La finele săptămânii trecute m-am apucat să citesc o carte SF publicată în 1936 de către autorul român Felix Aderca, recenzată, printre alții, de Ion Hobana și George Călinescu, cel care nota așa: “Ceea ce încântă în acest roman este sinteza fantastică, darul de a face enorme jucării… Se adaugă un humor fără cute de zâmbet, englezesc, făcut din enormități și fantezii”.
În prologul romanului Orașe scufundate, pentru că ăsta e titlul cărții, Aderca îi pune cei doi eroi, Ioan și Ri, soț și soție, să discute despre citadela viitorului, iar discuția are loc în Bucureștiul anului 5000!

coperta aderca
Am selectat un pasaj generos legat de dragoste pentru că m-a intrigat felul în care autorul își imaginează transformarea acestui sentiment, pentru că azi e Dragobetele și pentru că mi-ar plăcea să vă provoc să vă gândiți și voi cum o să evolueze iubirea peste mii de ani…
Cele mai faine comentarii vor fi premiate cu câte un exemplar din carte, prin amabilitatea editurii Nemira, dar până atunci citiți cum se gândea un scriitor din 1936 că o să fie dragostea peste câteva milenii!

IOAN: Unele persoane destul de evoluate ca să fi pierdut cu desăvârşire acea forţă de atracţie şi radiaţie instinctivă pe care noi o numim azi iubire simt totuşi o nostalgie după această beţie fără alcool şi fără morfină. În anumite ore ale zilei difuzoarele vor transmite de la Comisia de procreare romanţe sentimentale din vechi compozitori tereştri ca Mozart, Beethoven, Wagner, al căror nume a fost de mult uitat, fragmente din opere pasionale şi concerte de vioară. Şi astfel inimile hiperintelectuale îşi vor aduce cu farmec aminte… În vreme ce muzica-i îmbată, îşi mărturisesc cu voluptate sentimente de iubire. După ce muzica a încetat, se despart ruşinaţi, se feresc să se vadă, le e teamă să se mai întâlnească şi se cred cu desăvârşire compromişi.
RI: O!…
IOAN: Femeile însă au păstrat parcă mai multă simţire – în paguba lucidităţii, se-nţelege. Ele iubesc uneori şi fără ajutorul muzicii oficiale. Şi unele din ele sunt chiar „femei fatale“.
(…)
RI: Şi iubirea în sine, sentimentul? Oamenii nu se mai iubesc într-adevăr decât cu patimă prefăcută? Nu mai simt deloc nevoie să-şi fie toată viaţa credincioşi?
IOAN: Iubirea, Ri, deşi în oraşele submarine nu foloseşte la nimic, n-a putut fi, precum am văzut, stârpită cu desăvârşire. Ea a rămas o foarte veche prejudecată: a mers cu oamenii în fundul Oceanului şi va pieri probabil odată cu ei. Dar frumuseţea e preţuită acum altfel, după estetica submarină, căci înfăţişarea trupească a oamenilor a suferit şi ea adânci schimbări. (…) Toţi şi toate au în fundul Oceanului figure de admirabili actori şi actriţe (…)
RI: Toţi bărbaţii vor fi ca John Gilbert, ca Ramon Novarro (foto), ca Clark Gable? Toate femeile ca Greta Garbo? Ca Marlene Dietrich? Ca Ana Sten?

poze_lipite
IOAN: Aproximativ. Mai mult ca Moissi, bărbaţii. Şi femeile ca Elisabeth Bergner (foto), căreia îi e de ajuns să-ţi arunce o singură privire ca să te facă să înţelegi ce simte şi ce vrea să spună. O! Dar căsătoria, la ce bun?… Copiii nu mai sunt ai familiei, iar zămislirea indivizilor e rânduită după fişele Laboratorului biologic de pe lângă Comisia de procreare.
RI (privind departe, gânditoare): O! Bieţii oameni submarini! …Să nu se iubească decât după poruncile unei Comisii! Să procreeze orbeşte!…
IOAN: Dimpotrivă, Ri. Ei procreează conştient. Din calcul şi prin îmbinarea unor anumite însuşiri. Nici oamenii care s-au iubit mult, nici oamenii de geniu n-au zămislit vreodată urmaşi de seama lor. Aminteşte-ţi de copiii lui Napoleon, de copiii lui Goethe, ai lui Wagner. Oamenii submarini au înlăturat interesele, capriciul, confuzia, adică iubirea, şi au stabilit ereditatea dirijată.

***
Sigur, restul cărții rămâne s-o descoperiți singuri. Sper că v-am făcut curioși dar și că v-am pus imaginația la încercare! Pentru a câștiga una dintre cele trei cărți, vă rog să-mi spuneți la comentarii cum credeți voi că o să fie iubirea peste, să zicem, 5000 de ani. Până luni, trei martie, ora 12! Spor!

Share: