Mă tem că e ultima postare din seria Jurnal de Festival. Ştiu că au fost zece zile în total, dar oricum n-am relatat “la zi” şi, cel mai important, dacă scriu Jurnalul cu numărul 10, s-a terminat, chiar s-a terminat. Şi parcă nu-mi doresc asta încă. Deşi acum, fie vorba, m-aş cam teleporta acasă la mine, la prietenii mei, la domnul sony şi la familiaritatea şi căldura apartamentului ruxăndresc. Da’-i ok, o să plec mâine, azi încă mai am ceva treabă, mailuri de scris, poze de trimis, concluzii de tras, mulţumiri de scris şi evaluări de făcut.

Ieri am văzut Claire Cunningham şi încă nu-mi găsesc vorbele pentru a scrie despre asta, îmi e infinit mai uşor să scriu despre focurile de artificii şi despre petrecerea de închidere a Festivalului care, în mod absolut excepţional, a ţinut până pe la şase dimineaţa. Excepţional zic, pentru că de obicei la trei a trebuit să închidem muzica – poliţia comunitară s-a asigurat de acest lucru cu precizia unui ceas elveţian.

Motiv pentru care ieri, la trei noaptea, DJ-ul (altul decât în zilele obişnuite, fiindcă muzica a fost foarte mişto aseară) a pus, tare, Please Don’t Stop the Music, cu dedicaţie pentru băieţii cu chipiu iar băieţii au fost draguţi şi ne-au lăsat să ne destrăbălăm decibelic cât am vrut :)

Cei din echipa de organizare am primit – nu ştiu cine e autorul gestului – o sticlă uriaşă de şampanie pe care colegul Silviu a desfăcut-o în aplauzele tuturor atunci când ni s-a alăturat şi Constantin Chiriac. S-a cântat Am doar 18 ani, apropo de vârsta Festivalului, s-a cântat şi La mulţi ani şi, în ciuda faptului că, per total, sunt la Sibiu pentru Festival ceva mai puţin de o lună (în rest muncesc remote), m-am simţit cu adevărat parte din minunata echipă festivalieră – şi sunt recunoscătoare şi le mulţumesc mult colegilor mei pentru asta!

Fetele din echipa mea de voluntare, prezente şi ele la petrecere, au vrut să facem poze împreună, am dansat şi am râs, făcând “naveta” între masa bloggerilor, cea a staff-ului şi alte mese, că aşa-i viaţa de PR chiar şi la petreceri: tre’ să fie peste tot! :)

Când am plecat spre vastele mele apartamente sibiene, începea să se lumineze. Pe pietonala Bălcescu, m-am întâlnit cu două japoneze şi, deşi nu aveau badge-uri şi nu le cunoşteam, ne-am salutat zâmbind: Mornin’

De undeva, nu ştiu de unde, pe strada pustie se auzea molcom Por Una Cabeza, tangoul lui Carlos Gardel din Scent of a Woman, şi toată strada mirosea a tei înflorit.  Am mers cât am putut de încet, pas de plimbare. Aş fi prelungit noaptea trecută la nesfârşit.

Share: