Anul acesta sezonul de dans de la FITS e absolut special. Nu că restul evenimentelor n-ar fi, dar trei dintre cele mai bune companii de dans din Israel (unde sunt unele dintre cele mai bune companii de dans din lume) sunt prezente la această ediție: Vertigo, Kibbutz și Batsheva. E mai mult dans, dar, de bună seamă, acestea sunt, cumva, cele mai așteptate, mai ales că toate au mai trecut prin Sibiu si publicul știe foarte bine la ce să se aștepte.
Deocamdată am văzut Vertigo, ambele spectacole cu care au venit aici: Vertigo 20 și Yama, și am fost, din nou, cucerită.
Vertigo 20 este un fel de Best of al companiei, în care coregrafa Noa Wertheim reușește o îmbinare seducătoare și fluidă a elementelor coregrafice cu care a construit succesul companiei în cei 25 de ani de la înființare. Decorul e simplu – trei pereți metalici, din care ies un fel de ???rafturi???, la diferite înălțimi, pe care dansatorii se așază din când în când, între diferite fraze coregrafice, de parcă s-ar juca leapșa pe cocoțate.
Coregrafia are balet clasic, dar și elemente acrobatice, grație, poezie, dar și precizie matematică. Dansatorii sunt împreună pe scenă, dar fiecare se desprinde când și când, fie în momente solo, ori în grupuri de câte doi sau patru, însă fiecare are partitura lui, amintind de corurile pe mai multe voci… coregrafice, de data asta.
Sunt îmbinate și elemente de folclor, tradiții cum ar fi pregătirea mirilor – fetele și băieții dansează separat, purtând soliștii pe umeri. Un stop-cadru, apoi întuneric, și crezi că s-a terminat. Experiența m-a învățat, însă, să am răbdare cîteva secunde până la aplauze (plus că ador tăcerea aia de la finele unui spectacol, câteva momente suspendate). Dansatorii revin, cu câte un balon alb, fiecare. La capătul firelor e o greutate mică, astfel că baloanele rămân suspendate cumva cam la un metru de scenă, ca niște lalele albe, imense, elegante și jucăușe în același timp, iar dansatorii parcă plutesc printre ele. Se adună într-o horă, mai strânsă, și mai strânsă, lumina se stinge ușor deasupra mișcării lor în cerc, ca și cum ar fi absorbită printr-un vârtej. Apoi aplauze.
Nu știu altă descriere mai bună, de fapt, decât că a fost copleșitor de frumos. Atât de, încât, pe alocuri, mi-am înghițit nodurile în gât. Poate n-ar fi trebuit. Până la urmă, e bine să plângi de la atât de multă frumusețe, emoție și perfecțiune, nu?
Foto: Mihaela Marin | FITS 2017
***
Yama, a doua zi, a fost mai tehnic, într-un fel, și cumva m-a emoționat mai puțin. E de la mine, nu de la ei, promit. Remarcabilă imaginația coregrafei – treaba asta mă seduce de fiecare dată, să văd idei transpuse artistic, realizate fără cusur și să mă întreb oare cum naiba le-au venit asemenea idei, din ce background, din ce experiențe?! Mi se pare uimitor!
Yama e un studiu al apei, al formei și felului în care e prezentă, de la lină, curgătoare, până la agresivă, fie ca tsunami, fie ca turțuri. Deși, într-unul dintre solo-uri, coregrafia și felul în care se mișcau fâșiile din rochia dansatoarei m-au dus cu gândul la foc. Iar momentul în care una dintre dansatoare se mișcă, încet, dusă de și pe trupurile celorlalți, în timp ce cântă o melodie tristă la un acordeom micuț… Cum zicea Baryshnikov la întâlnirea de zilele trecute: Poetry in motion.
Foto Yama: Paul Baila | FITS 2017
Leave a Comment