September 1

Toamnă

Pentru mine e ca o zi de sărbătoare venirea toamnei. Pentru că abia aştept frunze foşnitoare în culori nebune, seri răcoroase cât să fie bine c-ai ajuns acasă, soare blând, miros de must, pere dulci şi găluşte cu prune (sunt la dietă dar pot să visez, da?), amintirea caietelor noi în care îmi promiteam solemn că voi scrie frumos şi îngrijit şi chiar reuşeam asta… vreo cinci pagini! :)

Şi îmi mai place toamna şi pentru asta, văzută şi ascultată, negreşit, la fiecare 1 septembrie, ca un ritual. Enjoy!

Îmi place clipul, îmi place muzica, îmi plac mâinile lui şi aerul uşor amuzat. Cred că aş putea să scriu o carte de la vitrina unei cafenele. Minunat!


August 29

O poveste foarte frumoasă. Da’ foarte!

La finele săptămânii trecute, Cristi Şuţu s-a dus la mare, la 2 Mai. Ca el au mai făcut şi alţii, destul de mulţi, de fapt, că a fost festival în Vamă weekendul ăsta, deci nimic special până acum. Dar citiţi în continuare, vă rog.

Cum sătea la cafea, la Micul Golf, Cristi, care are mereu camera foto la el şi face cele mai radiografii de fotografii, de vezi şi ce nu se vede în ele, o privire, un zâmbet, un fir răzleţ de păr ce spune o întreagă poveste… hai că divaghez! Deci cum şedea Cristi aşa la o cafea, pe dig încolo ceva îi atrage privirea. Şi sur(prinde) mai multe cadre şi le pune pe blog şi-mi dă şi mie voie să iau unul ca să pot spune şi vouă o poveste.

O poveste cu un băiat şi o fată. Una frumoasă, cum am spus, continuarea ei e pe blogul de la Foto Union.

Vedeţi de ce e special? Cât de fain să surprinzi momentul magic?! Dar staţi aşa! Asta nu e tot! Cristina s-a gândit că ar fi tare frumos, macig chiar!, dacă cei doi protagonişti ai frumoasei poveşti ar vedea fotografiile lui Cristi şi s-ar bucura, desigur, să aibă aşa o amintire din fix acel moment.

Şi a dat sfară-n online ca să-i găsim. Cu RT, cu Share şi, uite, şi cu postul ăsta, fiindcă mi-a plăcut tare povestea şi vreau un happy end magic! Adică să căutăm perechea în carul cu online, să-i găsim şi să se bucure retrăind momentul acela!

Ce să fac?! Sunt o romantică! Dar daţi şi voi mai departe, vă rog! Amorul se pune la cauze nobile  :)


August 16

Sevraj

Sunt în sevraj. M-am întors aseară, târziu, de la Sfântu Gheorghe, obosită şi fericită. Am fost neatentă la drum după ce am revenit în Bucureşti, să nu-mi stric starea. În mintea mea, cât vezi cu ochii, se înfăţişau doar nisip, stuf, Dunăre şi mare. Mai ales mare.

Plaja de la Sfântu e generoasă, la fel cum sunt porţiile cu borş de peşte pregătite de Lucica. A fost cam multă lume la finele acestei săptămâni, cum intrai pe plajă erau cearşafurile unul lângă altul. De lene, pesemne, fiindcă plaja e lată şi lungă să tot pui câte zece metri între tine şi ceilalţi. Sau poate era cool să stăm unii în nasul altora, nu ştiu. Noi am fugit spre vărsare şi nu prea am avut multă lume în preajmă. Din când în când, nişte cai. Da’ mai departe, aşa.

Cel mai minunat lucru e că pe plaja asta nu se aud decât marea şi pescăruşii, dar până şi zburătoarele ştiu mai bine şi nu prea chiuie nici ele. Singurele zgomote care pot întrerupe visarea sunt cele ale unor avioane mici care survolează plaja, Dunărea şi marea pentru senzaţii tari date plimbăreţilor. Nici trocariciul nu se aude, nu se aude nimic, doar marea, iar “perfect” e doar o palidă descriere.

Nisipul e fin, fin de tot, că e amestecat cu cel de Dunăre, mai mâlos. Abia puteai construi castelele, dar noi ne-am străduit şi am înălţat o mândră cazemată şi ne-am făcut autoportretele, tot în nisip, şi un şotron. Aş fi desenat şi-o “frunză”, dar când să fac schema, mi-am dat seama că am uitat cum se face. Atâta pagubă!

Am prins şi o frumuşică de furtună, perfectă pentru pozat, cu curcubeu peste mare şi nori negri ce vesteau furii dezlânţuite. N-a fost să fie ploaie decât vreo 20 de minute, o răpăială scurtă care a răcorit la perfecţie locul. De fapt, seara de după ploaie a fost cea mai călduroasă. Nu, nu, nu vă gândiţi la zăduful Capitalei, ci la vreo 23-24 de grade maxim. Perfection! Şi nici nu erau ţânţari!

Una peste alta, “zen” ar fi doar o palidă descriere a zilelor petrecute departe de lumea dezlănţuită. Azi am fost năucă toată ziua şi, la duş, încă îmi părea că mi se scurge nisipul de pe picioare ba, mai mult, aş fi şi înotat vreo două lungimi de cadă iar domnul Sony ar fi putut să fie un pelican, de exemplu.

Da, cum spuneam, sunt în sevraj!


August 11

Anonimă la Sfântu Gheorghe

Aşa cum scriam la recomandările de locuri #dinRomânia pe care e bine să nu le rataţi prin excursiile voastre în ţară, Delta e la mine pe primul loc, combinaţia ideală între sălbăticie şi urme de viaţă umană, veselă şi degrabă dătătoare de bineţe, apă dulce şi apă sărată, vorba maestrului Julică (Cocoşul, nu Cotcodacul!), asfinţiturile perfecte şi plajele nesfârşite. Şi pustii. Mai ales pustii.

Ceea ce, fireşte, n-o să fie cazul acum, fiindcă la Sfântu Gheorghe are loc, până duminică, festivalul de film Anonimul, o veselă, cinematografică şi eclectică adunare, după cum reiese din poveştile Cristinei şi ale lui Adrian. Mă voi amesteca şi eu, deci, în mulţimea pestriţă, cu mişcări de tango şi poveşti din Anatolia, şi cu încrederea că voi vedea filme mari până la ore mici. Nederanjată, prea tare, de ţânţari. Totuşi, prinţii deghizaţi mă pot contacta :))

Nu vă ascund faptul că asta o să fie, probabil, singura mea vacanţă în acest an. Sau în anul trecut, că tot veni vorba. Sau acum doi ani… Dar nu va interesează asta, nu? Sunt pregătită să fac multe fotografii, să cunosc oameni faini, să-l vizitez pe Gogu Ornitologu, să mă bucur de aer, de soare (sau de ploaie, ce e scris şi pentru noi, vorba aia!) şi de MARE!

Pricep că e net bun în Complex, aşa că s-ar putea, doar s-ar putea, zic, să vă ţin la curent cu ce se întâmplă pe acolo. Dacă nu şi nu, totuşi nu disperaţi: Domnul Sony îşi freacă labele fiindcă are parola de la blog şi am observat că vă place cum scrie obrăznicătura blondă!


August 2

Timişoara noastră, a tuturor

Chiar acum, când mă apuc de scris despre #timişoaranoastră îmi revine, obsedant, în minte “azi în Timişoara, mâine în toată ţara” şi, dincolo de sloganul revoluţionar – la propriu! – mi-ar părea bine ca modelul timişorean să se multiplice în mai multe locuri din frumoasa ţărişoară.

Da, am fost la Timişoara în acest weekend şi, da, cu maşina, cea mai lungă călătorie făcută de mine într-un Mercedes (pus la dispoziţie de Mareea – mulţumim!) – prea lungă, de fapt, adică vreo 20 de ore dus-întors, oarecât descurajant dacă scopul e să ajungi nu să te plimbi şi să aştepţi la semafoarele de pe drum, în fundul TIR-urilor. Apropo, ceilalţi invitaţi de prin ţară au venit cu maşini noi de la Skoda, de zici că organizam Salonul Auto dacă te uitai peste gard la noi în parcare! :)

Am ajuns, într-un final, la Timişoara, care ne ştepta la fel de ploioasă ca majoritatea locurilor parcurse pe drum. Tiţa şi Cristina, însă, erau senine, extrem de sigure că a doua zi, ziua turului de oraş, vremea avea să ţină cu noi – aşa a şi fost! Am stat la Cabana Şag, o vilă, în fapt, cu camere micuţe, dar foarte curate, cu o curte prietenoasă cu vedere şi deschidere la Timiş şi acces la piscină, cu canapele albastre cu dungi albe (sau viceversa?!) şi cu un frigider burduşit cu Timişoreana şi alte licori înaintate în grad. Trai, neneacă!

Bineînţeles că Tiţa a impus programul de cantonament, aşa că sâmbătă, la 9 trecute fix ne-am întâlnit grup măricel în faţa Catedralei, localnici, musfiri, organizatori şi ghid, respectiv Dan Cărămidaru – inspirat!

N-am de gând să vă povestesc tot ce-am aflat, întâi pentru că a fost totul foarte condensat, cu multe info pe care n-aş fi sigură că le redau corect, iar mai apoi pentru că mie îmi pare că fiecare trebuie să-şi descopere propria Timişoară, după chipul, gustul şi asemănarea sa.

Am fost la Muzeul Revoluţiei şi m-a impresionat tare omul care şi-a dedicat ultimii 20 de ani încercând să păstreze vie memoria celor care au dispărut atunci şi încă se luptă pentru ca cei vinovaţi de crimele comise să plătească. Am văzut un documentar care a inclus cele petrecute în perioada de 15-17 decembrie 1989 la Timişoara, lucruri pe care nu le ştiam până acum. În sala proiecţiei, după ce toată lumea era prin muzeu, pe scaune rămăseseră trei manechine îmbrăcate în uniformele celor care atunci au tras: “I-am condamnat să revadă, iar şi iar, crimele pe care le-au comis şi suferinţa oamenilor“, ne-a explicat gazda, Traian Orban.

După vizita la muzeu, s-a oprit şi ploaia, binevenită idee, altfel, sincer zic, aş fi abdicat de la plimbare, cu toate bunele mele intenţii, drag de oraş, de gazde şi de oamenii frumoşi din gaşca plimbăreaţă. Ne-am dus apoi în Piaţa Unirii, cu Dan povestind despre fiecare casă ori palat, unde eu l-am remarcat şi pe câinele Amigo, o potaie ciacâră şi foarte prietenoasă.

Nemţime şi maghiarime în Timişoara până hât, târziu, şi puţină, foarte puţină românime, ceea ce poate că explică eleganţa mândră a oraşului, dezvoltarea economică dar şi faptul că este, de exemplu, primul oraş iluminat electric din România.

Ziceam că nu povestesc şi mă ia tasta pe dinainte! :))

Mi-ar fi plăcut să putem hoinări mai în voie, ca să fiu sinceră, poate chiar să mă descalţ şi să umblu prin iarba udă din parcurile oraşului – lucru interzis, de altfel: n-ai voie să calci pe iarbă, nu, nici desculţ, că iei amendă! Mi-ar fi plăcut să pot intra în vechea sinagogă şi în alte clădiri mai vechi ale oraşului, dar aveam destul de multe de văzut şi nu a fost vreme. Mi-a plăcut, în schimb, MULT!, plimbarea cu tramvaiul din 1872 de prin cartierul elisabetin. Şi berea nefiltrată de la Timişoreana mi-a plăcut, dar asta e altă poveste, cred :)

Am aflat, surprinsă (nu ştiu de ce surprinsă, de fapt, dar aşa am fost) că fabrica de pantofi Guban e la Timişoara. Îi ţin minte şi acum, pantofii mamei, unii albastru indigo şi unii vişinii, ambele perechi cu toc ameţitor de înalt, ambele prea mari, desigur, pentru o fetiţă de patru ani care se visa domnişoară. Normal, asta nu m-a impiedicat niciodată să-i admir şi chiar să-i târâi prin casă! Îi are şi acum, apropo!

(Pfuai, cât am scris deja!)

Timişoara e mai verde decât alte oraşe din România, sau poate nu mai observ eu parcurile, deşi cred că nu e aşa. Sunt, fireşte, şi blocuri, betoane, dar noi nu pe acolo ne-am plimbat ci prin centrul şi cartierele cu case frumoase care au faţade împodobite cu păuni, şoimi, urşi şi alte vieţuitoare. Unele case sunt vechi ca istoria oraşului şi ar merita o refăţuire dar, chiar şi aşa, tot arată respectabil.

Pun imediat nişte poze, dar nu înainte de a remarca şi de a mulţumi trupei vesele cu care am fost în această plimbare, celor cu care am petrecut nopţile de la cabană, albanezii, clujenii, băimărenii, orădenii şi bucureştenii, se’nţelege, dar, mai ales, colectivului (sic!) de timişoreni care ne-au însoţit, cântat şi încântat pe parcursul acestei experienţe: sunteţi faini, bă, faini de tot! Vă mulţumesc!

#TimişoaraNoastră e un proiect prezentat de Bere Timişoreana si susţinut de Hotel Timişoara. Parteneri: MareeaLucas Super SandwichSkoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Ghidul nostru a fost Dan Caramidariu, iar voia bună de seara a venit de la Trabucuri.com.


July 28

Timişoara, dragostea mea

Să lăsăm un pic expresia celebră cu Mihaela. Nu ne interesează. Cert e că eu chiar ţopăi la gândul că mâine dimineaţă la şapte (am scris pe litere, poate nu mai pare atât de matinal) plec (ăm) spre Timişoara, iar asta nu se va schimba peste noapte, e votat,am fost aleasă pentru această excursie, gata!

Iar Timişoara chiar e dragostea mea, dincolo de oamenii dragi care trăiesc acolo, dincolo de oraş, de locuri… nu ştiu cum să explic asta, pentru că e un sentiment ce nu s-a mai repetat decât cu Amsterdamul şi cu propriul apartament: când am pus prima dată piciorul acolo, am simţit o energie bună pentru mine.

N-am avut, până acum, cel puţin, răgazul să-i cunosc secretele, aşa cum trebuie. Mereu am fost, şi aici, ca şi la Sibiu, pe fugă, şi mai mult decât centrul şi câteva străduţe din cartierul de lângă stadion nu prea ştiu. Aşadar, am răspuns pozitiv inivitaţiei de la Nebuloasa şi Cristina şi sper ca avertizările meteo să nu sară calul, nici cu vijelia, nici cu căldura, ca să putem vedea cât mai multe!

Şi, da, mă, iar se plimba ăia de la TVdece, toata ziua se plimbă! Apropo, au promis că ne-aduc la toţi stilouri cu peniţe de aur ca să scriem mai bine pe iPad-urile primite la Sibiu! Ei au deja de platină! :D

Poza e furată de la Cristi Sitov, că mi-a plăcut tare!

#TimisoaraNoastra e un proiect prezentat de Bere Timisoreana si sustinut de Hotel Timisoara. Parteneri: MareeaLucas Super SandwichSkoda Timsoara si Pizzeria Rustica. Ghidul nostru va fi Dan Caramidariu, iar voia buna de seară vine de la Trabucuri.com.


July 21

Folk You, de la poezie la circ (III)

Am început, acum câteva zile (1, 2), un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…

2009 – copacii fără pădure

În 2009 Folk You n-a mai fost “al meu” şi nici eu a Jurnalului. Lucram deja în alt trust media dar n-am putut sta deoparte când a fost vremea festivalului, aşa că m-am dus la Vamă. Cu emoţii, cu nostalgii. Am regăsit o parte din echipa cu care lucrasem, un festival de amploare, dar în culise atmosfera era diferită. Nu ştiu cum şi de ce, pur şi simplu era diferită. M-am întristat să constat lucrul ăsta, cu atât mai puţin s-o aud de la alţii.

Pe scena de la Vamă au urcat, atunci, cei de la Iris, primul concert, dacă nu mă înşel, după operaţia lui Cristi. N-a fost rău, îmi place Iris şi publicul i-a primit foarte bine, dar deja, pentru mine, tobele – altele decât ale ZAN-ului Biţulescu – erau prea mult pe scena Folk You. Prima dată pentru Iris şi ultima dată pe o scenă – cel puţin pe Pământ, sigur cântă în ceruri – pentru Tatiana Stepa, care a făcut un efort considerabil să se urce pe scenă şi să cânte. Nu peste mult timp avea să se stingă..

2010 – Mişcarea de rezistenţă

În 2010 n-am fost fiindcă am avut de ales între Faithless, Pink Martini şi festivalul din Vamă. De fapt, nici n-am avut de ales, Faithless e printre trupele mele favorite din toate timpurile, sunt un fan declarat Maxi Jazz, aşa că nici nu s-a pus problema alegerii. Dar am văzut, seară de seară, Folk You live la Antena 2.

Nu mai rămăsese aproape nimic din ideea de om şi chitară pe o scenă… Luna, marea, stelele făceau deja figuraţie, iar cortiştii din Vamă au fost nevoiţi să-şi mute locuinţele temporare pentru a face loc scenei. Folk You devenise deja Mişcarea de Rezistenţă, un concept de marketing (cu toate că, sunt mai mult decât sigură, MT este pe bune un rebel şi un idealist).

2011 cu Guess Who, Zdob şi Zdub, Holograf, Puya

Au fost incredibil de multe voci care au spus că anul ăsta Folk You e un bâlci. Nu simt neapărat nevoia să mă alătur criticilor, dar pentru cineva care ştie festivalul de când era mic, schimbările în ceea ce priveşte artiştii prezenţi pe scenă în acest an sunt cel puţin discutabile.

Înţeleg că a crescut, că s-a schimbat, că a evoluat, dar pentru mine FY a fost şi va rămâne cântarea simplă de pe plajă. Poate e un concept perimat, poate am rămas prea puţini care să fim tributari acestui gen de eveniment. Cu toate acestea, însă, când văd Guess Who şi Puya în “distribuţie” parcă ceva nu se leagă, parcă ceva nu e-n regulă.

Admir, totuşi, faptul că festivalul continuă să existe. Într-o perioadă de criză, cu bugete care sunt cum sunt şi cu un concept eminamente diferit faţă de cel original, Folk You rămâne o constantă în peisajul muzical live autohton. Dar parcă nu mai e Folk You “Florian Pittiş” ci, mai degrabă şi aproape exclusiv, Mişcare de Rezistenţă. Altă mâncare de peşte. Personal, aş fi preferat o seară de Folk You în cadrul festivalului Mişcarea de Rezistenţă. (Măcar) Una ca pe vremuri…

(uite, Iubi, de asta ziceam!)

Nu mă duc, mai ales pentru că am deja altceva în agendă pentru weekendul ăsta, dar şi pentru că nu mai e ce-a fost. Nu că nu mi-ar plăcea cei mai mulţi dintre cei aflaţi pe afiş. Dar nu la Folk You, îmi pare rău.

Asta a fost o scurtă istorie a unui festival iubit la care am muncit mult şi cu mult drag. Poate că ar trebui să existe aici şi o listă cu oamenii fără de care nu s-ar fi povestit dar ar fi prea lungă. E suficient să spun că le sunt extrem de recunoscătoare pentru că au acceptat să ne ajute în toţi aceşti ani. Nu în ultimul rând, sunt recunoscătoare pentru că am fost parte din ceva atât de special.

Şi, cine ştie, poate la anul ne-om revedea prin preajma scenei… :)


July 18

Lecţii de fericire peste vreme

Aş vrea să fie un text cu parfum subtil, dulce, de violetă şi sărat, de mare, ca o batista cu dantelă veche, fină şi preţioasă. Chiar dacă nu e aşa, consideraţi-l ca atare. Mi-a luat două zile să-l pot scrie.

***

Sâmbătă am fost la casa lui Darly, pentru prima dată de când nu mai e. M-am dus singură, ca la o întâlnire de taină cu un om drag şi preţios, cineva care ţi-a predat una dintre cele mai importante lecţii de viaţă. Nu a fost uşor să fiu acolo, în curtea şi în casa indisolubil legate de ea, ştiind că n-o să-mi iasă în întâmpinarea: Vai, Ruxăndrel, ce bine c-ai venit, m-am tot gândit la tine, fericita mamii!

Am făcut ordine, aruncând fără milă o grămadă de lucruri mai degrabă uitate decât pastrate şi am găsit o mulţime de fotografii vechi ca vremea şi multe, multe scrisori şi cărţi poştale. Cred că n-a aruncat nimic din toată corespondenţa primită de ea vreodată. Am găsit chiar şi vederile pe care i le-am trimis din tabere şi excursii. Într-una, nu mai ştiu de unde, îi scriam la PS să le transmită salutări celor doi căţei din curte, Moja şi Ţombi. M-a asigurat, atunci, că a făcut acest lucru cu seriozitatea cu care ar fi salutat o vecină. Era foarte politicoasă. Deh, educaţie de pension! Am plâns şi am râs deopotrivă cu aceste amintiri.

De departe, cel mai preţios obiect este un fel de jurnal-oracol, în care am găsit însemnările lui Darly de când avea 17-18 ani şi era internă la Institutul de domnişoare C. Moteanu, şcoală scumpă şi de elită în Bucureştii anilor ’30. Nu doar ale ei ci şi ale unora dintre colege, care îi scriau, cu o caligrafie desăvârşită, gândurile şi amintirile lor. Am recunoscut acolo numele a două prietene cu care ştiu că a păstrat legătura toată viaţa!

(asta îi scria în caiet o colegă, Clio. Câte taine şi zâmbete…)

Una dintre ele, Lya, i-a fost cea mai bună prietenă şi, deşi a plecat în Germania, au continuat să corespondeze. Sute de scrisori care începeau cu “Draga şi scumpa mea prietenă”. O prietenie de mai bine de 70 de ani!

N-am apucat să le citesc pe toate, dar caietul l-am citit din scoarţă în scoarţă. E uşor straniu cum bunică-mea, ca şi mine, iubea Balcicul şi marea ( n-am ştiu asta niciodată până acum) şi cum scria idei pe care şi eu, muuuulţi ani mai târziu, le-am scris în caietele mele.

Marea, căci ea îţi dă toate momentele potrivite pentru suflet – când caldă, liniştită, când furioasă, când elegantă, îmbrăcată cu mii de culori, ca un suflet cu iluzii. Marea îţi dă senzaţia infinitului, pe malul ei uiţi că trăieşti cu oameni şi te găseşti în lumini noi care te provoacă.

E o minune cum, chiar şi după ce nu mai e, am senzaţia că îmi aminteşte, blând, ce contează cu adevărat şi îi sunt – mereu am să-i fiu – extrem de recunoscătoare pentru asta!


July 14

Prin Sibiul meu. Doar al meu.

Îmi place Sibiul, mereu mi-a plăcut, încă de când am pus piciorul în oraş pentru prima dată, în 2002, preţ de vreo oră, cred, nu mai mult, ca să văd măcar Podul Minciunilor. N-aş mai fi plecat, bucuroasă să-i cercetez fiecare colţ, fiecare firidă, să umblu la pas printre străduţele pietruite, să ascult poveştile caselor ochioase. Am tot revenit la Sibiu, cu diverse ocazii, şi am adunat în timp amintiri preţioase ce mă leagă de acest loc.

Precum în copilărie, când mă purta mama pe stradă şi, după o ploaie, făceam ce făceam să ating măcar cu ghetuţa vreo băltoacă, tot aşa mi-am găsit mereu drum prin oraşul de pe malul Cibinului, atrasă de fire invizibile. Ba o Caravană, ba o conferinţă, ba un concert, ba în trecere către te miri ce alt loc de prin ţară, drumurile mele făceau ce făceau şi se opreau de-un răgaz sibian. Aşa, pentru încărcare de baterii.

FITS m-a legat indisolubil. De-acum, aproximativ o lună pe an, sunt “de-a oraşului”, în slujba lui. Am deja obiceiurile mele: să merg, spre exemplu, la Atrium, unde musai, iarna, beau coniac cu lapte cald şi miere şi îl ascult pe Laci Hunyadi jucându-se cu clapele – poate să cânte orice, de la Tudoriţo, nene până la As time goes by – şi ai senzaţia că eşti în alt timp.

Dacă e o zi frumoasă de aprilie sau de noiembrie, stau la soare în Piaţa Mare şi fac poze copiilor şi porumbeilor. Dacă mă doare sufletul, unele poze ies aşa:

Dar mi s-a întâmplat să mă simt în centrul oraşului, pe gardul de piatră de la La Turn, cu un frappe, ca la mare. Sau ca la Amsterdam. Aceeaşi senzaţie nesfârşită de libertate şi de linişte.

Îmi plac, da, porumbeii cei zăpăciţi din Piaţa Mare, care sunt aşa de obişnuiţi cu oamenii încât nu odată mi s-a întâmplat să feresc pe câte unul cu pasul. Că ei nu ştiu a se feri. Copiii îi aleargă, ei stau ca nişte mâţe toropite la soare, poate doar săltând niţel. Se schimbă placa doar când îi apucă bâzdâcul şi dau roată la Piaţa Mare, aruncând, din zbor, umbre de aripi pe Biserica Romano Catolică, când se curtează ori când le arunci firimituri de covrig.

Vi se poate părea, fireşte, că ştiu pe nume orice piatră din oraş, măcar centrul, aşa cum trebuie, cu istorie, ani de pus temelie, şi fiecare colecţie din Brukenthal. Greşit! Am aflat multe despre toate astea, şi încă multe pe deasupra, weekendul trecut, de la Răzvan Pop, care, în ciuda faptului că e politician, chiar ştie istorie şi chiar îşi iubeşte oraşul cu pasiune de bărbat tânăr o muiere mai coaptă. El cu Brylu şi cu Tudor, completaţi, când şi când, de Groparul (şi el tot sibian la origini),  ne-au arătat oraşul şi ne-au povestit despre el aşa cum eu nu cred c-aş putea despre Bucureşti.

Vedeţi bine, am spus când şi nu dacă. Fiindcă nu e negociabil. Poate…  De fapt, cu siguranţă nu o să găsiţi acolo Sibiul meu, fiindcă ăsta e doar al meu şi se leagă şi de experienţele personale, nu doar de locuri. Dar,  credeţi-mă pe cuvânt, fiecare poate şi ar trebui să aibă Sibiul lui!

Ceea ce vă doresc şi vouă!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociatia pentru Infrumusetarea Orasului Sibiu si cofinantat de Consiliul Local Sibiu prin Primaria si Casa de Cultura a Municipiului Sibiu. Alaturi de aceste institutii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter si Autonom. Mulțumim pentru sprijin restaurantului Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal.

 


July 12

Prin Sibiul Meu şi-al lor. Vineri.

După un weekend care era să devină incendiar, la propriu, cum ar veni, să-mi ia foc iPad-ul de nu, de la gradele Celsius şi alealalte… cum să le zic, gradele lui Bachus, na!, un concert de numa’ şi o zi cu multă treabă, iaca, poftim, cele câteva gânduri de le-am putut aduna de după, peste şi pentru Sibiu. Prima parte, numai, al’fel ar fi un post prea lung.

Cum zice şi Brylu, tata şi mama frumoasei adunări (unchi şi mătuşă i-a fost Tudor), era greu să mă facă cineva să văd Sibiul (şi) cu alţi ochi, ăia de turist care cască gura şi obiectivul camerei la fiecare două secunde! Greu, chiar aşa, dar nu imposibil, fiindcă s-a produs. Nu cu căscatul gurii, da’ lucruri intereante tot am aflat! Cu siguranţă, însă, e şi meritul găştii faine cu care am fost în această aventură, căci dacă n-ar fi fost, probabil că nici nu s-ar fi povestit.

Am început de vineri, echipa Daminescu în formulă completă: Miruna, Chinezu, Auraş, WW-ul de la Autonom şi cu mine. Şi, pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus echipa Daminescu. Nu Fuego, deşi era cât pe ce! Chinezu e responsabil pentru faza asta, cu CD-urile lui cu tot – şi nu te uit că n-aveai ASIA, mă! :)

Ajuns-am patru din Bucureşti, şi mai urmau să vină d-alde Hoinaru, Alina Constantinescu, Gogu Kaizer, Toma şi Claudia, dar şi de la Baia Mare, dom’ Gaben şi doamna sa, Denisa de la Hunedoara, de la Timişoara: Andrei Crivăţ, Nebuloasa, Cristi Sitov şi Ale Palconi şi, în fine, de la Cluj: Liviu “Stimaţi invitaţi” Alexa, Groparul cu “nievasta” şi Gropărelul (awwwww, cât îi de scump!) şi, normal, inevitabil şi inspirat, TVdece-ii #Florica/Alina şi #Zicu/Dragoş/#Crengutz – şi sper că n-am ratat pe careva!

Atât înainte cât şi după ce s-a adunat întreaga gaşcă, plus gazdele Brylu şi Tudor, am văzut câteva atracţii turistice prezentate frumos fie pe platouri, însoţite de ceapă roşie, fie în formulă nefiltrată, ba la Hermania, ba la Cafe Wien, unde am şi fost pătrunşi de un spir(i)t aşa de patriotic încât am cântat imnul. De câteva ori, cu lacrimi în ochi, lacrimi de râs. Şi, ca să fie treaba pe plus, am băgat şi un colind tradiţional nemţesc fiindcă, deh, eram într-un Stadt nu în orice oraş! Admiraţia celor de la mesele alăturate a depăşit orice limită, sunt convinsă de asta, ba am avut şi followers!

După asta am dansat un pic în Oldies, unii dintre noi, că alţii, mai ales şoferii, au avut o şustă cu Moş Ene. Tot la somn am ajuns şi noi, colega de cameră Miruna şi cu mine, dar ceva mai încolo, pe la o oră mititică, în camera răcoroasă şi elegantă de la Levoslav House – patru stele pe bune!

Pozele cu oamenii frumoşi :)

Restul poveştii, data viitoare. Şi acum, sponsorii!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu şi cofinanţat de Consiliul Local Sibiu prin Primăria şi Casa de Cultură a Municipiului Sibiu. Alături de aceste instituţii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter şi Autonom. Sprijină această acţiune şi restaurantul Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal