Pe Horaţiu Dan l-am cunoscut anul trecut, la Comedy Cluj. Ştiam că şeful (deşi nu-i place să i se spună aşa!) festivalului e foarte tânăr spre tânăr, numai 25 de ani, ştiam că vine dintr-o familie cu largheţe financiară de top Forbes şi cu un părinte – Sorin Dan – care e unul dintre oamenii de afaceri cunoscuţi ai Clujului.
Vă imaginaţi că prejudecăţile mi-au dictat să mă aştept la un puşti de bani gata, o “beizadea”, cum li se mai zice, îmbrăcat şi frezat după ultima modă – oricare ar fi aia! – şi cu atitudine belicoasa de şmecher. În schimb, spre plăcuta mea surprindere, am întâlnit un tânăr domn ponderat, politicos şi foarte… normal! Iar anul ăsta am stat niţel de vorbă, curioasă să văd – vă zic onest! – până unde e normalitate şi de unde începe PR-ul şi brandingul personal, fiindcă mi se părea aşa, un pic prea fain ca să fie adevărat! Am descoperit, însă, că e pe bune!
“Cine e Horaţiu Dan?”
Am început cu o intrebare aparent banală, generală, fiindcă mi se pare important cum se autodefinesc oamenii, asta spune multe despre ei.
– Hai să începem cu una mai puţin generală.
– Nu, spune-mi cine eşti tu.
– Depinde cine mă întreabă.
– Un partener de afaceri, cineva care nu are legătură cu Comedy Cluj.
– I-aş răspunde în conext, ce anume l-ar ajuta pe el să ştie despre mine în respectivul context. Nu sunt genul care să… Nu vorbesc prea mult despre mine. Şi mă pui într-o situaţie ipotetică.
– Şi totuşi…
– Cine sunt eu? Astăzi, sunt directorul executiv al unui festival de film care a crescut foarte mult de la an la an, care este organizat de o echipă frumoasă, care atrage mult public şi un eveniment de care chiar sunt mândru.
– Şi după ce termini cu Festivalul şi cu toată munca de după, followups, deconturi, şedinţe de evaluare, monitorizare şi tot ce urmează, cine o să fii?
– Un om care doarme.
– Şi după?
– O să-mi reiau mai intens munca academică, trebuie să-mi termin anul ăsta doctoratul..
– Ce doctorat?
– Pe mecanismul de transmitere al politicilor monetare, un doctorat de macroeconomie.
– Cum s-ar traduce asta în română?
– Studiez felul şi canalele în care deciziile Băncii Centrale se propagă în economie şi efectele.
– Faci un doctorat, eşti implicat în diverse alte proiecte legate de afacerile familiei… Spune-mi, când ai început să te gândeşti serios să faci un festival, un festival de film şi, în fine, un festival de film de comedie.
– Pe la jumătatea lui 2008 şi a fost de la început un proiect de festival de film de comedie.
Primii paşi ai Festivalului Comedy Cluj
– Care au fost primii paşi, cei mai importanţi, pentru realizarea primei ediţii? Şi hai să nu vorbim de bani.
– Nu, nici nu e vorba de bani, e vorba de organizarea efectivă. Prima chestie a fost echipa, iar alegerea mea a fost să formez o echipă de la zero. Am luat oameni – şi nu puţini! – care nu mai lucraseră înr-un festival de film, dar în care am văzut multă ambiţie şi potenţial.
– Aveai 23 de ani pe vremea aia. Nu ţi s-a întâmplat să-ţi spună unii sau alţii “Fugi, mă, de-aici!”?
– Sincer, în faţă, nu. Dar îs convins că au fost şi reacţii de genul ăsta. Dar până la urmă, ştii cum îi, cel mai important e ce crezi tu despre tine, e ce crezi tu că eşti în stare să faci şi după aia, dacă chiar eşti în stare, e şi mai bine. Dar e foarte important să ai tu încredere în capacităţile tale! Şi încă o chestie: niciodată nu m-a deranjat şi nu mă deranjează atitudinea asta de neîncredere pentru că eu sunt pe principiul că orice faci trebuie să demonstrezi. Evaluarea cea mai corectă şi cea la care ţin e cea de după. În faza de “înainte” cer doar suficientă încredere cât să primesc o şansă, iar evaluarea să se facă pe baza performanţelor.
– Aţi ales să faceţi un festival de film de comedie pentru că venise criza şi v-aţi gândit că poate oamenii au nevoie să zâmbească, totuşi?
– Desigur că într-un mediu mai sumbru totdeauna comedia şi detaşarea dată de haz e benefică…
– Nu că eu n-aş fi bocit azi la unul din filmele din Festival…
– Ei, da, tragicomedie. Şi atunci ne întoarcem la Arghezi. Râsu’-plânsu’. E o chestie perfect valabilă. Nimic nu-i nou!
– Bine. Şi aţi muncit un an până la prima ediţie, a fost, s-a întâmplat. Şi au urmat şi altele. Ce-ai fi vrut să ştii, înainte de prima ediţie şi ştii azi, după ce a patra se apropie de final?
– Tot! În ăştia patru ani a fost un proces continuu de învăţare şi sunt plin de speranţe că acest proces va continua şi în viitor. Din orice fel de experinţă înveţi şi data viitoare potţi să faci lucrul ăla mai bine. Îmi e greu să aleg ceva anume ce mi-ar fi plăcut să ştiu. E un proces de creştere, atât a festivalului, cât şi a echipei. Am ştiut cât am ştiut, am făcut cât am făcut. Am crescut, am învăţat.
Comediile, mai aproape de viaţă
– Dar, mai concret, ce a(ţ)i învăţat în acest an şi o să faceţi anul viitor?
– Practic, avm linia clară de selecţie pentru filme pe care vrem s-o continuăm şi la anul, adică să avem o înţelegere completă a comediei şi să explorăm şi aceste comedii care migrează spre alte genuri, să mergem pe subgenurile astea de comedie. Vezi şi tu, în cinematografia mondială se fac tot mai puţine comedii pure, aşa cum se făceau în anii ’70-’80, făcând abstracţie de Hollywood şi de filmele comerciale, care au şi ele sensul lor – să nu mă înţelegi greşit! -, şi atunci, în general, interesul, şi al publicului şi al producătorilor, se îndreaptă către nişte comedii care rămân comedii, dar au şi alte faţete mai complexe, sunt mai aproape de viaţă.
– Da, viaţa nu e o comedie continuă.
– Exact! Dar de multe ori putem trata cu umor nişte evenimente dramatice din viaţă. Şi nici asta nu e o chestie nouă, n-aş vrea să vorbim despre clişee, dar îmi e prea la îndemână să nu menţionez în context Săpânţa. Dar e exemplul cel mai evident de eveniment tragic tratat cu umor. Asta se întâmplă şi în cinematografie în momentul de faţă: umorul este inserat în situaţii dramatice. Astea sunt filmele care se fac şi prind şi la public, că noi măsurăm reacţiile publicului.
Ştii cum e: Nimeni nu îi perfect
– Revenind la tine. Ironie, autoironie, cinism. Ce alegi?
– Pe toate. Zău, pe toate!
– Bine, de care abuzezi?
– Uite, poate fără cinism. Pe cinism nu-l aleg. Nu depăşesc niciodată graniţa ironiei încât să ajung la cinism. Ăsta ar fi “step two” şi nu vreau acolo. Optimism, da. Autoironie, cu siguranţă, iar ironie atâta timp cât nu e nimic jignitor. Nu-mi place să ridiculizez.
– Ce zodie eşti?
– Capricorn, dar nu cred în chestiile astea. Nu ştiu cum e cu zodiile.
– Nici eu nu prea ştiu, dar capricorn îmi sună aşa, a cineva care se duce cu capul înainte.
– Aia presupun şi eu, dar nu-s aşa.
– Ce citeşti?
– Mishima.
– Top 3 filme?
– Lasă-mă să revin la asta, că-mi e prea greu.
– ok. Spune-mi, atunci, ce te deranjează la oameni?
– (se gândeşte un pic) Lipsa de constructivism şi de flexibilitate.
– Ce apreciezi în mod deosebit la oameni.
– Pasiunea.
– Şi la prieteni şi la oamenii cu care lucrezi?
– Păi eu sunt prieten cu oamenii din echipa festivalului. Chiar suntem prieteni.
– Dar nu ţi se pare că dacă sunteţi prieteni ar putea apărea o oaresce relaxare? Ştii cum se zice, nu e bine să face afaceri cu prietenii.
– Nu cred, şi nu sunt afaceri. Şi, până la urmă, de ce nu? Noi suntem ca o echipă sportivă. Lucrăm împreună, avem un ţel comun şi bine definit, nişte relaţii de joc, jucăm şi ne antrenăm împreună.
– Cine e antrenorul?
– Probabil că antrenor-jucător sunt eu. Dar nu neapărat antrenor la modul ăla.. Hai să-i zicem căpitan jucător, ca la Cupa Davis. Şi nu e doar că eu sunt prieten cu fiecare ci toată lumea e prietenă cu toată lumea.
– Câţi sunteţi?
– Vreo 50. Şi cam 140 de voluntari.
De ce iubim femeile
– Auzi, eu tot încerc să găsesc nişte chestii care să fie în neregulă cu tine, şi îmi faci viaţa grea! Ce e în neregulă cu tine?
– (râde) Ştii cum îi: nimeni nu-i perfect! Dar eu nu fac un deziderat din a fi într-un fel sau altul. Pur şi simplu sunt cum sunt. Aaa, fireşte, toţi ne dorim să fim mai buni, mai înţelegători, dar nu e un proces conştient, controlat.
– Crezi că te-a ajutat şi faptul că ai avut, aşa, un fel de relaxare a zilei de mâine? Nu că n-ai fi muncit, dar..
– Eu cred că suntem suma tuturor lucrurilor cu care venim în contact, a tuturor experienţelor, un produs direct al mediului în care am trăit. Îi foarte greu să dai nişte ponderi unor factori în modelarea ta. Orice contează. Uite, faptul că trăiesc în Cluj şi nu în alt oraş e un factor care m-a modelat într-o măsură pe care n-o pot măsura. Aici am cunoscut oameni pe care nu i-aş fi cunoscut în altă parte, şi sunt foarte ataşat Clujului, cu bune şi cu rele.
– Îţi propui să schimbi din rele?
– Să îmbunătăţesc, făcând ceea ce pot eu să fac, cu o abordare constructivă pentru că am ajuns la concluzia că o abordare critică e inutilă dacă nu vii şi cu nişte idei de îmbunătăţire.
– Mi-am promis – şi mie şi ţie! – că am să te întreb asta: “De ce iubim femeile?”
– Pentru că sunt ce nu suntem noi şi pentru că ne completează. Şi ne completează nu numai din punct de vedere romantic, că nu m-am gândit la asta, asta e firesc şi natural, mă gândesc la echipă. Se lucreaz mai bine cu şi într-o echipă cu fete şi băieţi deopotrivă. Suntem complementari.
– Acum zi-mi filmele.
– Păi nu mi-ai dat timp să mă gândesc.
– Bine. Până la ce oră îmi dau un sms cu titlurile?
– Până la şapte seara.
Pănă în ora 16 am primit de la Horaţiu următorul SMS: Categoria generală, la egalitate, Black Swan, Pulp Fiction, Kagemusha. Categoria comedie: Operaţiunea Monstrul. Cel mai bun soundtrack: A Clockwork Orange.
Şi, cu asta, am găsit şi expresia imperfecţionismului lui Horaţiu Dan: Mie nu mi-a plăcut deloc Black Swan! :))