Olimpiada de la Londra ne-a ţinut aproape de televizoare mai bine de două săptămâni. Ne-am încurajat favoriţii, am scrâşnit din dinţi când sutimile în minus i-au descalificat ori aruncat în afara podiumurilor pe sportivii români, am lăcrimat, de bucurie sau de tristeţe, am strigat, am sperat şi, când a fost cazul, am fost mândri că steagul românesc s-a aflat deasupra altor steaguri!

Că e bun sau nu acest loc 27 în clasamentul general al medaliilor nu vreau să discut. Sigur că putem mai mult – Ungaria cum poate?! – dar, în condiţiile de subfinanţare de care se “bucură” sportul românesc, e un rezultat decent al sportivilor. Dar noi, cei de acasă? Ce rezultat avem?

Poate că vom mai comenta un pic unele fotografii – spectaculoase, fără îndoială – de la Jocurile Olimpice, poate că vom comenta sumele primite de olimpicii români de la stat ca prime pentru performanţele lor, vom mai aplauda odată sponsorii COSR (am povestit de ei – 1, 2, 3, 4 – măcar atâta lucru să fac şi eu drept mulţumire) pentru că s-au implicat şi apoi… oare vom uita această patimă olimpică sau ne vom aminti, oare, că cei de la COSR încearcă să schimbe legislaţia şi vom încerca să-i ajutăm?

Vom merge, oare, în tribunele stadioanelor să susţinem şi altceva decât fotbal prin contribuţiile noastre de plătitori de bilete, vom face mai mult sport, vom organiza acţiuni de strângere de fonduri (de fonduri, da, nu de mâini!) pentru cluburile sportive în care se face pregătirea următoarei generaţii (poate) de olimpici? Vom încerca, în următorii patru ani, să nu uităm de sportivii care, mai ieri, ne ţineau cu sufletul la gură şi cu pumnii strânşi  în faţa televizoarelor, vom încerca să ne interesăm mai des de soarta lor, de pregătirea lor, de ce putem face – în afara celor două săptămâni olimpice – pentru ca ei să reuşească performanţe mai bune şi noi, inevitabil, să ne bucurăm mai mult?!

Admiraţia tăcută nu e suficientă iar uitarea nu e, în nici un caz, măsura respectului pe care ar trebui să-l purtăm acestor sportivi – nu doar atunci când concurează ci, mai ales, atunci când muncesc până la epuizare pentru performanţele lor.

Din punctul meu de vedere, asta ar trebui să fie, pentru noi, toţi cei de-acasă, lecţia acestor Jocuri Olimpice. Lecţia în care învăţăm să ne susţinem sportivii şi performanţa olimpică mai des decât odată la patru ani, comod, din fotolii. Nu pot decât să sper că nu sunt singura care a învăţat-o.

Share: