May 4

Azi am plâns

Pierderea unui prieten patruped, mai ales unul pe care l-ai avut mereu în preajmă, în casă, vreme de aproape 11 ani, este, fără îndoială, un moment trist şi greu. Mai ales când diagnosticul vine din senin, mai ales după ce, în ciuda rezultatelor de la analize, ai făcut tot ce se (mai) putea, sperând că, cine ştie, apare vreo minune. Tu, cea fără de răbdare, ai tăiat felii de ficat sau carne în bucăţi mici, le-ai pus în faţa bolnavului şi ai numărat fiecare dumicat, apoi fiecare lipăit din bolul cu apă şi minute de somn profund şi ai sperat că fiecare mililitru de tratament împins cu seringa îl va ajuta pe prietenul blănos să demonstreze că, într-adevăr, pisicile au nouă vieţi.

Şi când, într-un final, după ce a fost mai bine, starea lui a devenit foarte rea, ai luat decizia corectă pentru el  şi l-ai dus la medic, de data asta ca să-l scape de chin. Şi ai stat cu el până în ultimul moment, după care l-ai pus într-o cutie frumoasă alături de jucăria preferată, ai săpat o groapă şi ţi-ai luat la revedere.

Am trecut prin toate astea acum zece zile cu Domnul Sony şi tot nu pot să scriu despre ele la persoana întâi.

Nu m-am gândit niciodată că pierderea lui va fi poate fi atât de dureroasă şi paralizantă sufleteşte, chiar şi cu sprijin de nepreţuit primit din partea prietenilor* (virtuali, cei mai mulţi, dar nu numai) care au şi ei animale şi înţeleg că atunci când îţi pierzi prietenul blănos nu e un fleac, e chiar o dramă. Iar la mine toată povestea asta s-a întâmplat pe un fond care nu era, oricum, prea vesel.

Ca la fiecare criză, indiferent de felul sau originea ei, s-a declanşat mecanismul de criză, ăla în care luciditatea nu lasă loc prea mult emoţiilor, astfel ca mintea să poată lua cele mai bune decizii. E o însuşire pe care nu ştiu cum am dobândit-o dar care m-a ajutat mult, şi personal şi profesional. Însă blocarea emoţiilor e uneori atât de desăvârşită încât nu pot să plâng. Iar după ce s-a terminat totul am vrut să plâng, să fac ce-ar face oricine în situaţia asta, să plâng plânsul ăla care te descarcă, să jelesc. N-am putut. Până azi.

Azi, în piaţă, trecând pe lângă magazinul din care îi cumpăram mâncare şi nisip, domnul care vinde acolo era în uşă şi m-a salutat zâmbind: Azi ce vă trebuie? Şi, fără să-mi dau seama, am spus vorbele pe care nu le-am spus deloc până azi: Nu mai am pisicul. A murit.

Până să ies din hala mică din Matache, cea în care e petshopul, mi s-au umplut ochii de lacrimi şi, în sfârşit, în drum spre casă şi acasă, am plâns. Nu e neapărat mai uşor acum (o să fie, ştiu asta) dar măcar o parte din durerea aia care mă apăsa aproape fizic s-a dus.

Nu ştiu când sau dacă îţi trece felul ăsta de dor. Şi, da, probabil că o să fie un pisic mic, vreodată, dar nu chiar acum, fiindcă, aşa cum văd eu lucrurile, aia trebuie să fie o altă relaţie, nu un înlocuitor. Deocamdată, însă, e un soare blând şi linişte afară iar eu mai am încă de exersat (prea) liniştea din casă. A fost, de altfel, prima dată când am plâns aici, în casa asta, şi Sony n-a venit grămadă peste mine să mă facă să zâmbesc în felul lui pisicesc.

Dar am zâmbit amintirii. Şi ştiu, totuşi, aşa cum îmi tot repetă un prieten, că “o să fie bine”.

ploaie
* nu aveţi idee cât de mult a contat sprijinul ăsta şi cât sunt de recunoscătoare tuturor.



Tags: ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 04/05/2014 by ruxandra in category "domnul Sony", "ganduri printre randuri

11 COMMENTS :

  1. By cristina on

    El este lângă tine. În fiecare colţ al casei tale în care vei merge să plângi, Dl Sony va fi lângă tine. Va fi lângă tine oriunde vei fi tu, căci are locul lui aparte în sufletul tău. E bine că ai plâns şi e bine că ai râs la amintirea lui urcându-se grămadă pe tine. Şi acel pisic care va fi cândva în casa ta nu-l va înlocui pe Sony, pentru că e de neînlocuit. Dar va fi miaunelul tău care îţi va alina sufletul. Va fi ghemul tău de blană care îţi va face nopţi albe, zile fripte cu rosul pantofilor, dărâmatul celor de pe/din bibliotecă şi care te va alina şi care te va certa când vei lipsi de acasă şi care va merge pe la babele tale… ş.a.m.d.
    Te îmbrăţişez cu drag!

    Reply
  2. By cami on

    partea cea mai grea e că, atunci când ți se întâmplă prima dată, îți spui că nu va mai fi altul. și-apoi, când vine ”altul”, nu poți să nu te gândești, într-un fel trist și bizar, că tot tu o să treci, după ani, din nou prin asta.
    poate că e vina noastră, că le iubim uman. dar n-aș putea altfel :)

    Reply
  3. By motanes on

    Nu știu ce să zic… E dureros. Îmi pare rău de pierderea ta. Sony a scăpat de dureri. Se vor stinge și ale tale. Vor rămâne amintirile. :(

    Reply
  4. By ramona on

    Giugiuca ne/a parasit la inceput de februarie… peste cateva zile ar fi implinit 10 ani… boala ei a venit din senin si ne/a golit sufletele, iar pe ea a luat/o aproape fulgerator… a fost greu, e greu si niciodata nu va ma fi alta la fel…a fost prima pisica primita cadoul de la sot cu ocazia casatoriei… amintirile vor ramane, uneori o mai astept sa scoata boticul din dulap… acum reusesc sa zambesc cu gandul la amintiri si cu ochii la fotografii… iar intre timp un alt sufletel vrea sa se agate de noi… s/a nascut acolo, unde trupul lui Giu se odihneste… daca va fi altul vei stii

    Reply
  5. By Claudiu Constantin on

    Îmi pare rău să aud asta, mai ales după ce am citit despre pațania cu transfuzia; chiar credeam că se va face bine. Amintirile însă n-au cum să se îmbolnăvească :)

    Reply
  6. By Ruxandra on

    Stiu ce simti sau ai simtit….si eu l-am pierdut anul trecut in dintii unor caini maidanezi..:(…Culmea?Ii spuneam cainele-pisica,pentru ca venea de fiecare data cand il strigam ..si statea ori in brate ori la picioare..era o relatie cu dl Jef de iubire neconditionata..parca ar fi fost sufletul percehe motanesc.Au fost niste ani minunati impreuna…dar dupa ce s-a intamplat necazul nu am mai putut sa adopt sau sa iau altu’.A avut si are un loc de nenlocuit in sufletul meu…:(.
    Ai descris perfect golul ramas in urma,ma bucur ca existi draga Tiza.

    Reply
  7. By Sabina on

    Am plans imediat ce am aflat. Nu stiu de ce. Am prins drag de Sony asa cum il prezentai tu. Apoi m-am uitat la Dumi si m-am speriat. De atunci parca o iubesc si mai mult :)

    Reply
  8. By Roxana B. on

    Te inteleg pt ca si eu am pierdut un animalut pe care l-am iubit f mult (caine). Nu mi-a pasat de toate nebuniile pe care mi le facuse in primul an, si anume, nevoile un pres de care prinsese drag, dar pe care a trebuit sa-l arunc intr-un final, florile mancate, de-a dreptul, pantofii pe care uitam sa-i pun in dressing etc. Durerea a trecut. Iti va trece si tie. Orice iubire/relatie (de orice natura ar fi ea) se uita cu o alta :)

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *