June 1

Ai toată viaţa înainte. Cadou!

Când v-am povestit, zilele trecute, despre lansările şi evenimentele de la Bookfest, v-am spus că cea mai mare bucuria a acestei ediţii vine de la editura Univers şi constă în reeditarea romanului Ai toată viaţa înainte, de Romain Gary.

M-am întâlnit cu cartea asta acum vreo zece ani când, în vizită la un prieten cu o bibliotecă respectabilă, i-am cerut ceva mişto de citit. Am parcurs-o în câteva ore, cu bucuria de a descoperi o carte pe care am ştiut c-am s-o iubesc mult, dar şi cu regretul că nu e prea groasă şi, deci, se va sfârşi prea repede. Ei bine, am avut dreptate şi, în acelaşi timp, am greşit!
gary
Adică, da, cartea am citit-o repede, dar de terminat n-am terminat-o, fiindcă la fiecare recitire mai descopăr ceva, un fragment, o replică, o aducere din condei care mă încântă! Şi cum a devenit una dintre favoritele mele, am cumpărat, de-a lungul timpului, din anticariate, cel puţin o duzină de exemplare din ediţia scoasă alături de Cotidianul, şi le-am făcut cadoul, în timp, unor oameni la care ţin şi despre care am ştiut ori am speram că vor aprecia Ai toată viaţa înainte cel puţin la fel de mult ca mine.

Prima chestie pe care v‑o pot spune e că stăteam la şase fără lift, şi pentru madam Roza, cu toate kilogramele care atârnau pe ea şi numai două picioare, câte avea, era un adevărat izvor de viaţă zilnică, plină de griji şi necazuri. Tot timpul ne scotea asta pe nas, când nu se plângea de altele, căci era şi evreică. Nici cu sănătatea nu stătea bine şi pot să vă mai spun din capul locului că era o femeie care ar fi meritat un lift. (…) Mă numesc Mohamed, dar toată lumea îmi spune Momo, ca să par mai mic.

momo
Este povestea unui copil arab crescut de o fostă prostituată evreică, supravieţuitoare a Auschwitzului, care avea, într-un cartier rău famat al Parisului, o pensiune pentru copiii altor curve. Sintetizată cu brutalitate, s-ar putea spune că Ai toată viaţa înainte e un fel de Copiii spun lucruri trăzite, adică, da, o să râdeţi, dar, fireşte, e mult mai mult decât atât, căci realitatea lui Momo, copilul matur cu un univers neobişnuit, în căutarea celor cărora să le ofere şi de la care să primească afecţiune, e mult mai amplă: La început nu ştiam că n‑am mamă şi nici măcar nu ştiam că trebuie să ai.

– Nene Hamil, se poate trăi fără iubire?
– Da, zise, şi‑şi coborî capul, de parcă i‑ar fi fost ruşine.
Am început să plâng.
Multă vreme n‑am ştiut că sunt arab, pentru că nu mă insulta nimeni. Am învăţat asta abia la şcoală. Dar nu‑mi plăcea să mă bat, totdeauna te doare când dai în cineva.

N-aş vrea să vă povestesc cartea, fiindcă plăcerea întoarcerii paginilor e depăşită doar de cea a descoperirii unei scriituri care a adus autorului Premiul Goncourt. De două ori, ceea ce e unic în istoria de 110 ani a premiului! Cartea a apărut în 1975, s-a vândut, atunci, în peste un milion de exemplare, a fost scrisă sub pseudonimul Emile Ajar şi a primit premiul, fără ca cineva să ştie cine este, de fapt, autorul. Acesta a fost descoperit, şase ani mai târziu, după ce s-a sinucis: era Romain Gary, scriitor cunoscut, premiat, deja, cu Goncourt-ul pentru Le Racines du Ciel. O ultimă ironie…

Ai toată viaţa înainte a fost ecranizată cu succes în 1977, cu Simone Signoret în rolul lui Madam Rosa, şi a câştigat Oscarul pentru Cel mai bun film străin. L-am văzut, am văzut şi dramatizarea, montată acum câţiva ani la Nottara, mai există o variantă pentru televiziune, făcută în 2010, şi un muzical jucat pe Broadway, Roza, a cărui muzică e scrisă de Gilbert Becaud. Dar cum nici una dintre variante nu-mi pare că se ridică la înălţimea cărţii, azi, de 1 Iunie, vă ofer cadou cartea, noua ediţie, cea lansată ieri.

Ce vreau de la voi e să-mi povestiţi o năzbâtie de când eraţi mici. De bună seamă, cei care erau foarte cuminţi în copilărie nu pot participa la acest concurs. Restul, însă, sunteţi invitaţii mei şi ai editurii Univers. Stabilirea câştigătorului are loc miercuri dimineaţa, pe la 9.30, şi sper ca până atunci să râdem unii de poznele altora. Una de-a mea e istorisită, pe blog, într-un alt 1 Iunie. Spor la povestit şi… La mulţi ani de Ziua Copilului!


Tags: ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 01/06/2013 by ruxandra in category "Carte", "concurs

9 COMMENTS :

  1. By Rocksanna on

    In primul rand, la multi ani pentru Ruxandra mica :). Mai apoi din categoria copii tembeli, asa ca mine, desi am multe traznai care imi vin in gand, am sa ti-o povestesc pe-aia cu degetele. Degetele taiate. Ale mele, da, da. Sa fi avut 3 ani. Se intampla in fata blocului din Micro IV in Buzau, prima casa pe care a avut-o familia mea. Gasisem o lama. Imi placea sa fac lucruri, eram tot timpul concentrata pe a face ceva. Am inceput sa cioplesc crengute. Nu intelegeam prea bine ce fac dar aveam un scop si eram fascinata de cum lama aceea atat de mica, putea sa tranforme lemn in chestii ascutite. Am zis ca dintotdeauna am fost curioasa tare? Ei, iata-ma pe mine curioasa, privind lama si degetele mele. Mi-a rasarit intrebarea : “oare degetele pot fi cioplite?” Nuu, nuuu, fiti fara grija, nu sunt eu Alinuta. Mutand focusul atentiei de pe crengi pe degete, am inceput sa cioplesc. Da,da, la degete. Am marturie si acum. Doar ca diferenta fata de crengi a fost ca din degete a inceput sa curga sange si nu a durat mult, cam pe la al treilea deget, am constatat ca incepuse sa ma doara. Pe langa sangele care curgea. Confuza, ca a mers cu crengutele dar nu mi-a iesit cu degetele, am inceput sa plang sanatos, pentru ca 3 degete cioplite nu e de gluma. Am alergat acasa, toata plina de sange. Mama, <>, tipa intr-una la tata: Adi, Adi, s-a taiat fata. Tata, livid la fata, m-a luat pe sus, a traversat in viteza curtea spitalului care era peste drum de noi si am ajuns la camera de garda. Acolo, o alta fetita isi incolacise piciorul la roata din spate a bicicletei tatalui ei. Eram absolut fascinata cand dupa ce mi-au cusut degetele( care evident a implicat urletele de rigoare, lacrimi de crocodil) a venit intrebarea doameni doctor: ” Ia spune-mi papusa, cine ti-a dat lama cu care ti-ai cioplit degetele.” Am inteles ca era treaba de supravietuire, ca atare cu cei mai ingeresti ochi, m-am uitat fix la doamna doctor si am raspuns candid dar cu forta: TATA. Sa-i fi vazut fata bietul, ziceai ca e din alt film. N-a inteles ce-am zis decat cand a inceput doamna sa-l ia la 3 pazesti, ca e iresponsabil, ca puteam sa-mi tai vreo vena, ca ce e in capul lui…si multe alte lucruri care au legatura cu parentalitatea si responsabilitatea. Mi-a ramas in minte :” Termina domnule, ca asta mica nu minte. ” si vocea lui taica-miu: Doamna, uitati-va la mine ca sunt om serios, cum sa-i fi dat eu lama”….Pana acasa, imi mai amintesc de niste Dumnezei mentionati in treacat si cum ca as fi mai mult copilul lu’ mama. :))))))))))))))))))))))). PS: Nu, nu-mi daduse tata lama, o procurasem singura. De mica aveam abilitati :))))). Si da, am dovada celor 3 degete cioplite, unde mi-au ramas urmele suturilor. :)). La multi ani copii si sa nu va jucati cu lame.

    Reply
  2. Pingback: Mă ajutați cu o recomandare? » normalitateAnormală | normalitateAnormală

  3. By Georgiana on

    Eu nu pot spune ca am fost nici un copil prea cuminte, dar nici unul prea poznas.
    Am facut, insa, lucruri de care sa imi amintesc acum cu drag.
    Imi aduc si acum aminte cum intr-o primavara minunata, nu ca nu ar fi toate asa pentru mine, eram la joaca impreuna cu vreo 4 prietene. Pentru ca am copilarit la tara, locul de intalnire era clasicul ,,la poarta”, unde ne strangeam sa jucam sotronul, elasticul, pititea, sa croim haine papusilor si alte minunatii. Dupa o portie buna de joaca si pentru ca eu eram, nu-i asa?, fata mare, lasata cu casa si curtea in grija, pentru ca parintii mei erau la serviciu, puteam face ce ma taia capul. Iar in ziua aceea am considerat ca trebuie sa ma ,,joc” putin cu florile din fata casei. Imi amintesc si acum portiunea imensa de zambile pe care am anihilat-o in acea zi.
    Am inceput cu cateva fire, ca sa ne facem, ziceam noi, bijuterii din flori. Un colier din flori, o bratara cu zambile, o diadema din zambile si tot asa.
    Dupa o vreme, pentru ca spiritul designerist clocotea in noi si trebuia il potolim cumva, am spus ca nu e de ajuns. Trebuie sa mergem mai departe. Si am inceput sa jumulim toate zambilele, fir cu fir, pentru a face un mandru aranjament. SI asa am si facut. Numai ca acel mandru aranjament nu a fost tocmai mandru. Undeva in extrema cealalta.
    La scurt timp, a ajuns si tata. Nimic grav. L-a amuzat si atat.
    Bunica, odata ajunsa si ea, a fost socata initial, dupa care a inceput sa ne felicite ,,opera de arta”

    Reply
  4. By Georgiana on

    Dupa aceea a ajuns si mama. Mama nu a reactionat in vreun fel anume, ci doar a ramas muta si a putut sa spuna doar atat: Am gresit cumva casa? Am cumva halucinatii? Cine a furat zambilele?
    Imi amintesc totul atat de clar, de parca s-ar fi intamplat ieri. Dar crede-ma, de acolo totul era foarte funny. Ma rog, totul, cu exceptia partii in care mi s-a facut o morala serioasa, am fost urecheata putin si mi s-a interzis sa mai intru in gradina :))
    Scuze, am postat comentariul anterior incomplet, din greseala :)
    Sa ai o zi buna!

    Reply
  5. By lucia on

    Nu-s eu foarte in forma (abia mi-am pierdut Duminica un prieten foarte drag) dar am sa incerc sa concurez pentru o sansa la cartea asta ce pare chiar o micuta bijuterie. Am facut tot felul de nazbatii in copilarie, iar parintii mei sunt inca pe-aici ca sa poata confirma ca le-am cam mancat sufletul cand eram copilita. Dar ceea ce-i scotea de-a dreptul din papuci era faptul ca vesnic aveam ceva de spus, de intrebat, de exprimat in cuvinte. Vorbeam, vorbeam si iar vorbeam.

    Intr-o buna zi, Duminica, cu invitati la masa mi-am inceput obisnuita limbarita. Ei, adultii, nu se vazusera de mult in formatie completa si aveau de toate sa-si spuna iar logoreea mea ii cam deranja. Cum sa faca zgatia sa taca?! Nasul meu, fratele tatei, s-a gandit ca mi-ar putea cumpara tacerea si a venit cu o propunere de afacere: daca stau cuminte pe scaunel, cu mainile la spate si, cel mai important!!!, cu gura inchisa fara sa scot un singur cuvintel pentru macar 5 minute am sa primesc 10 lei.

    10 lei pentru un copil de 5 ani, pe vremea lui Ceasca, era o mica avere. O inghetata Polar era 50 de bani … deci 20 de inghetate :))

    5 minute … Pfff! Mare lucru! Si m-am asezat frumusel cu mainile la spate si gura perfect inchisa pe scaunel. Dupa ce am numarat pana la 10 mi-am zis ca stana de piatra n-a zis nimeni ca trebuie sa fiu, deci am inceput sa-mi misc piciorele. Dupa vreun minut aveam viermisori imaginari in partea dorsala si monstrii astia ma cam impiedicau sa stau nemiscata. Dupa inca un minut nici mainile la spate nu erau chiar obligatorii in viziunea mea. Le-am adus in poala si am inceput sa le framant de zor, sa ma joc cu suvite de par, sa ma frec la ochi …

    A mai trecut poate inca un minut luuuuung cat o zi de post iar pe ei, cei mari, ii amuza nespus “chinul” meu. Linistea ce le-o oferisem nu le mai trebuia pentru discutiile lor iar efortul meu parea – in mintea mea – cea mai mare corvoada la care fusese vreodata supus un copil. Asa ca fara sa ma uit spre ei m-am ridicat si mi-am luat scaunelul tunand:
    – Si nici n-am nevoie de banii vostri!

    Sper sa-ti fi adus o umbra de zambet pe chip si sa ii fi zdruncinat :)) Rocksannei povestea cu degetelele taiate …

    Reply
  6. Pingback: Jurnal de FesTIFFal 2013, ziua 5 | printreranduri.eu

  7. Pingback: Lecturile mele – recomandările voastre » normalitateAnormală | normalitateAnormală

  8. Pingback: Ai toată viaţa înainte | Georgiana Lungu Ai toată viaţa înainte | Povestea Mea

  9. Pingback: Zece cărți care mi-s dragi. Sau mai multe. pr intre randuri | printreranduri.eu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *