February 21

Manchester by the Sea: Must see!

Acum trei ani, la FITS, am văzut Orchids, un spectacol semnat și jucat de Pippo Delbono și câțiva colegi din trupa lui de teatru. Am bârfit, deconstruit și criticat în minte scene din spectacol aproape pe întreaga sa durată, mi se părea totul prea la vedere, expus, fără subtilități și, pe alocuri, chiar cu tușe mult prea groase pentru gustul meu. La sfârșit, însă, fără ca finalul să fie vreo a doua coborâre, eram mută.
Nu pot, și nici nu cred că o să pot vreodată – ar trebui să revăd spectacolul, cu siguranță, și nici nu știu dacă se mai joacă! – să spun în ce fel toată nebunia aia din sală s-a alcătuit perfect, rotund, într-un pumn milimetric aplicat în plexul meu solar. Nu știu când am coborât treptele de la Sindicate, dar știu că nici eu, nici prietenii cu care m-am întâlnit în fața sălii nu puteam să spunem nimic, că nu ne găseam cuvintele. Cred că abia prin pasajul care duce către ”Radu Stanca” unul dintre noi a găsit resursele pentru un banal ”Da, nene!”, pe care ne-am grăbit cu toții să-l aprobam, cu multe semne de exclamare.

E, așa a fost și cu Manchester by the Sea! Și încă mai am un nod în gât în timp ce scriu rândurile astea.
Manchester by the Sea e ca un fel de mâncare aparent simplu, o omletă, să zicem, dar în care ingredientele, deși nu-s tăiate chiar fin, deși nu-s dintre cele mai puțin banale, se combină într-un fel aproape magic și, mai ales, neașteptat. E o felie perfectă de viață, cu tot ce e trist și frumos și uman, cu geamuri sparte dar și cu chicoteli.

Povestea e foarte bine scrisă, storytelling at its best, și e regizată de același om care a scris-o: Kennet Lonergan. Debutul, cu (încă) un bărbat sictirit și supărat pe viață, nu promite mare lucru, dar pe măsură ce scenele se desfășoară, încet, apar flashbacks perfect strecurate, cumva de parcă ar construi o a doua poveste, paralelă, momente care-ți taie răsuflarea, fără ca filmul să fie – nici pe departe! – unul de acțiune, muzică perfect aleasă, care însoțește personajul principal, aproape spunând ceea ce el ține ferecat în sine. Mi s-a părut cam mult Adagio-ul lui Albinoni la momentul respectiv, dar, la finalul filmului, nu m-aș fi putut gândi la o piesă mai potrivită.

Un puzzle fără repere, a cărui imagine frumoasă ți se arată abia la final, când e gata, și fiecare piesă are importanța și locul ei. Ăsta-i Manchester by the Sea!


Apropo, știu că am povestit destul de mult despre un spectacol de teatru într-un text despre un film, dar efectul a fost cam același. Orchids, însă, e nițel mai așezat, așa că mi-a fost o idee mai ușor să redau ce-am simțit atunci.

Și, da, Cassey Affleck are un rol pe care-l face cu mare artă, totuși, cred că favoritul meu rămâne Denzel pentru Fences (so far!), puștiul, Lucas Hedges, e remarcabil, dar Michelle Williams merită Oscarul pentru scena aia, o să vedeți voi care!

***

Filmul deschide ediția din acest an a Festivalului Dakino, pe 1 martie, la Cinema PRO, și încă mai sunt bilete aici. Nu găsiți mărțișor mai memorabil, promit!



Tags: ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 21/02/2017 by ruxandra in category "Filme

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *