November 12

Cântec pierdut. De Imperiul Pisicii

Sau, aşa cum e la mama lui, Lost Song de la Cat Empire. Unul dintre cântecele care îmi plac la nebunie, necondiţionat de timp sau loc fiindcă reuşeşte să-mi arunce instant un zâmbet pe faţă şi amintirea unor ore mici dar generoase de la malul mării. Inevitabil. Şi mă apucă dorul de… ducă!
A fost la party noaptea trecută (tot la oră mică), nu ştiu cum naibiului, că n-are legătură cu nimic din ceea ce se pusese mai devreme. Mi-a plăcut.

for now I know that things gone past are never to be found again… credeam asta, cred în continuare asta, dar joi seara o întâmplare foarte neaştptată şi nu chiar banală m-a făcut să mă gândesc că nu e mereu chiar aşa cum zice Cântecul Pierdut. Şi poate şi datorită acestui fapt, am avut toată noaptea un zâmbet rânjet pe care n-am fost în stare nicicum să mi-l şterg de pe chip :D (nici n-am vrut, ce-i drept!)


November 7

Cum am devenit blogger

E prima dată, în ceva mai mult de cinci ani, când nu am acces la propriul blog pentru mai bine de 24 de ore. Adică nu că nu pot intra ci că serverul pe care e găzduit a suferit un atac sau aşa ceva. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu detalii din astea tehnice, deşi am vorbit cu cei care se ocupă de hostat printre rânduri şi nu, nu schimb firma. Cert e că mai bine de 24 de ore, blogul ăsta nu s-a arătat, nici mie, nici altora.

Lasă că aveam texte de scris, mailuri de primit şi trimis, alea alea. Cel mai frustrant a fost că mi se părea, aşa, că o parte din ceea ce sunt, online şi offline, dispăruse. A fost dubios, nu mai vreau! Dar cu ocazia asta mi-am dat seama cât e de important blogul pentru mine, scrisul aici, feedbackul vostru şi tot ce ţine de această activitate.

Şi e prima dată când, conştient, asumat, îmi dau seama că scrisul ăsta a devenit mai mult decât un hobby, o activitate adiacentă vieţii mele “de civil”, iar eu sunt… blogger!


September 15

Prima zi de şcoală

Indiferent de ceea ce a decis ministerul educaţiei (te şi miri c-avem aşa o instituţie la cât suntem de repetenţi în materie!), pentru mine prima zi de şcoală a fost şi va rămâne 15 septembrie, nu există alta. Despre amintirile de atunci am povestit odată cu relatarea primei mele fiţe de fashionistă (mai mult atunci decât acum), aşa că am scotocit prin memorie cât să-mi amintesc de primele zile de liceu şi cum am ajuns să detest matematica.

Am învăţat la Neculce, poreclit – şi atunci, dar şi acum – Bastilia, pentru severitatea cu care eram trataţi noi, elevii. Clădirea mi s-a părut imensă, îmi era greu să ţin minte unde-s laboratoarele şi nu o singura dată, în primele zile, mi s-a întâmplat să mă rătăcesc.  Intrasem la bio-chimie căci pe vremea aia aveam gânduri de medicină aşa că am mâncat chimie pe pâine vreme de patru ani. Chestie care mi-a folosit foarte puţin spre deloc, exceptând perioada în care am lucrat la RMGC, şi i-am uluit pe inginerii canadieni cu faptul că ştiam procese chimice până la detalii gen formulă.

Coşmarul meu, însă, a fost matematica. Din prima oră, profesoara, poreclită de noi “Păluga”, fiindcă era foarte înaltă, ne-a dat teme! Din prima oră! Nu ştia să explice şi, deşi îmi plăcuse matematica din generală, la liceu am fost, cu puţin excepţii, bâtă, mai ales că materia principală era analiză matematică, nu geometrie, nu algebră – îndeobşte mai logice şi mai prietenoase şi la care luam note mari fără să mă străduiesc prea tare.

Desigur, cine naiba a stat, în primele zile de şcoală, să facă tema la mate?! Aham! Nimeni! Ca să scăpăm basma curată, după ora din laboratorul de fizică, am pretins că am pierdut cheia de la clasă şi nu putem intra. Deci nu tu tablă, nu tu caiete, nu tu teme! “Şi mai bine plecăm acasă, doamnă, serios!” – matematica era ultima oră. Profa a insistat, a apărut o cheie de la administraţie, de undeva, şi, deşi nu mai era prea mult timp, ne-a pretins temele. Hâr, mâr, singura din clasă care-şi făcuse lecţiile a fost N. iar noi, toţi ceilalţi, ne-am ales cu un ditai 4-ul!

Din pricina acestei note, deşi ea n-a fost trecută decât în catalogul provizoriu, tata nu m-a lăsat să merg la Balul Bobocilor din generaţia mea. Şi, din motivul ăsta, am urât-o pe profă şi materia ei până la finele liceului!

***

Sunt o nostalgică, ce să spun, iar anii de liceu au fost, probabil, cei mai frumoşi, pendulând între lipsa responsabilităţii de a-mi purta de grijă şi micile drame ce ne însoţesc la tot pasul în perioada cu pricina şi de care azi râdem ,ânzeşte. Aşadar, aş fi marcat oricum data de 15 septembrie. În mod special o fac de data asta, fiindcă cei de la Colour (unul dintre brandurile mele preferate), fac un concurs cu amintiri din prima zi de şcoală pe pagina lor de facebook.

Premiile sunt tentate: păpuşi Momiji şi rechizite cool, aşa că vă sfătuiesc să participaţi şi voi. Amintirile din şcoală au, oricum, darul de a ne face să zâmbim de cât de mici şi de tâmpiţei eram (eu, în orice caz, cam aşa eram), iar dacă, cu ocazia asta, putem primi şi-un premiu, cu atât mai bine! :D

Din păcate, poza clasică cu harta în spate din prima zi de şcoală s-a pierdut la “partaj”, iar ex nu doreşte să mi-o înapoieze aşa că tre’ să răscolesc prin albumele mamei şi revin dacă găsesc ceva relevant. În orice caz, aveam faţă şi apucături de copil cuminte! :))


August 26

Cu casa în spate

Irene, uraganul care vine, vine, calcă totul în picioare, vorba poetului, pare din ce în ce mai neprietenos. În fapt, dacă e să ne luăm după statistici, cică ar fi cel mai naşpa uragan pe coasta estică a Statelor Unite în ultimii ani, asemănat, de unii specialişti, cu Floyd, care a făcut 57 de victime şi pagube în valoare de vreo 5 miliarde de dolari – fix ce le mai lipsea acum americanilor!

Dar nu despre asta e vorba, poate că se mai domoleşte, Doamne ajută! E vorba despre evacuări. Peste 200.000 de turişti şi localnici au fost sfătuiţi să se retragă, preventiv, din calea năpastei. Evacuare, adică pleci din casa ta, cu puţine lucruri, deh, câte poţi să cari, şi cu speranţa că atunci când Irene va fi trecut, casa, cu tot ce e în ea, va mai fi încă în picioare.

LE În New York au fost evacuate 250.000 de persoane, iar în New Jersey înca 750.000.

Uitându-mă în jur, în propria-mi casă, mi-am dat seama că mi-ar fi destul de greu să aleg ce să iau şi ce să nu iau. În primul rând, am o serioasă cantitate de acte. Mda, poate că aş putea să le scanez şi să scap de ele. Dar de multe ori e nevoie de originale. Am câteva sute de cărţi, CD-uri şi DVD-uri, căci multe din salariile mele s-au dus pe asta. Cum aş putea să le las?!

Sunt prin casă tot felul de obiecte mai mult sau mai puţin preţioase, prin valoare intrinsecă dar mai ales emoţională – n-ar putea veni cu mine. Probabil nici măcar ursul Vlăduţ pe care îl am de când eram copil. Electronice? Cu excepţia laptopului şi telefonului, în mod clar le-aş lăsa de izbelişte. La fel cum aş face cu hainele, nenumăraţii pantofi, accesorii şi mai ştiu eu ce.

Şi, din gând în gând, m-a lovit faptul că, deşi am strâns o mulţime de lucruri de când am casa mea, dacă ar fi să trebuiasă să plec, cu riscul de a nu mai găsi nimic la întoarcere, cel mai mult aş regreta locul însuşi, fiindcă are o energie bună pentru mine, îmi încarcă bateriile perfect.

Pe scurt, aş împacheta pisica, vreo câteva haine, dintre cele practice, nu dintre cele frumoase, laptopul, telefonul, alte chestii strict necesare, câteva amintiri mici, cele două sau trei cărţi pe care le-am pândit ani de zile prin anticariate, jurnalele din adolescenţă, scrise pe hârtie, poate şi pe Vlăduţ, dacă ar încăpea, şi… cam atât! Şi n-aş regreta – gândul ăsta a fost o surpriză şi pentru mine!

Voi ce n-aţi putea lăsa în urmă?

(poza asta cu casa pe roţi şi cu pisică cu tot, e de la © Iryna Bodnaruk | Dreamstime.com)


August 25

La alergat

Mai în glumă, mai în serios, am zis şi chiar am început să alerg. Aşa, aiurea, prin parc şi prin împrejurimi, deocamdată, că atâta mă ţin plămânii. Primele dăţi era să leşin după câteva alei, simţeam că mă furnică tot corpul şi că pur şi simplu nu-mi intră destul aer în plămâni. Aş vrea să spun că după aia a fost mai bine, dar nu e cazul. Probabil o să fie, nu ştiu.

Dincolo de orice altceva, joggingul e plictisitor, ca aproape orice altceva înseamnă rutină. Nu-mi place şi mai ales de asta nu-mi place, dincolo de efortul fizic, semnificativ pentru mine, pe care îl presupune. Lasă muzica din căşti, nici aia nu mă pune într-o mai bună dispoziţie pentru ţopăitul pe alei ori coborâtul şi urcatul celor 10 x 2 etaje.

Ceea ce mă determină să nu mă las este faptul că am făcut din asta un exerciţiu de voinţă condimentat cu motivaţia rezultatului final şi care nu este, cum s-ar aştepta lumea, scăderea în greutate. Sau, în fine, trece pe acolo, dar nu, nu e ăsta.

Iar în seara asta, otolitele parcă au încetat să se mai agite ca nişte corcoduşe în compot şi nici n-am mai simţit că mă scurg cu fiecare pas… din primele ture! Sigur, tot nu-mi place, tot e greu, dar fiecare nouă tură în plus pe care reuşesc s-o parcurg îmi dă o satisfacţie teribilă! Şi pentru asta… Eh, pentru asta o sa ma trezesc şi mâine tot la şase.

Pe de altă parte, n-am auzit pe nimeni să spună că e uşor :)


August 19

Primul ghiozdan, prima “fiţă”

Am citit prin presă că există un program intitulat “Primul ghiozdan” şi găsesc că e o treabă tare bună, mai ales dacă e asociată şi cu niscaiva amenzi pentru părinţii care nu-şi trimit odraslele la şcoală. Fiindcă, oricum ar fi învăţământul românesc, analfabetismul e o plagă socială şi nici un copil nu ar trebui să fie condamnat la aşa ceva, cu atât mai mult de către chiar cei care i-au dat viaţă!

Dar titlul programului m-a dus instant cu gândul la primul meu ghiozdan şi povestea… lor! Fiindcă, în fapt, “primul meu ghiozdan” au fost două, după cum spune povestea.

Am fost foarte încântată de ideea de a merge la şcoală şi tot atunci, din câte mi pot aminti, a avut loc şi prima mea “fiţă” fashion. Adică mi-am dorit, da’ mult, aşa cum numai un copil poate, ghiozdan cu Albă ca Zăpada. Văzusem la un alt copil, aiurea, pe stradă, şi de atunci nimic nu mi-a putut scoate din minte dorinţa fierbinte de a avea şi eu un astfel de ghiozdan. Cu fata cea frumoasă şi cu cei şapte pitici. Atâta l-am tocat pe tata la cap încât a mers, dragul de el, vreo câteva zile cu mine ca să căutăm minunea. Prin librării, prin depozite, pe unde mai ştia şi el pe unul sau pe altul, peste tot am scormonit împreună, dar ghiozdanul de vis nu apărea nicicum, iar eu nici gând să merg cu altceva la şcoală.

Până la urmă, fiindcă 15 septembrie nu putea fi amânat după găsirea sau nu a ghiozdanului ideal pentru mine, am primit unul verde, cu doi copii care se jucau tenis. Îmi plăcuseră culoarea şi forma lui şi oricum îmi era relativ indiferent în ce puneam abecedarul atâta timp cât personajele lui Grimm nu erau acolo. Nu am amintiri neapărat plăcute din prima zi de şcoală, fiindcă am nimerit în bancă cu o fetiţă foarte grasă (eu eram tipul “scândură” pe vremea aia) care atâta s-a foit până m-a trântit din bancă. De atunci şi din pricina asta nu suport să mi se greşească numele şi să mi se spună Roxana, că aşa o chema pe fetiţă cu pricina – acum ştiţi motivul.

Peste mai puţin de două săptămâni de la această primă zi de şcoală, la prima notă, un 10, am venit acasă plină de încântare! Fireşte că a fost o fericită coincidenţă, dar acasă mă aştepta, chiar în sufragerie, mult visatul ghiozdan cu Albă ca Zăpada. Era albastru şi avea şi toată trupa veselă de pitici! Am fost convinsă, mult timp de atunci, că tata ştia ce note iau eu încă înainte să-i arăt carnetul sau să mi le treacă doamna Petcu (învăţătoarea) în catalog.

Fireşte, după asta mi-am dorit un penar chinezesc şi stilou cu cap de panda. Stiloul l-am primit tot în clasa întâi, după ce am depăşit faza bastonaşelor. Există şi acum, bine pitit de mama, alături de primul meu caiet.

Voi vă amintiţi primul vostru ghiozdan? Dar dacă ar fi să alegeţi astăzi unul, cum ar fi? Al meu ar fi, foarte sigur, cu pisici!

N-am scris cu gândul de a a leapşa, dar ar fi drăguţ, cred, că ne amintim de copilărie şi să ne imaginăm ce ghiozdan am alege azi, aşa că îi provoc pe Cristina, Chinezu (care ne poate spune şi ce se mai poartă azi), Raluxa şi pe Hoinaru să ne spună ce şi cum :)


August 17

Amintiri din copilărie

Mă puse Chinezu să sap prin memorie şi să scot la lumină prima mea amintire. Am săpat, ba chiar am împrumutat şi un escavator, dar nu sunt prea încântată de rezultate. Vag, îmi străpunge memoria o salopetă portocalie pe care mama mi-a confirmat că am avut-o şi în realitate, nu doar în închipuirea mea, dar vorbim de o vârstă foarte mică, nici doi ani, practic e imposibil să am amintiri de atunci. Şi totuşi…

Poate ar fi fost povestea spălării bibliotecii cu şampon, dar pe asta am relatat-o de 1 iunie. Hm…

Bine, fie, prima tabără. Cred că aveam vreo patru ani, sau poate cinci, maxim, când m-a luat tata în prima tabără. Am mers la Muntele Roşu, la cabană, pentru o săptămână. Tata avea în grijă 20 de draci, elevii lui de la liceu, şi, colac peste pupăză, trebuia să vadă şi de plod, adică eu, şi nu cred că i-a fost prea simplu, fiindcă eram curioasă ca o pisică şi nu prea aveam clară noţiunea de “pericol”. Aşadar, ca să mă aibă mereu sub ochi, mă lua şi pe mine în excursiile pe munte. Hai, hai, doar că eu la patru ani oboseam repede şi mă plictiseam şi mai şi.

Într-una din drumeţiile astea, m-a luat la cules de afine. Mici şi dulci, bobiţele aproape negre m-au fascinat, cu atât mai mult cu cât tata îmi explicase că fetiţele care mănâncă afine vor creşte mai repede şi mai frumoase. Aaa, bon, vanity was my favorite sin, deci să culegem şi să mâncăm afine. Multe afine! Ceea ce am şi executat, foarte sigură pe efectul benefic al fructelor cu pricina.

Când am ajuns la cabană, însă, şi m-am dus la oglindă să văd cât de mare şi de frumoasă crescusem după atâtea afine, şi am dat nas în nas cu buzele şi limba pătate, aproape negre, am avut un şoc şi m-a luat plânsul. M-am lămurit, însă, că “se duce”, aşa că spaima a fost de scurtă durată iar afinele au rămas, până azi, pe lista fructelor preferate. Chiar dacă pătează :)

Am scris asta ca să vă atrag atenţia asupra campaniei World Vision România, Mame sănătoase, copii sănătoşi.  Pe scurt, e o campanie pentru copiii mai mici de doi ani din zonele sărace şi pentru mamele lor care, de multe ori, nu ştiu prea bine să-i îngrijească fiindcă nu prea au de unde învăţa, iar cei care suferă sunt.. exact! Copiii! Cu un leu, doar un leu, puteţi să vă abonaţi la bunătate. Hai că nu e mult, poftim şi motive!

E complicat cu adusul aminte, dar o nădăjduiesc că Andreea Burlacu o să reuşească să dezgroape prima ei amintire, la fel Claudia Tocilă şi hai şi Pietricel, că şi-aşa se plângea că n-are spor la scris pe blog! :)

Pe ceilalţi o să vă rog să răspândiţi vestea despre proiect pentru cine ar putea şi ar mai dori să ajute. Mulţumesc!


August 13

Niţel celebră la Sfântu Gheorghe

Ştiţi pozele alea cu vedete care şi-au ratat operaţia estetică? E, aş putea să fiu şi eu într-o poză din aia acum, doar că nu-s vedetă şi n-am nici o operaţie estetică la activ – ratata sau nu. În schimb, nu ştiu exact din ce cauză, am o jumătate din buza superioară de două ori mai mare decât cealaltă jumătate.

E imposibil să nu-ţi atragă privirea şi, probabil, e dificil să nu te gândeşti că botoxul sau acidul hialuronic au intrat cum sau pe unde nu trebuie. Şi mă enervează niţel, recunosc.

În afară de asta, încerc să mă şi simt bine. Aseară la câteva scurt metraje (unele ok, unele nu), c-o lună plină dodoloaţă, rotundă ca o turtă de mălai răsturnată direct pe cer, cu muzică – acum, când scriu, cântă Julică ăla micu’, da’ am auzit şi muzică mişto aici, cu net wireless foarte bun şi cu prieteni. Şi apă împrietenită cu soarele. De altfel, mă pregătesc să merg pe plajă curând.

Se putea şi mai rău – dar să nu anticipăm, zic :)


August 9

Ce-aş face dacă n-aş face ce fac

Cam aşa (se) întreabă Fata din port şi mi-a plăcut provocarea, chit ca nu-mi era neapărat adresată. Adică ce-aş face, de şi cu drag, dacă aş putea, pentru o lună, să-mi las jobul şi să mă dedic unui hobby. Păi să vedem…

Poate sună a clişeu dar mie îmi place ce fac, îmi place pe bune, îmi iubesc jobul joburile şi nu cred că m-aş reprofila. E drept, poate că aş face mai mult pro bono, aş lucra mai mult în zona ONG şi pe proiecte culturale care, din păcate, nu prea fac bani suficienţi cât să-şi permită PR buni şi bine plătiţi. Mda, e un cerc vicios, dar aia e. Deci (tot) comunicare all the way!

Totuşi, dacă mi-ar rămâne vreme şi aş avea banii necesari pentru asta, aş călători şi aş scrie despre locuri dar, mai ales, despre oamenii faini pe care i-aş întâlni. În secolul vitezei îmi pare că nu mai avem răgaz să observăm atâtea lucruri şi prea puţini îşi mai permit luxul de a remarca şi spune poveşti – Augustin Radu şi Cristina Bazavan sunt unii dintre aceşti puţini, apropo. Poate e şi din pricina avântului 2.0: suntem bombardaţi cu mesaje ce se vor care mai de care mai persuasive şi uneori – am observat asta – ne încâtă mai tare forma (ce vrem să auzim) decât fondul.

ăăăă… despre ce scriam eu aici?! Aşa! Deci hobby-urile mele de care uneori n-am suficient timp sunt plimbatul pe diverse coclauri şi oamenii frumoşi. Din când în când reuşesc să le combin! În rest, mai citim, mai gătim, mai facem un sport…


July 27

De-ale mele: tatuajul şi piatra

Fiindcă mă întreabă lumea ce şi cum, m-am gândit să scriu despre piatră şi tatuaj. Nu că m-ar deranja să răspund la ambele întrebări, dar s-o fac de prea multe ori la acelaşi eveniment nu e foarte fun. Aşadar…

Tatuajul. Reprezintă două inimi, una mai mare şi una mai mică. Poveste lui e legată de un medalion cu oarece încărcătură sentimentală pe care l-am pierdut şi regăsit, în Vamă, de vreo trei ori, motiv pentru care am decis să mi-l tatuez. Zis şi făcut, l-am tatuat, chiar atunci, în Vamă, pe principiul “Poţi să-l tatuezi? Tatuează-l!”. Apropo, nu doare, dar e un pic enervat, cam ca picătura chinzească, să te tot înţepe cineva/ceva şi tu să trebuiască să nu reacţionezi.

Întrucâtva amuzant, pe lângă faptul că tatuatorul (un zdrahon pletos) s-a tot chinuit să fie extrem de delicat, a fost că mi s-a spus că odată ce-ţi faci un tatuaj sigur o să mai vrei unul. Au avut dreptate, mai vreau unul :D

Piatra. E o piatră banală, are formă de inimă şi-o gaură proprie (adică nu eu i-am facut-o, aşa era piatra) prin care trece un şiret de piele cu ajutorul căruia o pot purta la gât. Eu am găsit-o şi pentru mine e o piatră preţioasă fiindcă îmi aminteşte constant că în vara aia (2008) am învăţat o lecţie importantă de viaţă. Mai în glumă, mai în serios, spun că e inima pe care o port la vedere: una de piatră, muhaha! :))