La TIFF încă așteptăm soarele și căldura, făcând inventarul obiectelor vestimentare mai groase pe care am fi putut să le luăm de pe la cășile noastre de musafiri festivalieri. Altfel, nu e problemă, pentru că în săli nu se știe cum e vremea afară, iar filme sunt pentru toate gusturile, mai însorite ori ba!
Ieri dimineață am fost la conferința de presă prilejuită de campania Salvați Marele Ecran, unde a fost, printre alții, și primarul Boc, un lucru lăudabil și care confirmă dorința și implicarea municipalității în efortul de a schimba situația cinematografelor cu un singur ecran din Cluj. De altfel, aici situația e mai puțin dramatică decât în alte orașe, pentru că sunt câteva cinematografe “de stat” puse la punct și redate comunității. Până vă povestesc pe larg despre asta, mai am de vorbit cu câțiva oameni, dar, așa cum am promis, revin, pentru că am și eu of-urile mele la subiect. Iar dacă aveți întrebări, vă rog să le lăsați la comentarii.
Din pricina vremii mohorâte, încă nu se simte efervescența festivalieră prin oraș, cu excepția locurilor unde rulează filmele și unde oamenii se strâng la orele fixate în program și comentează ce au văzut sau ce-și doresc să vadă. Mi se pare mișto că sunt spectatori de toate vârstele și…. cozi la bilete!
La amiază am văzut Spuma zilelor, un film care m-a bucurat așa de tare că n-am mai avut chef să văd altceva după aia, de teamă, vorba poetului, să nu-i strivesc sărutul. O să vă povestesc și despre el, chit că nu o sa fie distribuit în România, din păcate, așa că nu prea aveți cum să-l vedeți pe ecran mare. Însă merită văzut, mai ales dacă ați citit cartea lui Boris Vian.
Seara am fost la Depozitul de filme, primul loc pe care și-l propune să-l salveze campania de reabilitare a cinematografelor din România, Salvați Marele Ecran. Văzusem înainte câteva fragmente din Cinema, Mon Amour, documentarul lui Alexandru Belc, cu niște copii care sar de pe o clădire într-o “căpiță” de peliculă cinematografică, și mă întrebam cum naiba au făcut cadrul ăla. Ei bine, am aflat. În curtea Depozitului de filme sunt sute (mai probabil, mii!) de filme desfășurate, întinse pe jos, prin clădirea abandonată și distrusă, prin copaci, peste tot, iar tot locul e un adevărat spectacol, însă unul trist și dezolant. Am recunoscut, din cadrele de pe peliculă, Zorro și Mica Sirenă, animația lui Disney, dar mai mult ca sigur am pășit peste multe filme văzute și iubite.
Depozitul de filme obișnuia să fie locul de distribuire a filmelor pentru toată zona Transilvaniei, 12 județe, iar clădirea adăpostea birouri pentru aproximativ 60 de angajați. Planul celor de la Salvați Marele Ecran e să curețe zona și să facă acolo un spațiu de evenimente, cu proiecții în aer liber și loc de joacă pentru copii, dar și un Muzeu al cinematografiei românești, că nu avem așa ceva acum.
Pentru o primă fază a proiectului este nevoie de 7000 de euro, bani care se adună prin intermediul platformei de crowdfunding, We Are Here. Puteți contribui, de asemenea, și cu bani în urnele din cadrul TIFF, iar pentru donații ce depășesc 25 de euro se lasă și cu recompense. Pentru un oraș cu atât de mulți locuitori precum Cluj-Napoca, nu ar trebui să fie un efort prea mare, mai ales că am mai contribuit și noi, ăștia de-am venit în vizită în perioada TIFF.
Tot acolo, înfofoliți cu păturile de la HBO (mulțumiiiim!) am văzut o parte din documentarul Cinema, Mon Amour, o analiză a situației cinematografelor, dar și o premisă pentru salvarea lor!
Pe seară de tot am trecut pe la Casa TIFF unde se dădeau în spectacol polonezii de la Male Instrumenty, cei care cântă, printre altele, la piane de jucărie. Foarte simpatici și dedicați, cu un sunet neobișnuit, dar nu mai puțin interesant. Am plecat repede, însă, de frig, înainte ca unul din organizatori – nu dau nume – să scoată la înaintare o sticlă de oaresce licoare naturală, menită să încălzească oamenii înfrigurați! Sau cel puțin așa am auzit!
____
Alintul zilei de ieri a fost dublu! Pe locul întâi s-au situat șosetele colorate, menite să le înlocuiască în viața mea de călător pe cele uitate acasă, pe canapea, și despre a căror necesitate nu are sens să discutăm la cele 12 grade pe care ni le oferă acum serile la Cluj. M-am “destrăbălat” cu vreo câteva perechi, pe care am cheltuit vreo 20 și ceva de lei. Iar senzația, vă puteți imagina, e neprețuită!
Al doilea alint e cu poveste, după cum urmează: înainte să plec de la hotel la Depozitul de filme, pentru că nu plănuiam să mai ajung în centru, am întrebat-o pe doamna care gătește aici când se închide bucătăria. La zece, spune doamna, dar dacă vreți, sa-mi spuneți și vă las un senviș. Pe la zece fără un sfert am sunat la recepție și am zis că, da, as vrea un senviș, iar recepționera mi-a spus că doamna de la bucătărie îmi pregătea oricum unul, ceea ce mi s-a părut peste măsură de drăguț. Și mai drăguț a fost, totuși, că atunci când am ajuns la hotel, aproape de miezul nopții, pe farfurie mă așteptau două tartine delicioase și o prăjitură cu mere și bezea din partea casei. Cina am plătit-o, dar gestul și desertul intră lejer la categoria neprețuite!
Alintul zilei, alături de alte povești ce vor să vină, vă sunt aduse printre rânduri de MasterCard, partener al TIFF de opt ediții, fără întrerupere, și care, în acest an, promovează aici tehnologia contactless. Prin urmare, unde vedeți semnul MasterCard / PayPass, să știți că pierdeți mai puțin timp cu plata pentru lucrurile neprețuite. Și ar fi indicat, dacă sunteți la Cluj în perioada TIFF, să păstrați bonul și vă veniți cu el la Casa TIFF. O să întâlniți acolo niște fete drăguțe de la MasterCard care, cu puțin noroc, vă vor oferi premii simpatice!
PS nu știu de ce galeria foto nu e galerie, dar nici nu am vreme sa investighez acuma. Iertare!!!