February 6

Căpitanii nisipurilor

Aşa cum am promis, recomandările voastre au intrat pe lista de lectură iar acum vă povestesc de una dinre cele două, respectiv Căpitanii nisipurilor, roman scris de Jorge Amado, unul dintre cei mai cunoscuţi autori brazilieni. Volumul este publicat de editura Univers iar eu l-am primit prin amabilitatea reprezentaţilor editurii, cărora le şi mulţumesc pe această cale.

Pedro Glonţ, Cotoi, Vrăjitorul, Viaţă, Râpă, Şchiopu, Acadea sunt liderii unuii grup de aproximativ 100 de copii cu vârste între şapte şi 15 ani, toţi băieţi, care-şi duc viaţa pe străzile din Bahia, în Brazlia anilor ’30, întreţinându-se din mici jafuri, jocuri ilegale de cărţi şi joburi mai mult sau mai puţin ilegale.

Cartea surprinde şi urmăreşte existenţa acestor copii-bărbaţi care par că-şi fac viaţa după bunul plac dar, de fapt, sunt siliţi să trăiască la marginea societăţii şi a oraşului, dispreţuiţi de majoritatea locuitorilor “respectabili” şi cu prea puţini adulţi care-şi bat capul să-i înţeleagă: libertatea lor se sfârşeşte acolo unde începe dispreţul, teama şi indiferenţa celorlalţi faţă de ei.

Deşi poartă cuţite, vorbesc dur, se bat (capoeira), dacă e cazul, iar sexul nu are secrete pentru ei, Căpitanii nispipurilor au un cod al onoarei pe care îl respectă, au sentimente, temeri, speranţe şi, mai presus de orice, dorinţa de a fi acceptaţi şi iubiţi. Pentru că asta nu se întâmplă, unii dintre ei înlocuiesc sau răspund acestei nevoi cu altele: religie,  sete de răzbunare, amor fizic şi altele.

Mi-a plăcut mult cartea pentru tabloul viu pe care-l face Bahiei folosind culori şi umbre deopotrivă, fără ca acţiunea să aibă început şi sfârşit (începe când Căpitanii încep să fie percepuţi ca o problemă în ziarul local şi se sfârşeşte când eroii principali îşi găsesc câte un drum sau sfârşitul), dar cu un stil care o face greu de lăsat din mână, fiindcă, cumva, prinzi drag de protagonişti. Într-o anumită măsură, Căpitanii nisipurilor mi-a adus aminte de Peter Pan şi Copiii Pierduţi. Şi, da, Wendy există, de asemenea şi în cartea despre care vorbim, o cheamă Dora.

Există şi o ecranizare recentă, Capitães da Areia, dar cum nu cred că o să ajungă şi la noi, nu rămâne decât să-l căutaţi pe net, dimpreună cu subtitrarea, fiindcă filmul e în portugheză. Şi dacă nu, citiţi cartea. De fapt, ştiţi ce? Citiţi cartea oricum, pentru că o să vă amintească de vârsta aia în care am fi vrut, oricare dintre noi, să fim adulţi şi să facem orice vrem, oricând vrem. Acum ştim deja mai bine că nu e chiar aşa…


January 23

Tehnici de comunicare în social media – cartea

La finele anului trecut, twittosfera discuta apariţia unei cărţi cu un titlu pretenţios: “Tehnici de comunicare în social media“, apărută la Polirom sub semnătura lui Horea Mihai Bădău. După cum spune pe propriul blog, autorul este asistent universitar doctor la FJSC din cadrul Universitatii Bucuresti, Catedra de Presa, Disciplinele: Deontologie, Tehnici de investigatie, Social Media, Jurnalism online, si Presedinte al Asociatiei Consumatorilor de Media” – lipsa diacriticelor îi aparţine.

Primul capitol: Social Media, prezentare succintă

Din câte ştiu, aceasta este prima carte ce tratează pe larg subiectul Social Media de la noi, aşa că am fost destul de curioasă. Am parcurs cartea printre picături şi chiar am subliniat diverse chestii care mi se păreau discutabile pentru a le expune pe blog… atâta doar că la final sunt atât de multe sublinieri încât nu mai ştiu despre care să mai vorbesc!

Poate dacă n-aş fi avut nici cea mai vagă idee despre ce este social media şi cu ce se mănâncă, volumul lui HMB mi s-ar fi părut (mai) interesant, însă fiindcă fac parte din lumea asta şi mai fac şi campanii care au o asemenea componentă, n-am putut să nu observ lucruri care, în teorie, s-ar putea să fie ok, dar în practică nu sunt. De exemplu: Un blog cu greşeli de scriere nu va fi luat niciodată în serios. Riiight!

De asemenea, cele mai multe surse bibliografice online* citate sunt texte scrise cam până în mai 2011 şi doar foarte puţine spre finele anului, ceea ce face cartea un pic… învechită, chiar dacă a tocmai apărut. Conform primului capitol, “la această oră, Facebook are peste 600 de milioane de utilizatori activi în fiecare lună“, chestie cu care nu poţi începe o carte, fiindcă “la această oră”, deja sunt în jur de 750.000 de useri activi, aşa că, din start, oricine citeşte cartea, pleacă la drum cu informaţii greşite.

* funny thing, să citeşti url-uri în print! :)

În altă ordine de idei, din acelaşi motiv păcătos, şi anume că e o carte tipărită, am găsit menţiuni referitoare la Second Life, dar nu şi la Google Plus care a trecut, recent, de 90 de milioane de utilizatori. Adică…. hello! Nu poţi, în anul de graţie 2012, să (pro)pui pe rafturile librăriilor o carte despre Social Media care nu zice ceva despre Google Plus. De asemenea, sunt citate surse chiar şi din 2006! 2006?!

Subiectul cel mai amplu tratat este blogosfera.

Aici sunt chestii de bun simţ, de la lucruri de bază, cum ar fi alegerea numelui, platforma de blogging şi design, până la lucruri mai în detaliu, cum ar fi conţinut, titluri, stiluri de scriere, guest posting, interactivitate şi interacţiune. Cu mai multă curiozitate am citit despre influenţa în online (deh!) şi am aflat că dacă “ai fost perseverent, ai scris conţinut de calitate şi ai creat un blog social, care excelează în interacţiuni înseamnă că ai atins cel mai râvnit ţel online: ai obţinut influenţă online!” (treceţi peste repetiţie, lăsaţi un pic de la voi, haide!)

Iar influenţa, continuă autorul, “aduce mai multe venituri decât traficul (…) Dacă ai 2000 de unici pe zi, din care mare parte vin prin motoarele de căutare şi te citesc doar pentru amuzament dar nu vor urma nici una dintre recomandările tale, vei câştiga puţin. Dacă ai un număr mediu* de unici care urmează sfaturile tale, atunci vei primi o maşină de teren ca să te plimbi cu ea prin Europa, aşa cum i s-a întâmplat lui Bobby Voicu. Nu ştie nimeni, însă câte maşini au fost cumpărate de cititorii săi…

* nu se specifică ce înseamnă asta în cifre

În ceea ce priveşte veniturile din blogging, e foarte simplu: dacă urmezi recomandările din carte, în doi ani ar trebui să ajungi la un net de 2.000 de euro pe lună! Pe lună, aşadar, 2000. Pe Marte nu ştiu exact! :))

Facebook şi Twitter, capitole egale ca număr de pagini

Mi-a plăcut faptul că Twitter primeşte un capitol destul de amplu (3) pentru că mie îmi place mai mult Twitter decât Facebook, dar acum, că m-am uitat la cuprins, văd că şi reţeaua lui Mark (cap. 4) a primit tot 35 de pagini în carte. Fireşte, nici o vorbă despre Timeline!

În fine, ultimul capitol este dedicat Strategiei de PR în social media, adică iar o bună parte de teorie gen “socoteala de acasă” pe care, mărturisesc, l-am citit mai degrabă în diagonală, fiindcă e scris stil bloc, fără prea multe intertitluri, cu fraze lungi, fără spaţii între paragrafe şi, deci, dificil de urmărit.

O declaraţie scurtă a autorului

Merită menţionat şi faptul că autorul cărţii nu este un “actor” în social media de la noi, contul său de twitter având sub 200 de urmăritori, iar blogul său fiind găzduit de wordpress, iar eu nu cred că SM este un domeniu pe care îl poţi învăţa de pe margine. De altfel, l-am întrebat pe autor cum vine asta şi iată ce mi-a răspuns:

“nu stiu daca ai citit pe blogul meu, eu sunt cel care “a scos la lumina” bloggerii, inca din 2007, adica i-am invitat la dezbateri impreuna cu personalitati, intr-un moment in care nu-i baga nimeni in seama si i-am ajutat, in acest fel, sa ajunga in atentia mass-media si sa devina lideri de opniei. am organizat aceste dezbateri prin intermediul asociatiei consumatorilor de media. lista lor: aici (…) asadar am fost activ in blogosfera, inca din 2007, pana in prezent, dar nu ca si producator de continut, ci mai degraba ca un vector de networking. ii cunosc pe toti de cand erau niste adolescenti fara bani si i-am ajutat sa devina lideri de opinie cu bani :)”

Tot ce se poate, dar promovarea cărţii are, pe facebook, până “la această oră”, următoarele rezultate: un grup cu 14 oameni şi o pagină, de autor, deşi se cheamă precum cartea, cu 37 de fani. Cam puţini, aş zice, pentru cineva care a scris o carte menită să te înveţe cum te promovezi în acest mediu…

Câteva concluzii după parcurgerea cărţii

Încă o chestie care mi-a displăcut este că HMB are, în mod evident, ceva de împărţit cu Zoso şi se foloseşte de cartea asta ca să împartă. Şi împarte, nene! Ba că Vali e plătit de PDL, ba că a procedat gen “aşa nu” când a zis că Petcu de la sindicate e tatăl lui (deşi Vali n-a zis asta), ba că nici o firmă serioasă nu-şi mai asociază numele cu blogul său şi evocă, în mod repetat, un episod cu o anumită piscină… De altfel, tot din cartea asta am aflat că bloggeri cum sunt Zoso (şi alţii) “au început să piardă teren şi vor dispărea de tot în curând”. Şi marmota..!

Una peste alta, cartea nu e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei persoane care nu a avut, până acum, nici o interacţiune cu acest mediu de comunicare şi vrea să afle, teoretic, ce-i aia. Sunt multe resurse acolo, inclusiv lucruri pe care poate aş fi vrut să le ştiu de la început, nu să le învăţ în timp. Problema – aşa cum o văd eu – este că această carte nu te face să-ţi placă mediul ăsta şi nu te convinge să intri în social media decât eventual, ca blogger, pentru ăia 2000 de euro sau ca să te plimbi cu maşina prin Europa ca Bobby, ori, ca PR, doar pentru că nu ai încotro şi, na, dacă tot există, tre’ să faci ceva.

Apropo, eu nu cred că e mai ieftină promovarea via SM, pentru simplul motiv că e un cost suplimentar care nu înlocuieşte (deocamdată nu poate şi cred că nici nu-şi propune s-o facă) alte costuri de publicitate, exceptând, poate, reclama în print – deşi am putea discuta şi pe marginea acestui subiect!

Am scris un text kilometric, sorry, dar mi s-a părut că e cazul: în definitiv, asta e prima carte despre Social Media de la noi. Aş fi preferat să fie mai bine scrisă şi să fie scrisă de cineva care nu are războaie de purtat dar care are, în schimb, experienţa utilizatorului. De asemenea, poate că era mai bine să fie în format electronic. Orice alte ediţii viitoare vor fi, de asemenea, depăşite în momentul în care vor apărea pe raft.

Până la urmă, SM a apărut tocmai pentru că noi am devenit mai dinamici şi ne place să ştim care e informaţia de mâine. Pe cea de anul trecut am disecat-o de multă vreme, deja, pe blog, twitter, facebook, google plus, flickr, youtube şi tot aşa…

PS încă o recenzie, cu mult mai multe citate comentate din carte, găsiţi la Auraş


January 5

Ce culoare au sentimentele tale?

Acum două nopţi, pe când Tiţa se uita la The Help, eu terminam cartea după care s-a făcut filmul, un bestseller al cărui titlu a fost extrem de inspirat tradus în română: Culoarea sentimentelor. Apropo, traducerea îi aparţine lui Alin Fumurescu, iar cartea a apărut la Editura Univers.

Subiectul e destul de simplu: Skeeter Phelan, o tânără din Mississippi care visează să ajungă jurnalistă, publică o carte cu interviuri luate femeilor de culoare ce lucrau în casele albilor în America anilor ’60, într-o vreme în care rasismul încă era considerat ca varianta corectă din punct de vedere politic, iar albii se credeau superiori afro americanilor, atitudine poleită cu o aşa-zisă bunăvoinţă. O vor ajuta Aibileen şi Minny, două femei care lucrează în casa prietenelor ei – şi mi-a plăcut mult, mult, mult felul în care a jucat Octavia Spencer rolul lui Minny.

Filmul, care are deja câteva premii la activ şi nominalizări la Globul de Aur, spune povestea acestor femei şi a altora ca ele, dar şi sacrificiile pe care Skeeter le face pentru ca volumul să fie publicat: îşi pierde iubitul şi devine o paria în lumea albilor pentru că a cutezat să spună că aceste femei care le cresc copiii şi le ţin casele au sentimente şi, da, merită mai multă apreciere.

Adevărurile strigate în gura mare. Sau nu?

Sigur, azi, când America are un preşedinte de culoare, pare uşor incredibil că doar în urmă cu 50 de ani rasismul era lăudat în unele state americane iar negrii nici nu aveau drept de vot. Probabil că mentalitatea unora nu s-a schimbat nici acum prea mult, însă legile tranşează problema. Dincolo de acest aspect prezentat în film, mie mi se pare demn de discutat riscul de a spune un adevăr ce nu convine categoriei socio-profesionale din care face parte.

Cei mai mulţi dintre noi trăim social, ne (re)găsim confirmările şi în felul în care cei din jur se raportează la noi şi nu ne place când suntem criticaţi sau ignoraţi. Din motivul ăsta, de multe ori evităm să spunem lucrurilor pe nume.  Mă regăsesc şi eu în categoria asta, poate mai rar decât alţii, pentru că aşa sunt construită eu, însă mi se întâmplă şi mie să tac atunci când aş avea chef, de fapt, să spun!

Şi atunci mă întreb…

CONCURS: Pentru că cei de la Editura Univers sunt nişte drăguţi, am pentru voi un exemplar din “Culoarea sentimentelor”. În schimb, voi trebuie să-mi alegeţi ceva de citit, o carte dintre noile apariţii ale editurii, cu justificare, fireste! Primesc recomandări până marţi la prânz. Succes!

Update: în urma tragerii la sorţi efectuată cu ajutorul prietenilor de pe facebook, câştigătoare volumului Culoarea sentimentelor este Andra! Mulţumesc tuturor pentru recomandări şi participare! Mai facem din astea! :)


January 2

Copil în Epoca de Aur

Pentru că vremea însorită de iarnă îmi descumpăneşte sistemele care spun că acum ar trebui să fie vijelia a mai mare, zăpezi şi, în general, iarnă, nu primăvară, am ales să lenevesc prin casă azi alături de ceai fierbinte, stafide uriaşe şi Domnul Sony pe post de pled peste picioare.

Zilele astea am primit comanda de la Editura All şi câteva cărţi ca dar de Crăciun, astfel că lista To Read e destul de bogată la început de an. Prima pe care am terminat-o se numeşte Copil în Epoca de Aur şi conţine câteva povestioare delicioase despre distracţiile copilăreşti din vremurile comuniste. Dan Cârlea (camionagiu.ro) este cel care rememorează, cursiv şi cu umor, poznele şi peripeţiile copilăriei, de la ţevile pentru cornete până la interminabilele cozi la lapte, ouă, salam… orice!, de la febra playerelor şi casetelor video până mica bişniţă cu săpunuri, carne, pachete de vată sau chiar hârtie igienică.

De citit, întru zâmbitoare aducere aminte pentru cei care au prins vremurile epocii de aur, sau pentru cunoaştere pentru cei care nu le-au prins. Sincer, eu cred că noi, cei care ne-am trăit copilăria până în ’89 am fost ceva mai câştigaţi, în pofida tuturor lipsurilor. Dar e posibil să fiu subiectivă… :)

Cartea se găsește în București, la Librăria Bastilia din Piaţa Romană, iar pentru cei care nu sunt din Capitală se poate comanda aici.


November 29

Secretul lui Simon Toyne, autorul Sanctus

Sanctus este una dintre cărţile alea pe care le citeşti pe nerăsuflate, fiindcă acţiunea te ţine în priză şi totul este descris atât de bine încât parcă vezi locurile şi personajele, iar singurul regret este că se termină prea repede. Cu toate astea, există şi o veste bună: Sanctus e o trilogie, deci mai urmează două volume, cel puţin la fel de bune pe cât este primul. Şi pentru că mi-a plăcut atât de mult cartea, fireşte că m-am bucurat teribil când mi s-a dat ocazia să-l cunosc pe autor, Simon Toyne, şi, mai mult decât atât, să-l iau la întrebări.

Aşadar, la finele săptămânii trecute, la Reader’s Cafe, am participat la un lunch cu câteva doamne din blogosferă şi autorul lui Sanctus. O gaşcă veselă, vă spun!  Când a ajuns la Reader’s iar Loredana de la All ne-a prezentat, Simon s-a pupat, cuminte, cu fiecare dintre fete, chiar dacă atunci ne cunoşteam şi, deşi nu sunt adepta obiceiului cu pupatul, una-două, deschiderea asta aşa cordială a spart gheaţa instant.

Umberto Eco, nu Dan Brown

Am stat lângă el la masă şi poate şi de aceea am putut să-l observ mai atent. Simon e înalt, are ochi albaştri şi părul grizonat, poartă blugi şi sacou şi e foarte afabil. Era deja de trei zile în Bucureşti, umblând din eveniment în eveniment, în hărmălaia de la Gaudeamus, la TV şi prin alte locuri, dar nu i se vedea oboseala. Poate şi pentru că parte din întrebările ce i-au fost adresate le intuia deja – cum e cea cu asemănarea cu Dan Brown, la care a răspuns, politicos, dar pe care a şi taxat-o ca atare, însă foarte finuţ:

Da, primesc mereu această întrebare şi răspund mereu acelaşi lucru. Nu am citit cartea lui Brown până când nu înaintasem bine cu scrierea primului volum din Sanctus şi nu mi se pare că ar fi prea multe asemănări. Dacă vreţi să faceţi o paralelă, încercaţi mai degrabă cu “În numele trandafirului”, cartea lui Umberto Eco.

Cât de cât mulţumit

Vreme de aproape 20 de ani, Simon Toyne a scris scenarii pentru televiziune, deci ştie prea bine ce butoane să apese pentru a capta atenţia audienţei, şi ne spune asta cu naturaleţea omului care nu se jenează – şi nici nu ar avea de ce! – pentru că şi-a dorit să scrie o carte care să aibă succes! Mă uit la mâinile lui în timp ce vorbeşte. Nu sunt neapărat mâini fine, translucide, de scriitor, manichiurate milimetric, ba chiar are şi o unghie ruptă. Nu are gesturi ample, semn că nu simte nevoia să susţină şi prin gesturi ceea ce spune. Punctează, totuşi, cu palmele, din când în când, mai ales când vorbeşte despre familia lui şi despre începuturi.

Mi-am dorit mult să stau mai mult acasă cu familia, în special cu cei doi copii. Şi acum, când al treilea copil e pe drum iar al doilea volum din Sanctus se îndreaptă spre tipar, cred că pot spune că am reuşit ce mi-am propus. Sunt aproape trei ani de când am făcut această încercare şi abia acum pot să mă declar cât de cât mulţumit.


Acum trei ani, Simon a făcut o înţelegere cu sine: să ia o pauză de la scris scenarii de TV şi să încerce să scrie o carte în speranţa ca succesul acesteia îi va permite să dedice mai mult timp celor dragi. Pentru asta, familia lui a făcut economii timp de un an, apoi a găsit un chiriaş pentru casa lui din Anglia şi, pentru şase luni, familia Toyne a închiriat o casă undeva prin Franţa. S-au mutat toţi, el, soţie, copii şi chiar căţelul, Red. Dacă în aceste şase luni Simon nu avea un draft de carte în care să aibă încredere, urma să renunţe şi să revină la jobul obişnuit.

Secretul? “Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă”

Când am trecut spre Franţa, cu bacul, eu cu un van, cu tone de bagaje, soţia mea cu maşina plină de lucrurile copiilor, am sperat că pot dormi, dar nu a fost aşa. Am avut parte de o furtună sinistră şi nu ştiam sigur dacă mai ajungem vreodată la mal. Locul în care am descins în Franţa se numeşte Rouen şi printre primele lucruri văzute era turla unei biserici, cu crucea ce se proiecta pe cer. Aşa mi-a venit ideea cărţii şi până am ajuns la casa pe care o închiriasem, drum de câteva ore, nu m-am putut gândi la altceva decât la firul narativ şi la personaje. Cât am stat în Franţa scrisesem deja mare parte din carte, iar în cei doi ani care au urmat am tot rescris până când am fost mulţumit

De altfel, secretul lui ţine “doar” de foarte multă muncă: Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă. Simon are fişe pentru fiecare personaj în parte, cu toate detaliile ce ţin de acesta, de la înfăţişare, haine, dacă e cazul să le descrie, şi lux de amănunte în ceea ce priveşte personalitatea lor, pentru ca felul în care aceste personaje evoluează în carte să fie congruent cu felul în care Simon le-a creat. Aşa am aflat şi că, în afara de disciplina orelor “de program”, nu aprea are tabieturi referitoare la scris. De fapt, ar fi unul, şi anume că are create anume o serie de colecţii cu muzică pe care le ascultă în funcţie de personajul ori momentul cărţii la care lucrează.

De cele mai multe ori, piesele pe care le ascult când scriu sunt coloane sonore ale unor filme. Muzica de genul ăsta e special creată pentru a-ţi induce o anume emoţie legată de ceea ce vezi pe ecran. Iar eu văd, chiar văd, ce anume se întâmplă în carte ori personajelor mele, iar muzica mă ajută să-mi imaginez situaţii cât mai dificile pentru ele, în special pentru personajul principal (Liv).

(interesant e că exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Elliot Goldenthal, un super premiat compozitor de muzică de film, atunci când l-am cunoscut, la RO-IFF, în toamnă. Iar Elliot ştie ce spune cu muzica şi emoţiile fiindcă are un premiu Oscar ce dovedeşte asta!)

Bucăţele de pâine

Întrebat despre ecranizarea trilogiei, Simon nu neagă că s-a gândit la asta chiar în timp ce scria, dar majoritatea actorilor pe care i-ar avea el în vedere pentru personajele sale sunt “cam cu 20 de ani mai în vârstă” – râde şi o indică, printre alţii, pe Julie Foster, şi recunoaşte că este un mare fan Tăcerea Mieilor – film şi carte deopotrivă.

L-am întrebat dacă nu i se pare un pic ironic că s-a apucat de scris cărţi pentru a petrece mai mult timp cu familia şi acum, când cartea are atât de mult succes (a fost publicată în peste 40 de ţări), pleacă destul de mult de acasă pentru a o promova. La întrebarea asta, Simon a început să rupă bucăţele din senvişul pe care îl ţinea în mână şi a zâmbit. Apoi mi-a spus: Stau acasă cu familia nouă luni pe an şi aproximativ trei sunt plecat în diverse deplasări pentru promovarea cărţii, iar asta e  cu mult mai mult decât făceam înainte de a scrie cartea, când petreceam 11 luni la muncă şi una cu familia, în concediu.

Vă arăt dedicaţia pe care mi-a scris-o pe carte la finele întâlnirii:

Secretul şi adevăratul succes al unui autor de bestseller

Am vorbit despre foarte multe lucruri cu Simon, chiar şi despre blogging, despre calitatea jurnalismului şi despre lucrurile comerciale aşezate într-un context corect. Pe final, ne-a oferit autografe pe exemplarele noastre de Sanctus. Aş mai fi avut întrebări pentru el, iar pe ultima i-am adresat-o când era deja în picioare, pregătit să plece: Când ai ştiu că Sanctus e o carte de succes?

Nu cred că pot separa un moment anume de tot ce s-a întâmplat lunile astea. Iniţial, când am avut o idee despre care am ştiu că poate să devină o carte bună, apoi când am terminat eu de editat şi am fost mulţumit de rezultat. Nici măcar nu ştiam dacă manuscrisul meu o să fie cumpărat de cineva, iar acum sunt edituri importante care îşi doresc cartea.  Apoi au fost traducerile, promovarea… În fine, toate acestea. Dar pentru mine adevăratul succes e faptul că am putut renunţa la job şi pot petrece mai mult timp cu familia mea, că ajung să-mi iau copiii de la şcoală şi merg la şedinţele cu părinţii.

Foto by Foto Union. Mulţumesc, Cristi Şuţu!

Pentru ei eu am rămas tot tatăl lor, aceaşi, nu m-am transformat într-un autor de succes, iar soţia mea cu siguranţă nu ţine cont de acest statut când mă pune să strâng după câine! Fireşte că nu-i spun “Nu strâng, fiindcă eu sunt un autor de succes!” Aşa că… mă conformez!

Am zâmbit şi am mulţumit frumos. Pentru Simon Toyne, Sacrementul său, secretul şi baza succesului, este, fără îndoială, familia, iar asta mi se pare cea mai frumoasă reuşită!

Premiul oferit ieri de printreranduri.eu şi Editura All, constând într-un exemplar Sanctus cu autograful autorului, este câştigat de Alexandra, cea care mi-a recomandat “Magazinul de sinucideri”. Au ales pentru mine prietenii de pe facebook care habar n-aveau cu privire la ce se pronunţă, dragii de ei! Mulţumesc şi celorlalte cititoare pentru recomandări, le iau în calcul la lecturile viitoare! :)