November 29

Secretul lui Simon Toyne, autorul Sanctus

Sanctus este una dintre cărţile alea pe care le citeşti pe nerăsuflate, fiindcă acţiunea te ţine în priză şi totul este descris atât de bine încât parcă vezi locurile şi personajele, iar singurul regret este că se termină prea repede. Cu toate astea, există şi o veste bună: Sanctus e o trilogie, deci mai urmează două volume, cel puţin la fel de bune pe cât este primul. Şi pentru că mi-a plăcut atât de mult cartea, fireşte că m-am bucurat teribil când mi s-a dat ocazia să-l cunosc pe autor, Simon Toyne, şi, mai mult decât atât, să-l iau la întrebări.

Aşadar, la finele săptămânii trecute, la Reader’s Cafe, am participat la un lunch cu câteva doamne din blogosferă şi autorul lui Sanctus. O gaşcă veselă, vă spun!  Când a ajuns la Reader’s iar Loredana de la All ne-a prezentat, Simon s-a pupat, cuminte, cu fiecare dintre fete, chiar dacă atunci ne cunoşteam şi, deşi nu sunt adepta obiceiului cu pupatul, una-două, deschiderea asta aşa cordială a spart gheaţa instant.

Umberto Eco, nu Dan Brown

Am stat lângă el la masă şi poate şi de aceea am putut să-l observ mai atent. Simon e înalt, are ochi albaştri şi părul grizonat, poartă blugi şi sacou şi e foarte afabil. Era deja de trei zile în Bucureşti, umblând din eveniment în eveniment, în hărmălaia de la Gaudeamus, la TV şi prin alte locuri, dar nu i se vedea oboseala. Poate şi pentru că parte din întrebările ce i-au fost adresate le intuia deja – cum e cea cu asemănarea cu Dan Brown, la care a răspuns, politicos, dar pe care a şi taxat-o ca atare, însă foarte finuţ:

Da, primesc mereu această întrebare şi răspund mereu acelaşi lucru. Nu am citit cartea lui Brown până când nu înaintasem bine cu scrierea primului volum din Sanctus şi nu mi se pare că ar fi prea multe asemănări. Dacă vreţi să faceţi o paralelă, încercaţi mai degrabă cu “În numele trandafirului”, cartea lui Umberto Eco.

Cât de cât mulţumit

Vreme de aproape 20 de ani, Simon Toyne a scris scenarii pentru televiziune, deci ştie prea bine ce butoane să apese pentru a capta atenţia audienţei, şi ne spune asta cu naturaleţea omului care nu se jenează – şi nici nu ar avea de ce! – pentru că şi-a dorit să scrie o carte care să aibă succes! Mă uit la mâinile lui în timp ce vorbeşte. Nu sunt neapărat mâini fine, translucide, de scriitor, manichiurate milimetric, ba chiar are şi o unghie ruptă. Nu are gesturi ample, semn că nu simte nevoia să susţină şi prin gesturi ceea ce spune. Punctează, totuşi, cu palmele, din când în când, mai ales când vorbeşte despre familia lui şi despre începuturi.

Mi-am dorit mult să stau mai mult acasă cu familia, în special cu cei doi copii. Şi acum, când al treilea copil e pe drum iar al doilea volum din Sanctus se îndreaptă spre tipar, cred că pot spune că am reuşit ce mi-am propus. Sunt aproape trei ani de când am făcut această încercare şi abia acum pot să mă declar cât de cât mulţumit.


Acum trei ani, Simon a făcut o înţelegere cu sine: să ia o pauză de la scris scenarii de TV şi să încerce să scrie o carte în speranţa ca succesul acesteia îi va permite să dedice mai mult timp celor dragi. Pentru asta, familia lui a făcut economii timp de un an, apoi a găsit un chiriaş pentru casa lui din Anglia şi, pentru şase luni, familia Toyne a închiriat o casă undeva prin Franţa. S-au mutat toţi, el, soţie, copii şi chiar căţelul, Red. Dacă în aceste şase luni Simon nu avea un draft de carte în care să aibă încredere, urma să renunţe şi să revină la jobul obişnuit.

Secretul? “Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă”

Când am trecut spre Franţa, cu bacul, eu cu un van, cu tone de bagaje, soţia mea cu maşina plină de lucrurile copiilor, am sperat că pot dormi, dar nu a fost aşa. Am avut parte de o furtună sinistră şi nu ştiam sigur dacă mai ajungem vreodată la mal. Locul în care am descins în Franţa se numeşte Rouen şi printre primele lucruri văzute era turla unei biserici, cu crucea ce se proiecta pe cer. Aşa mi-a venit ideea cărţii şi până am ajuns la casa pe care o închiriasem, drum de câteva ore, nu m-am putut gândi la altceva decât la firul narativ şi la personaje. Cât am stat în Franţa scrisesem deja mare parte din carte, iar în cei doi ani care au urmat am tot rescris până când am fost mulţumit

De altfel, secretul lui ţine “doar” de foarte multă muncă: Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă. Simon are fişe pentru fiecare personaj în parte, cu toate detaliile ce ţin de acesta, de la înfăţişare, haine, dacă e cazul să le descrie, şi lux de amănunte în ceea ce priveşte personalitatea lor, pentru ca felul în care aceste personaje evoluează în carte să fie congruent cu felul în care Simon le-a creat. Aşa am aflat şi că, în afara de disciplina orelor “de program”, nu aprea are tabieturi referitoare la scris. De fapt, ar fi unul, şi anume că are create anume o serie de colecţii cu muzică pe care le ascultă în funcţie de personajul ori momentul cărţii la care lucrează.

De cele mai multe ori, piesele pe care le ascult când scriu sunt coloane sonore ale unor filme. Muzica de genul ăsta e special creată pentru a-ţi induce o anume emoţie legată de ceea ce vezi pe ecran. Iar eu văd, chiar văd, ce anume se întâmplă în carte ori personajelor mele, iar muzica mă ajută să-mi imaginez situaţii cât mai dificile pentru ele, în special pentru personajul principal (Liv).

(interesant e că exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Elliot Goldenthal, un super premiat compozitor de muzică de film, atunci când l-am cunoscut, la RO-IFF, în toamnă. Iar Elliot ştie ce spune cu muzica şi emoţiile fiindcă are un premiu Oscar ce dovedeşte asta!)

Bucăţele de pâine

Întrebat despre ecranizarea trilogiei, Simon nu neagă că s-a gândit la asta chiar în timp ce scria, dar majoritatea actorilor pe care i-ar avea el în vedere pentru personajele sale sunt “cam cu 20 de ani mai în vârstă” – râde şi o indică, printre alţii, pe Julie Foster, şi recunoaşte că este un mare fan Tăcerea Mieilor – film şi carte deopotrivă.

L-am întrebat dacă nu i se pare un pic ironic că s-a apucat de scris cărţi pentru a petrece mai mult timp cu familia şi acum, când cartea are atât de mult succes (a fost publicată în peste 40 de ţări), pleacă destul de mult de acasă pentru a o promova. La întrebarea asta, Simon a început să rupă bucăţele din senvişul pe care îl ţinea în mână şi a zâmbit. Apoi mi-a spus: Stau acasă cu familia nouă luni pe an şi aproximativ trei sunt plecat în diverse deplasări pentru promovarea cărţii, iar asta e  cu mult mai mult decât făceam înainte de a scrie cartea, când petreceam 11 luni la muncă şi una cu familia, în concediu.

Vă arăt dedicaţia pe care mi-a scris-o pe carte la finele întâlnirii:

Secretul şi adevăratul succes al unui autor de bestseller

Am vorbit despre foarte multe lucruri cu Simon, chiar şi despre blogging, despre calitatea jurnalismului şi despre lucrurile comerciale aşezate într-un context corect. Pe final, ne-a oferit autografe pe exemplarele noastre de Sanctus. Aş mai fi avut întrebări pentru el, iar pe ultima i-am adresat-o când era deja în picioare, pregătit să plece: Când ai ştiu că Sanctus e o carte de succes?

Nu cred că pot separa un moment anume de tot ce s-a întâmplat lunile astea. Iniţial, când am avut o idee despre care am ştiu că poate să devină o carte bună, apoi când am terminat eu de editat şi am fost mulţumit de rezultat. Nici măcar nu ştiam dacă manuscrisul meu o să fie cumpărat de cineva, iar acum sunt edituri importante care îşi doresc cartea.  Apoi au fost traducerile, promovarea… În fine, toate acestea. Dar pentru mine adevăratul succes e faptul că am putut renunţa la job şi pot petrece mai mult timp cu familia mea, că ajung să-mi iau copiii de la şcoală şi merg la şedinţele cu părinţii.

Foto by Foto Union. Mulţumesc, Cristi Şuţu!

Pentru ei eu am rămas tot tatăl lor, aceaşi, nu m-am transformat într-un autor de succes, iar soţia mea cu siguranţă nu ţine cont de acest statut când mă pune să strâng după câine! Fireşte că nu-i spun “Nu strâng, fiindcă eu sunt un autor de succes!” Aşa că… mă conformez!

Am zâmbit şi am mulţumit frumos. Pentru Simon Toyne, Sacrementul său, secretul şi baza succesului, este, fără îndoială, familia, iar asta mi se pare cea mai frumoasă reuşită!

Premiul oferit ieri de printreranduri.eu şi Editura All, constând într-un exemplar Sanctus cu autograful autorului, este câştigat de Alexandra, cea care mi-a recomandat “Magazinul de sinucideri”. Au ales pentru mine prietenii de pe facebook care habar n-aveau cu privire la ce se pronunţă, dragii de ei! Mulţumesc şi celorlalte cititoare pentru recomandări, le iau în calcul la lecturile viitoare! :)



Tags: , , , ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 29/11/2011 by ruxandra in category "Carte", "de suflet

5 COMMENTS :

  1. Pingback: Interviu cu Simon Toyne: Nu e ca şi cum aş fi un rockstar! | printreranduri.eu

  2. By aA on

    foarte interesant si foarte curajos din partea lui. probabil ca a simtit chemarea celebritatii…

    Reply
  3. Pingback: Simon Toyne: Ca specie, ne împărţim între nevoia de siguranţă şi curiozitate | printreranduri.eu

  4. Pingback: Sanctus (Simon Toyne) | Lecturi de mamica

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *