January 30

Când părinţii se bucură ca nişte copii

Îmbracă-te gros, că e frig rău afară!

Dacă aş primi un Like pentru fiecare dintre dăţile în care am auzit vorba asta, probabil aş avea milioane, sau aşa ceva.

Pune-ţi căciulă, nu mai umbla brambura! De ce n-ai mânuşi? Ce-ai mîncat azi? Ai mâncat azi?

Mă enervau tare când eram mică, mă enervează şi azi, că nu s-au oprit, nici gând! Şi, totuşi, n-ar trebui să ne enerveze – ştiu că şi pe voi! E felul lor de a arăta că le pasă, de a se raporta la copilul lor ca şi cum încă l-ar avea în grijă, a lor şi numai a lor, ca pe vremea când încă locuiam cu ei şi, da, uitam căciula şi pierdeam, frecvent, mânuşile! Şi, pe urmă, mai ales dacă sunt pensionari, cu ce să înlocuiască alea opt ore de job?! Cât să vorbeşti la telefon?

Continue reading


December 19

Idei de cadou pentru părinţi şi bunici (I)

Când am căutat apartamentul în care locuiesc, am fost precisă până la scări de bloc în brief-ul pentru agenţii, tocmai ca să nu spun Gară şi să mă trimită în Crângaşi, de exemplu, că e doar o staţie de metrou! Nu! Strada aia, până acolo, strada ailaltă până dincolo, încă două blocui şi atât. L-am găsit în trei săptămâni. Dar nu discutăm de imobiliare ci de faptul că am vrut să rămân în cartier, ca să fiu aproape de ai mei. Asta cu toate că abia aşteptam să stau singură!

Continue reading


September 15

Micile detalii

Ca să ştiţi, pasajul meu preferat din Lorelei e “Mi-e inima sură ca o minge de sare lucrată în ocne. Cine nu cunoaşte truda şi setea închise într-un bulgăre de sare, să stea la o parte”, şi mi-a plăcut de când am citit prima dată cartea.

De aproape trei săptămâni curăţ, albesc şi ordonez ce e în jur, reconstruindu-mi universul. Şi pe mine. Nu fug de nimic, pur şi simplu (re)aşez lucrurile. Am ajuns la detalii, micile detalii din fiecare casă, şi am dat iama prin cutiile în care păstram mici nimicuri, momente, amintiri. Au rămas mai puţine cutii. Cred, sper să termin totul până dumincă, dar e prima dată în timpul ăsta, de ceva timp, de fapt, când e linişte şi e bine.

S-a topit sarea. Dansăm?

:)


September 4

După o săptămână de şmotru

Trebuie c-am fost puţin nebună când m-am apucat, de capul meu, să fac un soi de şantier în casă, când, ultradecisă, l-am sunat pe S. şi l-am rugat să meargă cu mine să iau vopsea, trafaleţi, amorsă, mânuşi şi tot ce-i mai trebuie meseriaşului ca să zgrăvească una bucată sufragerie şi, deşi nu era în plan, una bucată bucătărie – urmează un hol mic şi baia – dacă nu cedez până atunci.

Continue reading


August 29

Nori pufoşi într-un cer violet

Azi am stat mai mult cu ochii pe pereţi, uimită întrucâtva că albul cel alb pe care zugravul îl aşezase acolo acum nişte ani, prin deceniul trecut, aşa, nu mai e taman… alb. Obişnuinţa ne schimbă şi percepţia culorilor, pasămite, că, dacă mă întrebai, eu zicem că-s albi! :)

De fapt, erau un fel de grej (pentru domni: grej e un amestec de gri cu bej), iar după spălat şi amorsat pereţii se apropiau de culoarea vântului turbat.

Continue reading


August 14

Pentru omul drag

Ne ciondănim des, ca fiecare cuplu fiică-mamă care se respectă. Ea-şi face griji pentru mine, eu îmi fac griji pentru ea şi fiecare are obiecţiile ei faţă de ce crede cealaltă că e “bine”. Dar ştiu că mă iubeşte şi ea ştie că o iubesc.

Aşa că azi, de ziua ei, pentru ziua ei, când nu sunt aproape s-o îmbrăţişez, pun aici o tuberoză virtuală. Sunt florile ei preferate :)

Şi când mă întorc de pe coclauri o să mă conformez şi cu un buchet :)


August 9

Vinete cu obiceiuri sănătoase!

Când eram mică, nu mâncam vinete decât sub formă de salată, aia clasică. În orice altă variantă ar fi fost prezente în farfuria mea, coapte, fripte, musaca şi alte invenţii gastronomice ale mamei, vinetele aveau soarta tristă de a asista, pe marginea farfuriei, cum le plimb cu furculiţa pe suratele lor.

Mai târziu, vânăta a devenit una dintre legumele favorite si singurul defect pe care i-l găsesc e faptul că nu se poate consuma crudă şi trebuie musai să folosesc aragazul, ceea ce, pe căldurile astea, nu e chiar atrăgător. Totuşi, aproape că nu-mi lipsesc din meniul zilnic.

Dacă acum două zile am făcut salată, cu ceapă şi cu susan prăjit, azi m-am impiedicat de vreo trei, câte mai erau în lădiţa frigiderului, şi, ca să nu se ofilească de pomană acolo, le-am tăiat pe jumătate, le-am scobit miezul şi le-am sărat un pic, apoi le-am umplut cu un amestec de ce se mai gasea prin frigider: nişte piept de pui, ceapă, câteva ciuperci, miezul cu pricina, doi ardei, o haită de căţei de usturoi, toate împrietenite mai întâi vreo 10 minute în tigaia mare de teflon, dimpreună cu nişte ulei, sare şi piper.

Cu amestecul, cum zic, le-am umplut pe vinete şi le-am lăsat, apoi, în tavă, la cuptor, să se înmoaie, vreo jumătate de oră, dacă nu şi mai bine, iar când se vor răci, o să torn peste ele iaurt amestecat cu mărar şi, dacă mai găsesc prin frigider, un surplus de usturoi. Eu prefer toată combinaţia rece, dar se poate şi cald, deşi, cum spuneam, pe caniculă…

Vinetele au doar 24 de calorii la suta de grame, aproape un mizilic aş zice, sunt “un adevarat izvor de vitamine si minerale pentru organismul uman. Pe langa continutul foarte ridicat de apa (93%), vinetele contin potasiu, necesar in stimularea inimii, magneziu pentru combaterea stresului, calciu pentru sistemul osos, vitamina A si C pentru sistemul imunitar” (sursa)

Reţeta de mai sus e după gustul meu (şi după ureche, că eu cam aşa gătesc), dar dacă vreţi şi alte idei sănătoase, de ce nu intraţi voi în programul Activia? Nu doar că, vreme de două săptămâni primiţi zilnic sugestii pentru alimentaţie, sport şi stil (ştiţi voi, dilmea “azi cu ce mă îmbrac?!”), dar puteţi schimba impresii şi sfaturi cu peste zece mii de alţi utilizatori ceea ce sigur n-are cum să dăuneze sănătăţii! :)

foto


July 23

Zece ani

Eu nu cred prea tare în “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” şi m-am ferit să cred ori să fac promisiunea asta în vreo două rânduri. Împreună, poate, în virtutea inerţiei, deşi nici asta nu pare că se mai întâmplă prea des şi multe perechi despre care aş fi zis că rămân sudate, s-au despărţit. Însă fericiţi?! Totuşi,  am în preajmă două cupluri care rezistă, şi rezistă, şi rezistă, întocmai ca-n reclamele alea la termopane. Aşadar, există speranţă, prieteni: se poate!

Unul dintre aceste două cupluri a împlinit, în weekend, zece ani de căsnicie, şi, dacă iubirea s-ar cota la bursă, eu aş cumpăra acţiuni la L&A, zău dacă nu! Aniversarea fu prilej de chefuială şi o nouă ieşire din seria Viaţa la ţară, leneveală semi-activă în curte şi trăncănit cu prietenii cei buni. Şi salăţi din grădina Angelei, şi păstrăv la grătar şi alte bunătăţi. Şi, desigur, frappe – asta e o gluma internă, dar n-am putut să mă abţin!

Dincolo de asta, însă, cei doi care au vrut să-şi reediteze promisiunea de a rămâne împreună într-o mică biserică din preajmă, unde ne-am strâns, (aproape) toată gaşca, sâmbătă la asfinţit, şi de unde se vedea Siretul şi oraşul din apropiere iar liniştea era parfumată şi aproape tangibilă.

Şi deşi eu sunt a mai cinică, recunosc că a fost minunat şi că mi-e drag de ei, fiindcă, în vârtejul ăsta nebun care ne duce de colo-colo şi ne umple vieţile cu stres şi zăpăceală, ce au ei e cu adevărat nepreţuit!

La mulţi ani, dragilor!


July 9

PS la IKEA, varianta 2012

Acum nouă ani, când mi-am cumpărat apartamentul, IKEA era prezentă în România doar la modul inspiraţional şi aspiraţional, fiindcă ştiam de obiectele lor drăguţe şi funcţionale, dar nu aveam de unde să le cumpăr, aşa că marile obiecte de mobilier din casa mea nu provin de acolo, dar cele mai multe dintre accesorii şi alte câteva lucruri menite să-mi ordoneze casa au pe ele eticheta companiei suedeze.

Îmi mai place IKEA şi pentru felul în care comunică, pentru că Fundaţia lor cheltuie anual sume foarte importante pentru diverse cauze, pentru că ştiu că au super programe de comunicare internă, dar nu ştiam, să-mi fie ruşine, de proiectul PS, adică exact aşa cum ştiţi, post scriptum, o reinventare a trecutului în termeni de mobilier şi accesorii, cu materiale noi si funcţii noi, curaj, creativitate.

Anul acesta, la a şaptea ediţie a IKEA PS, cei 19 designeri au (re)creat 46 de obiecte (vedeţi mai jos câteva), folosind bambus, plastic reciclat, lemn şi plastic compozit sau pânză pentru că reinventarea ideilor şi produselor vechi şi adoptarea ideilor, materialelor şi tehnologiilor actuale înseamnă reducerea impactului asupra mediului.

Mie mi-au plăcut cel mai tare comoda de mai jos, ale cărei componente pot fi rearanjate şi căreia i se pot adăuga şi alte elemente:

cuierul ăsta, pentru că e colorat şi pentru că e foarte deştept, “bumbii” pe care se agaţă diverse pot fi mutaţi mai sus ori mai jos, în funcţie de nevoile voastre:

şi poliţa asta, perfectă pentru cărţi, de exemplu, şi pe care cred că am s-o şi cumpăr la următoarea vizită în magazinul din Băneasa:

Odată cu informaţiile despre această colecţie am mai primit un stick (făcut din hârtie şi metal) pe care sunt detaliile despre întreaga colecţie, poveşti (de exemplu, o tânără care a reinventat un scaun creat de tatăl ei, tot designer Ikea), dar şi un aparat foto, designer: Jesper Kouthoofd – KNÄPPA, pe numele lui – cu carcasă de carton şi stick USB integrat, ca să pot fotografia cu el ce e IKEA în casa mea şi să adaug folografiile la această colecţie. Pentru că trebuie să-l ţii nemişcat în timp ce captează imaginea, nu prea mi-a ieşit cine ştie ce poză, dar perseverez. Vedeţi “minunea tehnicii” mai jos:

PS – vouă ce vă place din colecţia asta? :)


June 25

Viaţa la ţară

Mă gândesc uneori că mi-ar fi mai bine la ţară, cu un petic de pământ, o casă (nu vilă), un câine mare, dar nu neapărat rău, cât să sperie oamenii răi, da’ să nu muşte pe nimeni, două pisici (fiindcă nu cred că domnul Sony s-ar descurca să prindă şoareci), un rând de vie, cât să iasă nişte must, toamna, trei găini şi-un cocoş afurisit, nişte raţe, că-s simpatice, şi, poate, doi iepuri – din acelaşi motiv.

Mda, viaţa la ţară pare idilică. Linişte, tată, câtă vrei, program de voie, toate cărţile din bibliotecă, fructe şi legume proaspete, nişte lapte de la Coana vecină, nişte brânză de la Conul vecin, şi un mileu frumos de pus pe tv. Şi poţi să te deconectezi de la agenda zilnică şi poate să te doară-n fund de politică şi politicienii români. Sau nici acolo!

Însă nu e chiar aşa, fiindcă la ţară se munceşte de numa’: udă roşiile, taie nush ce plantă, hrăneşte puii, culege zmeura, fă ciorba, intră în beci, ieşi din beci, s-a uscat usturoiul, mergi şi cumpără altul, vezi ce vrea cutare, că e la poartă, şi asta e doar o mică parte fiindcă mereu îmi pare că ar fi ceva de făcut, de muncit, de robotit.

Din fericire pentru mine şi prietenii cu care am fost weekendul trecut la ţară, noi am fost musafiri, aşa că în loc să facem oricare dintre lucurile de mai sus, am cântat, am spus bancuri, am mâncat bunătăţi, ne-am împotmolit (unii din noi, mă rog) pe malul Siretului, iar alţii ne-am bălăcit în el (apă caldă ca-ntr-un lighean uitat la soare), ne-am jucat cu cei doi căţei care stăpânesc ograda, am mâncat vişine şi zmeură direct de la sursă, am jucat cărţi şi yams şi, în general, ne-am relaxat şi ne-am distrat…

… chiar şi când copilul din gaşcă, Miru, făcea instrucţie cu cei doi căţei pe la ore mai matinale decât le-ar fi fost unora pe plac, strigând, tare: Fetiţaaaaaa! Rostogoooool! Veniţi după mineeee!

Da. Aşa trebuie să fie finalurile de săptămână. Cu prieteni, cu râsete, departe de lumea dezlanţuită. În rest, mă mai gândesc cu viaţa asta la ţară. Zi, Teteo, că bine zici!