October 16

S-a pierdut un copil sau Cum sunt artiştii

Artiştii sunt o specie aparte de oameni. Adesea plecaţi de acasă, lucrând la ore mici, fanii se aşteaptă ca buna lor dispoziţie şi disponibilitate să fie mereu prezentă şi chiar au uneori senzaţia că artiştii ăştia sunt un bun public, că le aparţin, uitând, adesea, că sunt, totuşi, oameni. Cu probleme, griji, chefuri şi nechefuri. Cu ore multe petrecute pe drumuri, de la un concert la altul, cu pregătiri, repetiţii, probe de sunet… în fine, credeţi-mă pe cuvânt: ceea ce se vede pe scenă e doar un rezultat al muncii lor de dincolo de lumina reflectoarelor.

Uneori artiştii ăştia pot fi dificili, la fel ca oricare dintre noi, cu zile mai bune şi mai rele. Se întâmplă. Lucrând, de-a lungul timpului, cu mulţi dintre artiştii români, am învăţat că fiecare are stilul lui şi am învăţat să tolerez micile accese de personalitate mai ales pentru că, adesea, reuşesc să mă surprindă extrem de plăcut cu câte ceva. Fie că e o piesă nouă de care mă îndrăgostesc pe dată, un gest frumos, un efort suplimentar necontratat pe care îl fac pentru ca un eveniment să iasă bine.

Sâmbătă seara, în timpul concertului Ternipe de la Toamna Orădeană, Andrei, de 7 sau 8 ani, cred, s-a rătăcit de părinţii lui. Plângând, a fost adus de jandarmi la scenă, cu gândul că vom anunţa faptul că băieţelul se află în culise şi că părinţii pot veni să-l recupereze. Sigur, momentul ar fi presupus întreruperea cântării, ceva rumoare în public şi, în genere, o pauză în atmosfera minunată de la concert.

Băieţelul pierdut plângea, dar nu atât pentru că se pierduse, fiindcă se simţea în siguranţă în culise, ci pentru că îşi dădea seama cât de îngrijoraţi sunt părinţii lui. În timp ce organizatorii discutau dacă să întrerupă concertul pentru a anunţa păţania sau să aştepte pauza dintre Ternipe şi Bosquito pentru asta, Ionuţ Contraş de la Phoenix (prim plan în foto), a venit, foarte sigur pe el, a luat copilul în braţe şi i-a spus să nu mai plângă, că e bărbat sau ce?, şi că o să fie cel mai invidiat că se află în culise şi că cel mai tare ar fi ca el, copilul, să vadă concertul de pe scenă.

L-a dus, aşadar, pe scenă, l-a aşezat uşurel pe o boxă, în spate, astfel că cel mic vedea dar, mai ales, era văzut din public. Vrăjit de perspectivă şi nespus de curios, copilul urmărea atent concertul. Uitase să plângă. Doar din când în când îi mai trăgea câte un suspin şi se uita spre Ionuţ care, la rândul lui, era cu ochii pe el. În mai puţin de cinci minute, la gardul din faţa scenei a apărut un tată îngrijorat care l-a revendicat pe băieţel: îl văzuse pe scenă.

Recunosc cinstit că nu mi-ar fi trecut prin cap să rezolv situaţia atât de discret, fără să întrerup concertul şi mi-a fost tare drag Ionuţ pentru soluţia găsită şi, mai ales, pentru faptul că a reuşit atât de simplu să transforme o experienţă traumatizantă pentru copil într-una de care cel mic îşi va aminti cu plăcere şi chiar cu mândrie.

Cam aşa sunt artiştii şi mă bucur că, iată, am avut ocazia să vă spun numai una din multele poveşti, cu ajutorul celor de la Cosmote.



Tags: , , , , ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 16/10/2012 by ruxandra in category "evenimente", "ganduri printre randuri

2 COMMENTS :

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *