E rău când dispare un prieten, e tare rău. E şi mai rău când şocul e dublu, întâi că e bolnav grav, de câteva luni, apoi, în câteva ore, că s-a dus. Şi trebuie să accepţi, în timp, să te obişnuieşti cu ideea, să-ţi aduci aminte, când vrei să-l suni, că nu mai e acolo…
… şi să nu te învinovăţeşti că n-ai fost acolo, mai aproape, mai mult, mai des, suficient cât să te fi prins că ceva nu e în regulă şi să faci ceva în legătură cu asta, să-ţi ajuţi prietenul, să-l convingi să se lupte, să lupţi tu pentru el.
Însă chiar când scriu rândurile astea, îmi dau seama că nu, nu poţi să te lupţi în locul cuiva, nu poţi să duci bătăliile nimanui, cu atât mai mult ale cuiva care a ales să nu le ducă. Şi că sunt lucruri în viaţă pe care nu le înţelegi şi pe care trebuie să le accepţi pur şi simplu, pentru că timpul nu poate fi dat înapoi, nici măcar cât să capeţi un răspuns la frământările tale.
Acum mulţi ani, Diana mea îmi scria un citat din Blandiana: “Sunt asemenea nisipului clepsidrei care poate fi timp numai în cădere“. O să aleg asta drept răspuns pentru oricare din întrebările mele, cu speranţa că, în timp, furia asta se va domoli şi, în locul ei, va veni acceptarea faptul că ea nu mai e şi că nimic, dar absolut nimic din ceea ce aş putea face acum nu o să schimbe asta.
Newsflash: nu suntem nemuritori şi nici nu putem ignora asta la nesfârşit. Dar tocmai asta înseamnă că fiecare fir de nisip contează…
Leave a Comment