November 14

La ce folosesc vânzătoarele din magazin?!

Destest shoppingul, dar îmi plac în mod special pantofii şi accesoriile, motiv pentru care, când mă întâlnesc pe stradă cu o vitrină ce expune una sau alta, dacă am şi răgaz, intru.

Sunt într-o perioadă în care cochetez cu accesoriile roşii, poate fiincă vine Crăciunul, sau naiba ştie de ce, asta e pata mea recentă în materie de zdrăngănele aşa că intru în magazinele de profil, curioasă ca o pisică. Aşa am făcut şi săptămâna trecută, la Meli Melo-ul din Romană.

Cum ai intrat, o duduie “sare” pe tine: Vă putem ajuta cu ceva?! de te-ntrebi dacă nu cumva pari lipsită de vedere. Faci semn că nu, n-are cu ce. Dar ea insistă să ciripească despre promoţia la poşete, vrei nu vrei, deşi e clar că n-o bagi în seamă. Imediat ce a tăcut prima vânzătoare, am fost luată în primire de a doua, cu acelaşi text. Prima a dat să facă un gest de “stai, că p-asta am stresat-o eu!” dar degeaba, fata de la casă avea de spus o poezie şi nu avea de gând să renunţe. I-am făcut şi ei acelaşi semn din cap, că nu, deja sâcâită.

Am văzut, în fine, o cordelută ce părea în regulă, am probat-o, nu mi-a plăcut cum vine, am pus-o la loc. Fiindcă n-avea un sistem de prindere, ca celelalte, a căzut, antrenând, în cădere, încă ceva. M-am aplecat, le-am ridicat, am pus clama la loc, am vrut să pun şi cordeluţa la loc. Al naibii accesoriu, însă, nu voia să stea locului, aşa că a mai cazut odată. Iar m-am aplecat, iar am vrut s-o pun la loc, iar n-a stat. Sătulă de genuflexiuni, o chem pe prima “amabilă”, îi spun că aia nu sta la loc şi-o rog să se ocupe.

Dîra oftează adânc, îşi dă ochii peste cap, ia în silă accesoriul şi spune uşor răstit: Da’ ce-i atât de greu?! Nu i-am răspuns, am lăsat-o cu genuflexiunile.

Totuşi, fetele alea sunt puse acolo şi pentru alt motiv în afară de a-şi enerva clienţii cu insuportabila lor amabilitate?! Fiindcă, deşi există şi excepţii notabile, în general, vânzătoarele (nu numai de la MM) au prostul obicei de a se strâmba când le atingi marfa, nu le place să reaşeze nimic şi vai de tine dacă le deranjezi tunuleţul de tricouri sau întrebi, timid, “Da’ 37 nu aveţi?!” deşi, de cele mai multe ori, răspunsul, dacă e vreunul, sună cam aşa: “Numai ce este expus!”.

Când o să învăţăm, oare, că shoppingul, în sine, trebuie să fie o experienţă suficient de plăcută ca să nu te simţi aiurea, la final de zi, când ajungi acasă şi descoperi că ai cumpărat şapte cămăşi albe deşi mai aveai în sifonier 20?!

November 1

Scrisoare de la Cristina Bazavan: interviu cu Milla Jovovich

Îmi plac scrisorile, îndeosebi cele scrise pe hârtie. Păstrez acest obicei şi îl exersez, din când în când, cu prietenii mei, fiindcă mi se pare foarte plăcut să deschizi cutia poştală şi să găseşti acolo altceva decât facturi şi reclame, să găseşti gânduri bune trimise de o persoană reală, cineva drag care s-a gândit la tine când a scris, a cumpărat plic şi timbru şi a pus scrisoarea la poştă. E o preocupare demnă de “Obiceiuri sănătoase”.

Într-o măsură sau alta, Internetul şi reţelele sociale ne-au alienat, de prea puţine ori mai scriem scrisori, chiar şi electronice, doar aşa, ca să ne povestim ce mai facem. Stabilim întâlniri, trimitem informaţii, scurt, fără emoţii, şi e păcat. Emoţiile sunt bune, lăsaţi-le în viaţa voastră şi faceţi-le să se întâmple fiindcă ne îmbogăţesc.

Aşa stând lucrurile, când am fost la Comedy Cluj, pentru că ştiam că trebuia să fie şi ea acolo şi, din motive independente de voinţa ei, acest lucru nu a fost posibil, i-am trimis Cristinei Bazavan o scrisoare. I-a plăcut, a publicat-o pe blog. Acum, de la reîntâlnirea cu haita Redescoperă, i-am trimis o alta, si la fel a făcut şi ea de la Mil(l)ano – scriu aşa pentru că ştiu că a fost acolo să facă interviu cu Milla Jovovich. Şi în interviul ăsta am avut ocazia (mulţumeeeesc!) să adresez şi eu două întrebări. Scrisoarea Cristinei şi răspunsurile Millei pentru mine, mai jos:

Draga Ruxa,

Sunt la Milano, unde stiu sigur ca ti-ar placea sa ajungi si sper sa ti se si intimple asta. Stii de ce sunt aici pentru ca mi-ai dat deja in grija doua intrebari pentru Milla Jovovich, care anul asta e imaginea calendarului Campari.
Am cunoscut-o. A stat la o jumatate de metru de mine, dincolo de o masa rotunda:) E simpatica (in sensul uman, nu al frumusetii fizice care e…. waaau), are un zimbet strengaresc si … e foarte desteapta.
Stiu ca oamenii nu au imaginea asta despre ea, pentru ca noi o stim din filme foarte foarte comerciale ( Al cincilea element sau Resident Evil) , dar ea joaca si in alte filme, mai putin comerciale, independente, tocmai pentru ca vrea sa experimenteze tot felul de roluri.

Aici vine si raspunsul la prima ta intrebare “In care dintre personajele jucate de tine te regasesti cel mai bine”

“Eu sunt fetiscana, imi plac comediile romantice, dar imi place mult si miscarea fizica. Sunt bucuroasa ca Hollywood-ul ma place tragind cu pistolul, Resident Evil a ajuns o franciza foarte mare, cu jocuri pe computer si lucram deja la seria 3, iar asta e un lucru important pentru mine. Dar imi place, cum iti spuneam, sa fac si filme care chiar daca nu ajung in cinematografe si sunt lansate doar pe dvd, imi dau voie mie sa fiu si altcineva, o femeiusca. Sa cauti Dirty Girl care e povestea a doua adolescente

si Faces in the Crowd, unde e un rol de compozitie.

Ambele se lanseaza pe DVD in toamna asta”

Cind am intrebat-o “Ce ar alege intre credinta si iubire pentru salvarea lumii” ( a doua ta intrebare), a inceput sa rida putin incurcata si, uitindu-se la calendarul Campari pe care scria “It’s the end of the world, baby” a spus:” Amindoua inseamna dragoste. Amindoua, plus bucuria. Daca tot vine sfirsitul lumii, let’s have some fun till the end!”

NB am întrebat-o asta pentru o paralelă între personajele jucate de ea, Ioana D’arc şi Leeloo.
Pentru ca stiu ca intelegi cum sunt lucrurile astea si te bucuri de detaliile legate de business-ul de PR, hai sa-ti povestesc citeva lucruri din culise.
La interviul acesta am avut embargou pentru momentul la care aveam voie sa fac public ce imi povestise: 27 oct ora 13.00. Am semnat un contract pe care directorii de comunicare de la Campari mi l-au trimis pe mail si n-as fi putut intra in intilnirea cu ea daca nu aceptam embargoul.
Spre deosebire de interviul cu Ziggy Marley (il dau exemplu ca e mai recent), aici nu a fost nevoie sa trimit un guidlines (directiile intrebarilor) si nu am avut embargou la niciun posibil subiect de conversatie. Dar da, se intimpla des asta si, de fiecare data cind aud un jurnalist roman suparat ca are embargou de la vreun roman pe care-l intervieveaza, mi-as dori sa stie ca pentru interviurile internationale mai mereu ai restrictii.
Am fost 6 bloggeri din toata lumea care i-au adresat intrebari Millei la acest eveniment, plus 3 reviste din trei tari, Franta si Cehia… dar nu mai stiu a treia. S-au trimis credentials pentru fiecare dintre posibilii intervievatori si managementul ei, impreuna cu managementul de comunicare Campari, au stabilit lista scurta de bloggeri si jurnalisti.
Am primit pe mail instructiuni cu toti pasii pe care trebuia sa-i fac la intilnire, de la ora la care trebuia sa fiu, ordinea celor care imi prezentau informatiile, suporturile pe care puteam vedea fotografiile din calendar, durata intilnirii si care dintre informatiile pe care le primesc am voie sa le dau mai departe.
Altfel, la Milano e frumos, cald, cu lumina galbena de toamna,  si pentru ca evenimentul de lansare Campari era pozitionat pe fashion, organizatorii puneau la dispozitie un fashion tour cu ghid care te ducea pe la marile magazine si-ti povestea istoria designerilor lor celebri (Armani, Prada etc). Shopping-ul inclus.
Recunosc, am sarit turul pentru ca am mai fost la Milano, m-am oprit pe o terasa linga Dom si-am stat la soare…
Uite fotografia mea preferata din calendar:
Cu drag, Cristina
PS Stii ca eu dau chip uman tuturor oraselor in care merg. Pentru mine Milano e un domn la 40 si ceva de ani, stilat, grizonat, un fel de Clooney ceva mai volubil… Vezi de ce cred ca ti-ar placea?
Răspunsul meu: Dragă Cristina, îţi mulţumesc mult pentru ocazia de a-i fi adresat cele două întrebări Millei şi pentru că mi-ai trimis răspunsurile ei. Cât despre Milano, Clooney mi se pare un motiv suficient pentru a programa acolo următoarea fugă din oraş :D
October 26

Desfrâu culinar la Cluj

Vă povesteam, săptămâna trecută, şi i-am scris despre asta şi Cristinei, că l-am vizitat pe Adi Hădean la Camino, restaurantul unde găteşte şi unde, într-una din zilele petrecute la Cluj, la Festival, printre alte comedii, ne-a tentat c-o degustare de deserturi. Dar fiindcă promovez #obiceiurisanatoase, zic să începem cu felul 1.

Piaţa.

Camino e în Cluj, în Piaţa Muzeului, un loc în care nu mai ajunsesem până la această vizită, chiar dacă e la doi paşi de centru şi în drum e şi-un Petru. Piaţa asta a muzeului mi-a adus aminte de Lisabona fiindcă oricum nu are aer mioritic ci pare suspendată, aşa, atemporal, pitită între case vechi, cu măsuţe din ratan sau fier forjat şi cu ditai obeliscul în mijloc. Apropo, îi zice Obeliscul Carolina, este cel mai vechi monument laic din Cluj şi a fost ridicat în 1817 pentru a cinsti cum se cuvine vizita împăratului Francisc 1 şi a nevesti-sii, Carolina Augusta.

Restaurantul

Îi zic aşa pentru că aşa îi zic stăpânii lui, dar nu are nimic din aerul obişnuit al unui restaurant (în afară de meniu, poate) ci arată mai degrabă a bistro. Păstrează atmosfera boemă a spaţiului, cu tavan înalt, boltit pe care se văd urmele trecerii timpului. Adică e curat, renovat, dar pereţii au fost meşteşugit refăcuţi ca pentru a păstra patina vremii trecute. Camino îşi află întrarea printr-un gang, lat, ce te lasă să pătrunzi până spre curtea interioară, minunat decorată şi ea, cu măsuţe de fier forjat şi cu diverse dichisuri ori mesaje, de-ai senzaţia că e un loc de vizitat şi nu un restaurant. Şi, desigur, să nu uităm de mesajele inspirate gen:

Antreuri, supe şi dichisuri

Auzisem că la Hădean se mănâncă un super humus, cu seminţe prin el, şi nişte bruschete de te lingi pe degete, cu roşii, pastă de brânză ori cremă de-un peşte şi capere. Şi, ce să vezi, chiar aşa şi e. Te lingi pe degete, fiindcă roşiile mai alunecă de pe felia de pâine crocantă şi proaspătă, înnobilată şi ea cu seminţe şi arome de busuioc.

Pe supe doar le-am gustat (de la alţii), fiindcă îmi părea prea tentantă promisiunea medalioanelor din muşchi de porc tăvălit bine prin mirodenii, înconjurat de-o felie subţire de costiţă, cât să ţină zemurile şi gusturile adunate şi să frăgezească bine carnea. Care şi aia se topeşte în gură. Alăturea fripturii, sau cum să-i zic?, Hădeanul a pregătit o paleaşcă de cartof dat prin răzătoare şi amestecat cu diverse, cât să se ţină împreună şi să rezulte aşa, de-o porţie cât palma de cartof nici prăjit, nici copt, da’ şi prăjit şi copt. Grozăveniei îi zice roşti şi vine, cică, de la elveţieni. Neutră, însă, nu e, deloc, mai ales dacă-i adăugaţi nişte smântână şi-un damf de piper peste.

Am mai încercat, în altă zi!, nu săriţi!, gulaşul. Care e niţel altfel, normal, că doar nu era gătit de Şoni ci de Adi. Deci carnea e mărunţită bine, numa’ s-o vări în gură, de picant e picant, dar numai cât să poţi duce chiar de nu eşti fan picanterii la masă (eu nu sunt, prefer arome nu tării, să-mi dea lacrimile!), iar porţia vine însoţită de două… hai să le zicem găluşte, mai lunguieţe, ca-n poză, făcute de bucătarul la care tot fac referire aicea. Şi care se topesc în sos. Treaba asta o poţi mânca şi cu lingura şi cu furculiţa, da’ nu-i o ciorbă cu zeamă multă ci mai degrabă are consistenţa unei tocăniţe.

Desertul

Am mâncat desertul locului, o cremă de urdă, un pic duce, cu bucăţi de portocale prin ea, am gustat şi plăcinta cu mere şi desertul englezesc cu cremă de şampanie, zic sincer, şi mărturisesc cum că tate merită testate. Şi am avut parte (nu în aceeaşi zi!) şi de o degustare de deserturi, opt la număr şi cele mai multe cu ciocolată prin dânsele.

Ne-am băgat linguriţele prin ele, toţi mesenii, câţi eram, şi-am plescăit bucuroşi de-aşa festin nevinovat, căci, vezi, nu eram la masă, eram la degustare, când e musai să le încerci pe toate, ceea ce am şi făcut şi vă doresc şi vouă… dar cu ceva cumpătare, fiindcă la final ţi se poate apleca de la prea mult dulce.

Că aşa-i şi-n viaţă!

October 12

Despre dragoste, cerb şi frunze

Ascultaţi aici. Primele versuri, puteţi sări peste restul, că la primele versuri ne oprim în seara asta

“Dacă azi ai cumpăra un cerb, fără frunze n-aş veni la tine”, da?

Ei bine, mi se pare cea mai bună abordare. Ideală! Adică dacă cineva îşi cumpără un cerb cea mai firească şi normală reacţie e să te duci cu nişte frunze în vizită. Nu să întrebi Da’ ce faci tu cu un cerb la etajul şase?

Îmi agăt fularele colorate pe coarnele lui, poftim! Ne jucăm baba-oarba şi, în pauze, îmi predă zoologie. Ne uităm împreună la Bambi, partea întâi şi partea a doua. Mă ajută să redecorez prin casă. Whatever! E un cerb, na! Probabil s-ar uit toată ziua la Animal Planet.

Ideea e să-i iei pe ei din jur așa cum sunt. Nu e aşa o nebunie să ai un cerb sau să faci alte lucruri… diferit. Așa că dacă ne cumpărăm un cerb, în loc de valuri de întrebări şi precipitaţii cu explicaţii, să ne aducă naibii nişte frunze. Iarbă (inclusiv proaspăt culeasă) e şi mai bine, am auzit că le place cerbilor.

October 6

De ce n-am mers la Marşul Panaramelor

“Fiindcă nu aparţin categoriei cu pricina” ar fi cel mai onest răspuns. Şi nici nu cred în manifestările de genul ăsta. Mai jos am scris şi de ce.

***

Amploarea şi direcţia pe care a luat-o feminismul în ultima vreme mi se par aproape de isterie. Nu vreau să ţip “mi se cuvine jobul pentru că sunt femeie, altfel e discriminare”, e o tâmpenie. Jobul ţi se cuvine când eşti cel mai bun. That simple!

În acelaşi context, mi se pare aproape jignitor faptul că se cheltuie bani pentru ca femeile să fie promovate în poziţii manageriale doar pentru că sunt femei şi trebuie să iasă bine socoteala nediscriminatorie. Singurele care pot să demonstreze şi să demonteze discriminările sunt femeile, şi nu umblând pe străzi ci chiar făcând lucruri grozave. Iar dacă sunt discriminate, tot ce au de făcut e să nu accepte. Daaa, ştiu că există situaţii şi situaţii iar uneori supravieţuirea ţine de acceptare. Chiar şi aşa, însă, mi se pare că tocmai această acceptare îi face pe bărbaţi să se creadă mai puternici (decât sunt).

Şi mai e ceva, un soi de dublu standard. Femeile vor să fie admirate dar nu oricum, oricând şi de oricine şi vrem egalitate, dar să care el plasele când facem piaţa împreună, că d-aia e bărbat! Păi?!

Adevărul e că bărbaţii nu sunt atenţi la detalii şi pentru ei atitudinea femeilor e aproape indescifrabilă, aşa că se ghidează după chestiile evidente. Ergo, dacă o femeie e îmbrăcată provocator pe stradă, pentru ei înseamnă că vrea să provoace şi vor reacţiona ca atare. De cele mai multe ori, cu o mitocănie, pentru că unii doar atât sunt în stare să producă! Iar pitecantropii de pe şantiere nu vor fi educaţi niciodată, forget about it!

Abia cu violurile şi violenţa domestică e o altă situaţie, cu adevărat dramatică. Dar şi aici există lucruri concrete de făcut (vezi în foto de mai sus). Mai utile decât un marş…

sursa şi mai multe foto de la marş

October 4

“N-am nimic”

El şi ea în troleu, în faţa mea. Ea stă la geam. El priveşte absent, aiurea. Amândoi sunt tineri. El e mai sport, blugi şi un hanorac negru, simplu, ea e mai cochetă un pic, blugi, balerini, sacou şi o eşarfă la gât. În nici un caz genul piţi, pare mai degrabă o studentă cuminţică.

Ea îi intinde mâna, el îi apucă un deget, ea se strâmbă, îi dă peste mână. El e mirat, nu ştie ce să facă. Ea îi întinde din nou mâna, el îşi aşază nedumerit mâna în palma ei. Ea îi dă iar peste mână. Tac amândoi, nici unul nu zâmbeşte, el priveşte în continuare sbsent, aiurea. Până la urmă ea zice, ia-mă de mână. El o ia de mână. Urmează următorul dialog:

Ea: Ce ai?

El: Nimic.

– Chiar nimic?

– Nimic.

– Dar ai ceva. Ce ai?

– Nimic.

– Haaaai, spune-mi, ştiu eu că ai ceva! Ce s-a întâmplat?

– Serios. Nu. S-a. Întâmplat. Nimic., zice el, punctând pauzele, uşor plictisit.

– Ceva ai tu!

– Sunt obosit.

Linişte. Ea se uită pe geam, el priveşte în continuare, aiurea, absent. Ea dă să spună ceva, se răzgândeşte, tace.

Însă e doar pentru scurt timp:

– La ce te gândeşti?

– La nimic.

– Nu se poate să nu te gândeşti la ceva. La ce te gândeşti?

– Serios, la nimic.

– Bine, nu vrei să-mi spui. Bine.

– Aveam un gol în minte. Un gol. Un gol mare. Sunt obosit. Nu mă gândesc la nimic.

– Aha, deci eşti supărat. Pe mine? Dar de ce?

N-am mers decât două staţii cu troleul, nu ştiu dacă duduia a continuat să-l aia la melodie pe tânăr după ce am coborât eu – înclin să cred că da! – dar mi-a fost milă de el şi ştiu sigur că eu n-aş fi avut răbdarea lui.

Ce naiba posedă nişte femei să toace mărunt creiere de bărbaţi şi ce anume îi face pe aceştia din urmă să suporte asemenea tratament?!

October 3

Cum comentezi o sinucidere plină de viaţă?!

N-am ezitat nici o secundă să spun “da!”, când m-a întrebat Cristina Bazavan dacă vreau să mă alătur ei în campania Citeşti şi dăruieşti iniţiată de Editura All, şi asta nu doar pentru că n-aş refuza-o pe Cristina sau pentru că îi am “colegi” de citit pe cei trei Cristiani, China, Şuţu şi Manafu, ci pentru că e o idee foarte foarte faină!

Pe scurt, postul ăsta pe care tocmai îl citiţi valorează deja cinci cărţi pentru copiii din asociaţia Up Down, care are în grijă familiile şi copiii cu sindrom Down, şi fiecare comentariu la acest post înseamnă o carte în plus pentru copii. Aşa că… aţi înţeles ce aveţi de făcut :)

Şi acum, să vă spun ce-am citit.

***

Mi-am ales două cărţi, ambele din colecţia Strada Ficţiunii (adorabil acest concept şi dificilă alegerea mea, le-aş fi ales… pe toate!): Insomnia şi Mă sinucid altă dată. Cum, însă, în această campanie, nu vă pot povesti decât de una dintre cărţi (promit să scriu şi de cealaltă, totuşi), am ales-o pe a doua, fiindcă, în ciuda titlului, recenziile spun că e plină de umor, iar eu aveam nevoie de aşa ceva ca să-mi mut mintea de la dintele netrebnic. Booon!

Pe scurt, istoria, povestită la persoana întâi, e aşa: Geri are un nume nefericit, o mamă defectă la cap, o familie plină de mătuşi defecte la cap care o freacă la melodie cu privire la jobul ei, la situaţia matrimonială şi la a fi în rândul lumii. De altfel, după o matură şi haioasă inventariere, eroina decide că are probleme “în trei domenii mari şi late: 1. viaţa amoroasă, 2. viaţa profesională, 3. alte zone ale vieţii” şi decide să-şi încheie socotelile cu lumea. Şi pentru că e Fecioară, totul e plănuit până la cele mai mici detalii, începând prin a scrie şi expedia multe scrisori în care spune destinatarilor tot ce crede cu adevărat despre ei. Auch!

Ar putea părea dramatic dacă totul n-ar fi condimentat cu un umor nebun. Adică nu doar că am zâmbit pe alocuri ci chiar am râs. Geri îşi aminteşte întâmplări din copilărie pe care mama ei i le scoate pe nas chiar şi azi, dimpreună cu criticarea înfăţişării jobului, relaţiilor, ce să mai!, a întregii ei existenţe. Cu siguranţă, o mamă de genul ăsta e suficientă pentru a motiva o decizie de sinucidere. Dar pentru Geri asta nu e tot, nu!

Povestea continuă cu eşecurile amoroase, chestii care chiar se întâmplă: un iubit ok dar foarte dezordonat şi îngălat care, după ce ea îi dă papucii (din acest motiv), se cuplează cu prietena ei cea mai bună şi scapă de obiceiurile rele, tipi cunoscuţi online care se dovedeau altceva decât ceea ce pretindeau că sunt şi, în fine, Ole, un dentist care părea perfect, dar care a părăsit-o pentru “exa” la scurt timp după ce se cuplaseră. Dezolant, nu?

În fine, de parcă familia şi viaţa amoroasă nu erau suficient de nefericite, Geri îşi pierde şi jobulm iar eroina decide că singura şi cea mai fericită variantă e sinuciderea, una pregătită minuţios, până la cele mai mici detalii. Şi cu toate acestea, ceva merge greşit, iar sinuciderea ei ajunge să fie doar o tentativă nereuşită şi acum trebuie să dea cu ochii de toţi cei cărora le-a trimis scrisorile de adio…

***

Mi-a plăcut cartea şi cum o carte ce vorbeşte despre motivele şi pregătirea unei sinucideri, despre scrisori pline de secrete şi de adevăruri, reuşeşte să fie amuzantă dar şi să te facă să zâmbeşti amar pe alocuri. Sincer, şi pe mine mă scot din sărite judecăţile de valoare ale celor mai în vârstă care pur şi simplu ştiu ei mai bine ce-i cu viaţa ta şi, mai ales, cum ar trebui să fie, şi aud, mult prea des, despre oameni nefericiţi la job sau despre nerealizări la capitolul Amor. Probabil că, dacă ar fi să fim oneşti, mai toţi ar trebui să ne punem “It’s complicated” la status…

… ceea ce nu facem, nu? Şi nici nu mărturisim celor din jur TOT ce credem noi despre ei. Chiar aşa, cum ar fi?! :)

Fireşte, faptul că nu ne iese totul perfect în viaţă, nu e, nu trebuie să fie niciodată, un motiv să renunţăm, nu atâta timp cât ne rămân capacitatea de a ne lua, noi înşine, pe noi, peste picior aka umor şi autoironie, şi prieteni care sunt cu adevărat prieteni. De sinucis, vedeţi bine, putem şi altă dată! :)

September 22

Pentru curbe apetisante

Am fost la Fit Curves abia săptămâna trecută, să văd şi eu despre ce vorbeşte toată blogosfera feminină. Ei bine, admit, conceptul m-a sedus. E vorba despre un sistem de exerciţii care durează doar jumătate de oră dar care e gândit să-ţi pună la lucru întreaga musculatură prin forţă, cardio şi stretching, şi, da, toate în numai jumătate de oră. Conceptul nu e inventat la noi şi are vreo patru milioane de fane în toată lumea deci n-are cum să fie rău!

Vorbim de opt aparate, fiecare cu specificul său, şi opt zone de aerobic în care ai 30 de secunde să te relaxezi. Un tur complet nu e atât de complicat pe cât ar putea părea şi, da, pentru că am probat, chiar durează doar 30 de minute. Dacă eşti într-una din zonele în care se găsesc cele două săli (Vitan şi, din 3 octombrie, DrumulTaberei), poţi să dai o fugă chiar şi în pauza de masă.

Gazdele sunt prezente tot timpul şi se asigură ca exerciţiile să fie corect executate, iar la finalul turului de aparate eşti invitată la stretching – şi abia acolo poţi constata, ca mine, de exemplu, dacă eşti sau nu anchilozată. Sala este dedicată exclusiv doamnelor, ceea ce iar e bine, fiindcă n-ai obsesia că vreun domn interesant te cântăreşte din ochi în timp ce tu transpiri ca să te tonifici şi/sau să scapi de surplusurile strategic plasate fix unde nu ne place nouă să fie! Detalii mai multe aici.

Mi-ar plăcea să merg, dar nici unul dintre cele două locuri nu mi-e suficient de aproape de casă ori de birou şi mi se pare mult să fac o oră dus-întors pentru o jumătate de oră de exerciţii. Dar pentru cine locuieşte sau lucrează în cartierele de care ziceam, go! E cu muzică, surprize, energie şi e foarte… intim. Ca o şuetă cu fetele, doar că te şi tonifici în timpul ăsta! Ce mai vreţi?! :)

(de fapt, ştiu ce vreţi, dar nu, pacheţelele de pe abdomen şi fermitatea.. ăăăă zonelor pufoase nu se se obţin fără sport! No pain, no gain, ladies!)

September 21

Pantofi mulţi şi spaţii mici. Şi pisici!

Deşi nu-mi place shoppingul, când vine vorba de pantofi, botine, sandale, papuci şi alte asemenea, am reuşit o colecţie destul de vastă. Care, colecţie, trebuie să locuiască undeva în casa mea, adesea neîncăpătoare la capitolele: haine, încălţări, cărţi şi, uneori, patruped marca Sony.  Din motivul asta a fost nevoie să gasesc tot felul de solutii ergonomice si sa introduc regula “cumpăr ceva, dau ceva” – care nu se aplică decât la haine şi pantofi, totuşi: pisica şi cărţile rămân!

Totuşi, chiar şi cu regula de mai sus, pantofarul primit săptămâna trecută de la Ikea s-a dovedit a fi echivalentul unei guri de oxigen în marea de pantofi! E îngust, poate fi montat în doua feluri diferite şi e suficient de încăpător pentru a găzui vreo opt perechi. Şi e drăguţ, aşa, serios şi negru, deşi eu ştiu că în el se regăsesc vesele culori şi ameţitoare tocuri.

Iar mie îmi place Ikea pentru că oferă soluţii mai mult decât mobilier şi mobilier mai mult decât fiţe. Îmi mai place pentru că livrează ce promite (ergonomie) şi pentru că, orice accesoriu sau piesă de mobilier aş lua de acolo, mă simt mai ordonată şi mai eficientă în gospodărirea spaţiului din propriul apartament.

Sunt vrăjită de fiecare dată când ajung acolo sau le răsfoiesc catalogul şi văd cum spaţii chiar mai mici decât cele de care dispun eu par atât de confortabile, intime şi vesele, frumos luminate şi colorate. Şi tot de fiecare dată îmi propun să fiu mai ordonată. Ceea ce, admit, nu-mi iese chiar tot timpul. Dar asta e o altă poveste, nu?

Dincolo de mobilier şi idei, îmi mai place Ikea pentru că e o companie care gândeşte şi comunică pe gustul meu. Poate ştiaţi, poate nu, dar au un sistem unic, inventat de ei, pentru a-şi denumi produsele şi poţi afla povestea unui produs chiar de la creatorul ei. Mai mult, fundaţia lor este, neoficial, cea mai mare organizaţie caritabilă din lume, cu un net de vreo 36 de milarde de euro – la pariu că nu ştiaţi asta! Cât despre reclame, mai bine privim:

Deci, da, mie şi domnului Sony ne place Ikea şi, de aceea, vă spunem că zilele astea au şi un concurs!

September 17

Picnic, sport, fete şi băieţi

Dacă se poate? Da, se poate. Noi eram la picnic, alţii erau la sport. Noi ne uitam, alţii năduşeau de mama focului, mai ales în cursul trainerului pe care l-am poreclit Fitness Nazi că le zicea cursanţilor motivaţionale de genul “Aţi obosit? … Nu mă interesează!” şi alte asemenea drăgălăşenii. Şi potrivite, aş adăuga, fiindcă cursul domnului presupunea kicking la greu şi, da, trebuia să te enervezi un pic pentru avânt! Foarte mişto!

Zi de vară până-n toamnă, iar Foto Union a organizat #picnic4, cu papa bun şi leneveală activă, iar alături de noi, după tufişuri, se desfăşura un proiect de sport în aer liber al celor de la World Class. Când am ajuns eu era un soi de aerobic, cu doi antrenori.. pe unul l-am şi răpit niţel ca să facă poze cu noi. După pozat ne-a zis că taxa lui e de 50 de euro… Just kidding! E ok, i-am răspuns, we charge one hundred, mai stai odată! A mai stat! :))

Şi mai era şi trainerul care avea tatuată… O? O? O răţuşcăăăăă! (Ana, m-am gândit la tine!)

După domnul cu umor a urmat un curs de tae-bo sau ce naiba era el, ceva cu muuultă încălzire în prealabil şi apoi cu mişcări de luptă, cred ca era curs de fight clubbing :))

Mişto, dar eu aş fi picat lată în primele trei minute, parol că!

Am fost trei fete pe margine şi, din când în când, Cristi, care ne-a şi făcut poza cu trainerul drăguţ, am dansat, am ţipat şi-am ţopăit şi, mai ales, am râs foarte tare! Nu mai ştiu de când nu m-am mai distrat aşa de tare în felul ăsta, admirând bicebşi, tricepşi şi alţi fesieri în echipament sportiv! Cred că în termeni de online se cheamă trolling, doar că “subiecţii” n-au ştiut toţi că sunt sub observaţie :))

După ţopăiala de pe iarbă, a urmat un curs de spinning (da, ştiu, eu eram la picnic, dar aici era ză ecşiăn, ce vreţi!), unde antrenorul, spre deosebire de Fitness Nazi, folosea o altă tehnică de adrenlinizare şi motivare, respectiv una sex-related, aproape explicită când a pus, ca fond sonor, Sex on Fire şi şi-a turnat nişte apă din sticlă pe el: “Vreau să teeeerminăăăm împreunăăăăă pe cââântecul ăstaaaa! Haaaaai, nuuu teeee ooooopriiiiiiii!”, făcea el şi, ştiţi ceva?!, chiar funcţiona.

Pedalau fetele şi băieţii de zici că erau la Turul Franţei! :))

Nu ştiu când se mai întâmplă chestii din astea, o să mă uit pe site-ul lor, dar e clar ca data viitoare mă duc şi eu cu echipament adecvat, nu cu fustă cum eram azi!

PS Roxana, Diana: you rock!