Azi, în drum spre piață, cu chef de afine. Pe colțul străzii, lipită de gardul metalic, e ea. Măruntă, slabă, cu părul lung, negru, și tenul alb. Are unghiile vopsite “modern”, cu desene pe ele. O pereche de pantaloni scurți de blugi și un tricou oarecare, niște sandale. Gene lungi și, după aparențe, sub 20 de ani.

Și plânge.
M-am oprit.

– Ești ok?

Dă din cap.

– Pot să te ajut cumva? Ce-ai pățit? Te-ai certat cu iubitul?
– Nuuu, zice printre lacrimi. M-a bătut și mi-a luat banii.
– Ai unde să te duci?
– Nuuu..
– Dai ai tăi?
– Nu vor să mă vadă. Tot din cauza lui.
– Sunt familia ta, du-te la ei, tot e mai bine decât pe stradă, plângând. Du-te la ai tăi. O să fie bine, o să vezi.

A ridicat privirea:
– Crezi?
– Sigur! Ai grijă de tine!

sad

I-am zâmbit încurajator și am plecat, ce-aș mai fi putut face? M-am gândit să chem poliția, dar am fost sigură că n-ar depune plângere. Extrem de puține femei abuzate o fac.

Peste vreo 15 minute, când m-am întors spre casă, apăruse și “el”. Stătea în fața ei și vorbea. Postura, însă, nu-i era tandră, împăciuitoare, ci mai degrabă agresivă. Ea avea capul plecat. I-am urmărit câteva minute până au plecat. Împreună.

Mi-a fost milă, tare milă, și n-am putut să nu mă întreb: dacă eu știu aproape sigur c-o s-o bată iar, cum de ea nu știe asta?! Și, dacă știe, de ce alege să plece cu el?

Share: