Când eram copil aveam o umbrelă mică, pe măsura mea. Era roşie cu buline albe, iar mânerul avea forma unui iepuraş. Mult timp după ce am primit-o, am ieşit cu ea afară chiar şi în cele mai toride condiţii, în ciuda faptului că ideea cochetei umbrele de soare îmi era – pe vremea aceea – complet străină.

N-a fost chip să mă convingă nimeni să renunţ la ea fiindcă îmi plăcea ploaia şi, mai presus de asta, îmi plăcea umbrela. Mi se părea că între mine şi restul lumii, acolo, sub umbrelă, e un univers aparte, doar al meu. Aş fi purtat-o tot timpul, chiar şi în casă, deşi asta îmi era cu desăvârşire interzis.

© Branislav Ostojic | Dreamstime.com

Foto: © Branislav Ostojic | Dreamstime.com

Mi-am pierdut interesul pentru umbrelă doar după ce am aflat povestea lui Mary Poppins din cartea împrumutată de la Dănuţ, vecinul meu de la etajul patru. Brusc, umbrela devenise o chestie pentru oameni mari, cu valenţe noi şi, obligatoriu, avea legătură cu vântul de la răsărit. Eu nu eram Mary Poppins, vezi bine, dar mi-aş fi dorit să pot intra miraculos în universul ei fascinant. Şi am inventat, atunci, alte jocuri, iar umbrela a rămas în cuier, cuminte, până când o fi luat-o cineva să bucure vreun alt copil.

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci şi eu tot nu folosesc umbrele. În schimb am învăţat să spun, fără să mă încurc, supercalifragilistic!

Share: