Nu știu când au trecut patru ani, cu bune și cu rele, cu emoții și toate experiențele frumoase pe care mi le-a adus blogul ăsta. Și povești. Și, cel mai important, cu oamenii frumoși pe care am ajuns să-i întâlnesc datorită faptului că scriu aici.
Mă gândeam azi dimineață că e cel mai lung job full time pe care l-am avut până acum și, deși am o grămadă de șefi (adică cititorii), le mulțumesc în fiecare zi pentru (încă) uimirea și bucuria de a vedea numărul de unici. Care, apropo, e în creștere constantă.
Dar ăsta nu e un post despre statistici și cifre, după cum nici altele nu vor fi pentru că nu cred că asta contează. Adică, da, e măgulitor, dar, până la urmă, când apăs publish eu trebuie să fiu mulțumită înainte de toți și toate – iar asta probabil e cel mai dificil lucru și, trebuie să admit onest, nu se întâmplă de fiecare dată.
Acum patru ani, tot ce doream era să termin cu Ilinca Dima, să nu mă mai întrebe lumea cine e pseudonimul pe care îl foloseam de un deceniu, atât în presă cât și pe cele două bloguri avute anterior, pe 360 și pe blogspot. Ce-i drept, Ilinca scria altfel și uneori mi-e dor să pot scrie așa, criptic, doar pe înțelesul meu. Dar domeniul propriu și asumat m-a responsabilizat suficient cât să nu mai fac asta prea des. Poate, cândva, când o să scriu exclusiv povești, cine știe…
O să fie și tradiționala serie de cadouri pentru cititori dar, cu voia voastră, o să începem de mâine fiindcă azi aș vrea să vă rog să-mi spuneți cum se vede prinrerânduri de-acolo, de la voi. Ce e bine, ce mai trebuie, ce nu mai trebuie, ce vă place, inspiră, emoționează și ce nu, aici, în casa mea virtuală.
Nu în ultimul rând, mulțumesc celor care au avut deschidere și încredere să colaboreze cu acest blog pentru brandurile și proiectele lor și, mai ales, vouă, cititorilor, pentru că treceți pe aici zilnic, chiar și atunci când, din lipsă de timp, nu apuc să postez ceva. De patru ani, iată, ce mișto!
La multi ani si la mai mare!