December 29

Tata dansa ca un urs

Ieri am sunat un prieten așa, de control, și l-am prins când taman se pregătea de parastas de șase săptămâni pentru tatăl lui. Așa mi-am dat și eu seama că e 28 și sunt opt luni de când nu mai e tata.
Azi FB mi-a adus la Memory mesajul ăsta de la el, de acum șase ani:


Și e prima dată în astea opt luni când, pusă față în față cu ceva legat de tata, zâmbesc din tot sufletul fără lacrimi. Era tare nepriceput cu netul, destul de rezistent la adaptare online și cred că ăsta a fost singurul mesaj de email primit vreodată de la el.

Și m-am gândit, din nou, la faptul că avem obiceiuri ciudate după ce nu mai e cineva. În loc să-i celebrăm viața, parcă alegem cumva doar să-i plângem dispariția. Nu-mi amintesc nici măcar la vârste rotunde ale lui aniversări la care mama să se fi pregătit atât de mult – ia vase, gătește câte trei zile, mergi devreme la biserică, să spună popa o poezie peste mâncare, că altfel nush ce se întâmplă (nimic, desigur), dăruiește ”de sufletul” lui, mă rog, știți povestea. Și nu pentru că nu i-ar fi păsat mamei sau ceva, ci pentru că pur și simplu, la aniversări puneai niște mâncare pe masă, comandai un tort, nush, nu părea să fie atâta bătaie de cap.

Suficient de ironic, cumva, din perspectiva asta părem cumva mai preocupați de bunăstarea sufletească a celor plecați după ce au plecat. Să fie primit!, nu?, de parcă chiar stă cineva ”dincolo” cu un catastif în care notează tot ce se dă, dacă se respectă la literă obiceiurile, dacă s-a sfințit coliva și dacă hainele și vasele erau din Obor sau de la Zara ori Zara Home. Îl și văd pe tata cum se uită atent să vadă ce e în farfurii și comentează cu frații lui sau cu fi-sa aia mare dacă e bine sau nu – Magdalena (asta e mama), trebuia sa pui pateu de pui, nu de porc, că ăla e mai prietenos cu colesterolul!

În realitate, dacă există un afterlife, cred că tata a înființat deja un club de șah și ține cursuri de istorie, iar în weekenduri joacă fotbal, așa cum făcea și aici. Și, neapărat, are o grădină cu legume și niște pomi. Și cel puțin o pisică pe care o alintă cu ”fetița lu’ tata”.

Sigur că uneori plâng, mi-e dor tare de el, îmi lipsește să râd cu el, să-l necăjesc și să-l tachinez, îmi lipsește să-i iau cadouri, așa, fără motiv, să jucăm table sau șeptică (la șah mă bătea de mă rupea, nici nu mai jucam) și să-l văd râzând cum râdea el, așa, din ochi, cu toată fața, cu toată ființa, îmi lipsesc ironiile lui și complicitatea glumelor noastre proaste, și, mai presus de toate, îmi lipsește siguranța de a știi că e acolo, la un telefon și cinci minute pe jos distanță.

Dar încerc, cât pot eu, să alung din minte finalul, să accept asta așa cum e, în firea lucrurilor, să nu ”aniversez” ziua de 28, când s-a dus, ci fiecare zi în care sunt cum sunt eu, cum m-a construit și el să fiu. Fata lu’ tata.
Și nu e nimic trist în asta.
E iubire.
E viață.

Am pus poza asta pentru că fix așa dansa, ca ursul Baloo. Inițial, credeam că o face ca să mă distrez eu, dar când am crescut mi-am dat seama că (doar) așa știa el să danseze pe ritm: ca un urs. Și nu avea absolut nici o problemă cu asta! Prin urmare, noi n-am avut momente coregrafice tip Hallmark ci mai de cascadorii râsului. Dar ce ne mai distram!



Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 29/12/2018 by ruxandra in category "de suflet

1 COMMENTS :

  1. By Stefania Preda on

    Eu cred că sârguința cu care se face pomană este pentru mulțumirea sufletească a celor rămași, o dorință de a mai dărui ceva celui dispărut!

    Reply

Leave a Reply to Stefania Preda Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *