Locuiesc într-o bulă. M-am înconjurat, pe cât am putut, de oameni mișto, de realitățile îmbucurătoare, de lucruri și întâmplări frumoase, de gânduri bune, de energii pozitive și zâmbete.
Nu e un refuz de a privi realitatea, e doar o simplă alegere despre care îmi place să cred că-mi face viața mai bună.
Totuși, prea adesea mă trezesc cu gânduri nu taman pacifiste, cu dorința de a da replici pe măsura mitocaniei și nesimțirii unora dintre colegii de specie și de nație. Și, pe bune, am obosit!
M-am săturat de imbecili, specia cea mai oribilă, ăia care sunt și fuduli. Ăia care n-au bifat mai nimic prin viață dincolo de mațul propriu și obrazul gros, care n-au făcut niciodată ceva pentru o altă persoană, fie că li s-a cerut, fie că nu, dar care au pretenții de la toată lumea, pentru că, nu-i așa, lumea există pentru a-i servi pe ei în viață, atât și doar atât.
Iar zilele astea cea mai împuțită mi se pare specia de român care are pretenții de la sportivi. Că i-a antrenat el la el în bătătură și de-aia știe foarte bine ce înseamnă sacrificiul unui sportiv, câtă muncă e în spatele calificării la un concurs sau în spatele unei medalii, când, în realitate, singurul sport la care se pricepe e împroșcarea cu rahat în orice ar putea lumina oricât de puțin!
Iar specia asta, care se hrănește cu ură și semințe și face sport doar până la frigider, se trezește să judece un sportiv care se antrenează zeci de ore pe săptămână pentru că, vezi Doamne!, sportivul ăla n-a venit cu medalia în dinți, ca să-l facă ???mândru că e român??? pe el, pe ghiolbanul suprem.
Eu aș vrea să le mulțumesc sportivilor români care participă la Olimpiadă zilele astea, pentru tot efortul lor, pentru că au ales să reprezinte în continuare România, în ciuda ???suporterilor???, federațiilor și a costumelor contrafăcute de pe care tricolorul iese la spălat și să le spun că sunt și români care le apreciază munca, indiferent dacă e sau nu încununată de vreo medalie. Iaca!
Leave a Comment