Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe domnul Djuvara chiar la una din aniversările sale, undeva pe lângă Bucureşti, acum patru ani. Era un weekend cu lucrat în natură, un proiect arhitectural – o casă înălţată fără cuie! – iar domnul Djuvara venise să povestească câte ceva celor implicaţi în proiect şi musafirilor de weekend, aşa cum eram noi. Seara, am făcut “foc de tabără” şi am copt, cu greu, într-un cuptor imprivizat, vreo 20 de clătite ca să-i facem o surpriză: un tort de clătite şi un La mulţi ani! cântat cu voci uşor tremurate de toţi cei prezenţi.

S-a lăsat cu un speech, fireşte, unul mustind a autoironie. E o plăcere să-l asculţi! Şi la fel a fost şi a doua zi, dimineaţa, când, înainte de plecarea spre casă, a discutat cu o săteancă mai în vârstă despre colectivizare şi problemele agriculturii de azi. Pe înţelesul interlocutoarei, fireşte, care, deşi nu cred că ştia exact cine e domnul Djuvara, îi sorbea cuvintele (uitaţi-vă la postura ei, dar şi la aceea a nepotului).

Azi am citit în Adevărul un interviu cu domnul Djuvara făcut de Ana-Maria Onisei, pe care vi-l recomand, pentru bucuria de a parcurge amintirile şi gândurile unui om pentru care bunul simţ nu a devenit vetust. De acolo am extras fragmentul de mai jos, anume acesta pentru că mi-a plăcut – mult, mult de tot! – cum spune despre Cioran că este, la prezent, deci, genial. Da, Cioran e una dintre marile mele iubiri literare.

Pe Emil Cioran l-am iubit, ce mai tura-vura! Tipul e genial! De aceea mă supără că în România e mai puţin venerat decât Mircea Eliade. Cioran era mult mai autentic, în timp ce Eliade era, în primul rând, un egocentric. Cioran, cu toate că sunt convins că îşi dădea seama de valoarea lui, o sfida! Era, mai întâi, de o inteligenţă sclipitoare, dar era şi nemilos. Pe cine nu-l iubea, îl atingea de nu se vedea! Cioran chiar era convins că societatea noastră se duce la pieire. Pesimismul lui e trăit.

Întregul interviu este aici. Lectură plăcută!

Share: