June 22

Frână!

M-am săturat de porcăria politică autohtonă contemporană ca de oţet de mere pădureţe, aşa că plec la ţară, unde e TV, da’ nu-l deschidem, unde sunt prieteni dragi, vin curat făcut în casă, câinele Urâţica şi umbra din foişor. Şi multe alte beneficii, printre care se numără şi faptul că pot să umblu desculţă

şi, dacă avem un dram de noroc, nişte ploaie. Dacă nu, baie în Sireeeeeet!


May 15

De ce nu-mi iau permis auto

Azi am fost cu tata la poşta să-şi plătească o amendă pentru depăşirea vitezei, că el nu se descurca cu IBAN-uri şi alte detalii din astea tehnice. Nici eu nu mă descurc, da’ sunt prietenă cu unu’, Google, aşa că mi-a explicat el ce şi cum. Şi prietena mea, A., că şi ea ştie!

La poştă, o tanti foarte amabilă ne explică ce şi cum să completăm, unde CUI, unde IBAN. În fine, după ce am stricat două cartonaşe din alea – pe bune, voi aţi văzut în ce spaţiu minuscul trebuie să încapă ditai IBAN-ul?! – am nimerit-o corect şi lizibil.

“Aici trebuie să scrieţi pentru ce sunt banii”, observă tanti lipsa informaţiei. “Bine”, zic, deci “amendă de circulaţie, serie, număr şi dată proces verbal. E bine aşa?”. E bine. Cât scriu, tata îi explică tipei de la tejghea:

– Să vedeţi. Eram în localitate, şi era un tip care mergea foarte încet, da’ foarte încet! Încurca circulaţia, ce să mai vorbim! Aşa că a trebuit să-l depăşesc şi, na, ca să fac asta, am accelerat puţin. Cred că atunci m-au prins.

Ca să întelegeţi de ce e mai bine să nu-mi iau permis, ar trebui să mai spun că amenda era pentru 84 kmh. În localitate, da? Are umor tata! :)

Şi cum io-s fi’sa, credeţi că aş merge doar cu viteza legală?!

(apropo, merge cineva exclusiv cu viteza legală?!)


March 4

Cutremurul, biblioteca şi preşul

Aveam aproape un an când s-a petrecut cutremurul din ’77, nu am amintiri de atunci. Eram acasă, în pătuţul meu de copil, genul ăla cu plasă metalică pe laterale ca să nu evadeze plodul. De pat îmi aduc aminte, fiindcă am dormit în el până a devenit prea scurt pentru mine şi la finele experienţei noastre comune era desenat peste tot cu carioci!

La cutremur, mama s-a panicat rău – presupun că partea cu calmul absolut în situaţii de stres o moştenesc de la tata! – dar s-au repezit toţi trei – mama, tata şi Nica (bona) – în camera mea, să mă ia de-acolo. Tata, eroul meu!, s-a postat în dreptul bibliotecii, una masivă, cu geam de sus până jos, s-o împiedice să cadă. Mama l-a tras de acolo în timp util, altfel l-ar fi făcut praf, iar Nica a fost cea care m-a smuls pe mine din pătuţ. În ultimul moment: biblioteca pe care tata n-ar fi putut, oricum, s-o ţină, s-a prăbuşit, iar pe locul unde fusesem cu o secundă mai devreme zăcea un maldăr de cioburi şi cărţi. Aş  fi murit dacă Nica întârzia chiar şi o secundă.

A fost vânătă câteva săptămâni, pentru că, ferindu-mă pe mine, s-a expus pe ea, iar în cădere, biblioteca i-a atins o parte de spate. Mulţi ani mai târziu, îmi povestea că pe moment nici n-a simţit durerea, iar eu, încântată de atâta atenţie, mă apucasem să râd şi să mă joc cu părul ei! Dar cred că am fost singura care s-a distrat în momentele alea!

După cutremur, s-au dus toţi trei la o prietenă a mamei care stătea la casă, la doar câteva minute de noi. Speriată de eventuale replici, mama nu s-a gândit decât cum să mă scoată mai repede din bloc şi să mă ducă la adăpost, aşa că n-a mai stat să mă îmbrace pentru stradă deşi afară erau puţine grade. În drum spre ieşire, totuşi, a înşfăcat un preş pe care l-a pus peste mine până am ajuns la prietena ei.

Râd şi acum de mama pe chestia asta, când îmi aduc aminte, şi-i zic c-ar fi trebuit să-mi schimbe numele în Cleopatra dacă de mică m-au înfăşurat în covor. Tata, care e profesor de istorie, mustăceşte, şi spune că regina Egiptului n-a avut, totuşi, o soartă prea fericită şi că oricum mie nu-mi plac şerpii.

Ai mei n-au mai pus niciodată geam la biblioteca aia, iar preşul s-a pierdut pe undeva…

***

Cutremurul din 4  martie 1977, a avut 7,2 grade pe scara Richter, a început la 21.22 şi a durat 55 de secunde. Peste 1500 de oameni au murit atunci, au fost mai mult de 11.000 de răniţi şi peste 33.000 de locuinţe distruse. În caz că vă întrebaţi, 35 de ani mai târziu, autorităţile locale au reuşit să expertizeze 1.205 imobile şi să reabiliteze seismic doar 20 de clădiri, ceea ce face ca potenţialele pierderi, în caz că 4 martie ’77  s-ar repeta, să fie cam de patru ori mai mari.


February 16

Out of order

Marţi seara am fost, alături de alţi bloggeri, la dat zăpada. În consecinţă, ieri dimineaţă nu mă puteam mişca fără grimase de durere şi limite cu care nu mai vreau să mă întâlnesc vreodată. Gestul simplu al apucării unei căni a fost ridicat la rang de artă, la fel aprinsul unei ţigări… Pentru orice gest banal a trebuit să reinventez o serie bine studiată de mişcări.

Slavă Cerului, nu e o înţepeneală permanentă, o să treacă în vreo două zile – sper! – dar, dincolo de nervii provocaţi de imposibilitatea de a mă mişca şi durerile aferente, am învăţat două lecţii.

Prima: inima bate mintea, că am vrut să ajut cu zăpada deşi ştiam că frigul nu-mi face bine, iar uneori organismul bate mintea! Oricat de bine m-am simţit ajutând şi oricât de voioasă am fost pe chestia asta cand am venit acasă, n-a fost suficient să previn înţepeneala!

Sunt adepta principiului că o atitudine pozitivă e cel mai bun tratament pentru orice. Ei bine, nu de fiecare dată!

A doua: detest situaţiile pe care nu le pot controla, momentele în care aş putea fi dependentă de altcineva în afară de mine însămi şi, de asemenea, îmi e foarte greu să mă descurc cu limitele. Am învăţat, însă, că orice se poate învăţa. Că poţi să “construieşti” un set complex de mişcări cu care înlocuieşti un gest firesc, altfel, dar pe care tu nu-l poţi face acum. Am mai învăţat că pot să fac eforturi de voinţă şi să mă mişc, în ciuda durerii, ca să nu înţepenesc şi mai tare.

Sigur, mă ajută mult faptul că ştiu că o să treacă destul de repede. Dar, la o adică, e bine de ştiut că, dacă ceea ce a fost simplu devine complicat, pot găsi soluţii şi, în cea mai mare parte a timpului, pot chiar să-mi pastrez şi umorul (aproape) intact. Mă rog, mai mult autoironia!

Nu în ultimul rând, dacă nu eram sigură că o să am nevoie de reminder, când şi când, pentru lecţiile astea, n-aş fi scris pe blog despre ceva atât de personal :)


January 27

Fericiri cu scoici şi sirene din lut

Am mai spus, şi nu pentru că aş suferi de false modestii ci pentru că e chiar adevărat: sunt antialent la desen si la alte chestii similar artistice, cum ar fi… sculptatul, de exemplu. Vasul pe care l-am facut la Horezu, pe roata olarului, a ieşit suficient de şui ca să nu reziste în cuptor, iar ieri am dat măsura aceleiaşi “măiestrii” la şcoala de modelaj de lut de la Fundaţia Calea Victoriei, după cum o să vedeţi imediat!

Am ajuns ceva mai târziu, fiindcă n-am reuşit să găsesc taxi (care o mai asculta poveştile lacrimogene ale şoferilor de taxi care se plâng că nu câştigă suficient!), aşa că n-am prins introducerea despre tehnici şi aşa mai departe. Tema lecţiei, însă, era să realizăm o lucrare care să includă o scoică. Sau mai multe. Pe scurt, Alina, dăscăliţa noastră într-ale modelatului, ne’a adus câteva scoici şi ne-a spus să le realizăm “surori gemene”, însă din lut, şi nu de capul lor, ci într-o compoziţie.

Mi-am ales şi eu un model, cred că cea mai simplă variantă, şi am “trişat” un pic la realizarea lucrării, în sensul în care în loc să modelez scoica din lut, am făcut un mulaj după obiectul original. Fireşte, chestiunea a ieşit “în oglindă”, aşa:

Cu o scoică nu se face primăvară, însă, şi nici cu două peisajul ori compoziţia, aşa că mai trebuia ceva. Şi pentru că tot semănau scoicile mele cu nişte fotolii uriaşe, m-am gândit să adaug şi un personaj, şi ce altceva s-ar fi potrivit mai bine decât o sirenă?! Ah, doar dacă ar fi putut să iasă ceva mai drăguţă, dar, nu! A ieşit o sirenă demnă de Picasso, în perioada lui cubistă! E urâţicăăăă, vai de capul ei de sirenă, cu sânii brambura, cu părul vâlvoi şi nişte braţe de halterofilă! Dar am reuşit s-o lipsesc de fotoliu şi sper să reziste!

Şi pentru că tot mai trebuia ceva, am mai făcut una, care seamănă întrucâtva cu Medusa, tanti aia care te împietrea cu privirea ei. Ca să scap mai uşor, ăsteia i-am făcut doar bustul şi coada. Şi am mai pus şi o bărcuţă, un fel de canoe cu velă, mă rog, eu nu m-aş urca în aşa ceva!

Mai talentaţi decât mine, colegii au reuşit, ca de obicei, lucruri mai frumoase!

Dar ştiţi ceva?! Nu contează că sirenele mele arată ca Muma Pădurii, fiindcă lutul nu prea ţine la detalii fine, trebuie să construieşti chestii mari, cu tuşe groase, din care să faci detaliile, altfel se usucă şi se sfărâmă, cum s-a întâmplat cu funda şi cu una dintre mustăţile pisicii de data trecută.

Nu contează! Ce este important, însă, e faptul că pentru două ore viscolul de afară încetează să mai conteze, ştirile proaste şi toate celelalte lucruri care ne pot enerva, de asemenea! Mai mult, lipsa de talent dezvoltă o chestie demnă de obiceiurile sănătoase: îi zice autoironie! Iar când pleci de acolo, eşti zen, unul care rezistă. Şi rezistă… Şi rezistă…

Iar asta a fost lecţia despre fericire pentru astăzi! Găsiţi-vă un hobby. O dambla. Ceva care să vă bucure şi să vă placă, ceva doar pentru voi.


January 8

Tristeţea bradului după sărbători

Mi-a plăcut de el de la prima vedere. Stătea înghesuit alături de alţi confraţi şi cu toate că nu era atât de bine expus, l-am ales pe el. Nici măcar nu m-am tocmit, deşi de obicei mă amuz încercând să fac o “afacere”. Nu, de data asta era ceva deosebit, urma să petrecem multe zile împreună, să-mi pună îmaginaţia la încercare, să devină centrul atenţiei şi al sufrageriei.

Era deja cioplit la bază, pe măsura suportului în care avea să locuiască – vremelnic – în casa mea. L-am proptit bine, în speranţa că orice atacuri ale domnului Sony nu-l vor destabiliza şi am început să-l împodobesc. Doar cu alb, argintiu şi albastru, şi cu o mare fundă roşie în vârf. A durat cam o oră, fiindcă între timp a trebuit să alerg motanul ca să recuperez nişte fire de beteală din botul lui.

Când a fost gata i-am făcut poze, am pus colinde şi m-am bucurat de mirosul lui proaspăt şi de clinchetul globurilor când, din neatenţie, treceam prea aproape de el. Casa era mai veselă, mai festivă datorită lui. Până şi domnul Sony l-a apreciat suficient de mult încât să nu se caţere în el, chiar dacă l-a inspectat îndelung, iar unele globuri au căzut pradă curiozităţii sale.

Dar, inevitabil, sărbătorile de iarnă au trecut, iar ramurile s-au mai lăsat şi e cazul să ne revenim din reveria zilelor relaxate. Nu s-a uscat, încă nu-i cad acele şi se mai simte, uşor, mirosul de pădure. Însă e o chestiune de zile, aşa că în seara asta i-am scos podoabele una câte una, cu gândul să-l scot din casă până nu începe să-şi împrăştie acele peste tot.

E gol acum, parcă dezbrăcat, timid, în colţul lui. Şi nu mă îndur să-l aunc ca şi cum aş arunca o cutie goală. Nu ştiu cât o să-l mai ţin, dar cu siguranţă la anul nu-mi voi mai cumpăra brad tăiat. Pur şi simplu e prea tristă despărţirea şi mă simt prea aiurea când vine vremea să-l arunc.


January 4

Coji de portocale

Primul meu job în cu carte de muncă în mass-media a fost la EvZ, în Casa Presei. Aveam un birou imens pe care îl împărţeam, nu se ştie de ce, cu şeful de la sport. Lui P. şi mie ni se pusese pata muzicală pe We Belong şi puneam cântecul la patru boxe, lălăind pe două voci, spre exasperarea redactorului şef de atunci şi distracţia noastră maximă.

Pentru că descoperisem ceaiul cu scorţişoară şi făceam trafic de influenţă cu portocale (hihihihi!), a mirosit a Crăciun în biroul nostru toată iarna şi veneau colegii la poveşti fiindcă eram gazde primitoare. Erau vremuri mişto să lucrezi în presă, canalul #expres încă avea o mulţime de trafic iar serile de vineri de la Andu erau memorabile.

În seara asta am mâncat portocale şi am băut ceai de mere cu scorţişoară, ca pe vremuri. Şi nu-mi pot reţine un zâmbet larg amintindu-mi de anii nebuni şi frumoşi.


January 3

Nu mai amâna să spui lucruri bune

Eu nu sunt chiar cea mai îndemânatică persoană din lume şi, chiar dacă ştiu să schimb o garnitură sau un bec, treburile mai complicate, cum ar fi montarea maşinii de spălat, nişte rafturi care să stea şi să stea drept!, montări, demontări de lustră, calorifere sau maşină de spălat, toate astea şi multe altele erau lăsate în grija lui Nicu.

Nicu era omul bun la toate şi om bun de pus pe rană, nu spunea niciodată “nu se poate” şi, adesea, am insistat să-i plătesc bani mai mulţi decât ceruse, pentru că aşa mi se părea mie corect evaluată munca lui. Nicu era genul ăla de lucrător cu extrem de mult bun simţ, nu pleca niciodată fără să strângă după el, ba chiar spăla pe jos, dacă era cazul, chiar dacă eu insistam că asta pot face şi eu. Spunea, glumind, că tre’ să lase curat la locul de muncă. Aproape că nu există colţ din casă care să nu fi beneficiat de ajutorul lui, de la prize până la rafturi, ţevi şi tot aşa! Sunt, totuşi, nouă ani de când am apartamentul.

Nicu muncea până la epuizare, una care i-a adus şi-o boală de ficat, găsise un job la câşiva kilometri de Bucureşti şi făcea naveta, iar după aia robotea prin vreo casă ori alta ca să facă un ban în plus. Îşi măritase fata în toamnă şi aşa adunase ceva datorii pe care se grăbea să le plătească. Cu toate astea, niciodată nu l-am văzut plângându-şi de milă ba chiar din contră, mereu avea câte o vorbă bună, chiar şi atunci când eu tunam şi fulgeram la adresa vecinilor inundatori!

– Vrei o bere, Nicule?
– Ete na, io şi berea! Nişte suc n-ai? Sau, mai bine, fă-mi şi mie o gură de cafea, dacă ai şi nu e deranjul prea mare.

Şi… acum o oră m-a sunat mama să-mi spună c-a murit Nicu. I s-a făcut rău după ce s-a întors de la serviciu, şi s-a dus repede, pe fugă, parcă, aşa cum era tot timpul, mereu mai avea ceva de făcut, un loc în care să ajungă, cineva de ajutat. Era tânăr, cred că nici 50 de ani n-avea!

A fost unul dintre cei mai cumsecade oameni pe care i-am cunoscut şi acum îmi pare rău că nu i-am spus asta, explicit, aşa, ca să se bucure şi să ştie că-l apreciez tare ca om, nu doar ca “om bun la toate”. Aşa că nu mai amâna să spui o vorbă bună cuiva care te ajută, să-i spui că-l apreciezi dincolo de plata pentru serviciul făcut. Lasă-le pe altele să fie subînţelse, pe astea chiar rosteşte-le.

Nu mai amâna.


December 24

Cu colinde înainte!

Ca de obicei, Crăciunul reuşeşte să mă ia prin surprindere, deşi nu e ca şi cum n-aş cunoaşte data precisă când vine. În fiecare an!!! Oare cum reuşeşte Mrs. Claus să le facă pe toate?!

Am reuşit să-mi iau brad (tăiat, că cei din ghivece erau deja un pic cam scuturaţi), am reuşit să fac TOATE cumpărăturile – şi chiar dacă am uitat să iau ceva, nu mai ies nici bătută! -, am luat daruri pentru toată lumea, chiar şi pentru mine, iar Domnul Sony are şi el cadoul lui.

Dar! Casa e vraişte, friptura e aşa cum am luat-o de la măcelărie, vinul e nefiert, fructele pentru garnitură nu sunt nici ele hăcuite, pâinea de află la stadiul de făină în pungă + drojdie în pachet + apă în sticlă şi seminţe de susan în cutie, bradul e cât se poate de naturel şi am doar o vagă idee unde am ascuns beteala.

Dar e bine. E bine, nu? Petrecerea de Crăciun cu prietenii începe abia diseară, hâââât, departe, peste vreo şase ore! Şi poate, POATE, zic!, reuşesc să le fac pe toate până atunci! Cu colinde înainte! Ceea ce vă doresc şi vouă!

Pregătiri fericite!


November 16

Dascăli care mi-au schimbat viaţa

Mă impresionează tare tot ce am citit pe pagina “Dascăli minunaţi, vă mulţumim!” şi mi se pare o idee foarte faină să dai ocazia unor oameni să-şi amintească şi să mulţumească, peste ani, celor care i-au format şi şi-au pus amprenta asupra lor. Am şi eu dascăli cărora le sunt recunoscătoare pentru că mi-au… jalonat drumul în viaţă, chiar dacă poate în zilele mele de şcoală nu părea chiar aşa :D

Primul dascăl ar fi chiar tata, profesor de istorie, dar în clasa căruia nu m-am aflat niciodată ca elevă – ceea ce e bine, fiindcă era un profesor sever iar eu o elevă nu chiar disciplinată! Cu toate astea, lui îi datorez pasiunea pentru istorie, toate rezultatele bune la olimpiadele şi concursurile de profil la care am participat şi, de asemenea, nota de 10 pe care am luat-o, la această materie, la Bac. Am vrut să fie mândru de mine :)

***

Al doilea profesor care mi-a marcat drumul, deşi nu a intenţionat asta nici o secundă, sunt sigură!, a fost profesoara de matematică din liceu care, încă din a doua oră, a dat nota 4 (patru) tuturor celor din clasă fiindcă nu ne făcusem tema. Din pricina asta tata nu m-a lăsat la Balul Bobocilor din generaţia mea, iar când colegii mi-au povestit de cei doi DJ cool de la Radio Nova care făcuseră atmosferă, am fost aşa de curioasă încât m-am dus să-i cunosc. Atunci m-am îndrăgostit de radio şi m-am molipsit de media – o afecţiune de care nu m-am vindecat nici până azi. Deci cred că ar trebui să mulţumesc pentru nota aia de patru, nu?

***

Există, totuşi, un dascăl, căruia vreau să-i mulţumesc, pe bune, pentru ce a făcut pentru mine, aproape Misiune Imposibilă, aş spune! Numele acestei doamne este Lucia Petrescu şi mi-a fost, în ultimul an de liceu, profesoară de Limba şi Literatura română.

În fapt, doar de literatură, fiindcă eu, fiind la clasă de bio-chimie, nu făceam şi gramatică. Da, eram olimpică la Română fiindcă citeam de rupeam şi îmi plăcea analiza literară, aşa că, elevă bună la materia asta fiind, mi-a fost dragă foarte încă de la prima oră fiindcă, spre deosebire de profa pe care am avut-o înainte, chiar se strădui să ne facă să ne rămână ceva… atât în minte cât şi în suflet. Orele cu ea erau o plăcere, nu chiuleam niciodată, nu chiuleau nici măcar loazele, fiincă ştia cum să le atragă în dezbateri.

Peste ani, după ce am terminat cu Psihologia şi am decis să dau şi la Litere, m-am lovit inevitabil de examenul de analiză gramaticală. Zic “lovit” fiindcă am avut o profă sinistră de română în şcoala generală şi ajunsesem să urăsc cu pasiune sintaxa! Dar nicicum nu se putea intra acolo fără asta, aşa că am cautat-o pe doamna Petrescu şi am rugat-o să mă înveţe, iar dânsa a acceptat.

Şi ştiţi ceva?! I-a reuşit atât de bine încât nu doar că am luat 10 la admitere, dar chiar şi azi, când citesc şi mă întâlnesc cu vreo frază întortocheată, mintea mea se apucă s-o disece şi s-o împartă în principală şi secundare. Şi îmi place la nebunie!

Fireşte că, într-un fel sau altul, au mai fost profesori cărora le sunt recunoscătoare sau care au avut un impact asupra mea dintr-un motiv sau altul. Dar ca doamna Petrescu, să mă facă să fiu pasionată de o materie pe care am detestat-o din toate puterile, n-a mai fost nimeni! Mai mult, dincolo de un profesor cu har, a fost şi un om minunat! Din păcate, azi predă la îngeri, însă chiar şi aşa, daţi-mi voie să scriu aici, negru pe alb,

Doamnă profesoară, vă mulţumesc!

***

“Dascali minunaţi, vă mulţumim!” este proiectul uneia dintre echipele participante în programul Intership 2.0, unul pe care îl preţuiesc foarte tare, iar Sorin Tudor ştie foarte bine şi de ce… dincolo de motivele evidente! :)