March 10

Cu sufletul pe tastă

Am fost foarte încântată de includerea în cartea S!MPA cu poveşti de iubire fiindcă am avut parte de unele atât de speciale şi de minunate încât am senzaţia că vorbele nu le pot da măsură. Ca şi la povestea de Crăciun, abia aşteptam să scriu. Şi totuşi… a fost unul dintre cele mai grele texte pe care le-am scris, vreodată, fiindcă am realizat acum că îmi e teribil de greu să dau “din casă” nişte trăiri atât de personale.

Mărturisesc onest că nu ceea ce a apărut a fost prima alegere, ci  o altă poveste, una lipsită de epilog şi, de aceea, cu un posibil “va urma”, scris cu litere mici, ca în contracte. Dar n-am reuşit să pun în cuvinte ceva ce a fost (este, încă) mai presus de ele, şi e ok şi aşa.

Totuşi, cea pe care am scris-o, Parfumul, este o poveste extrem de specială pentru mine, şi pe care o rememorez uneori, zâmbind de fiecare dată, fie pentru că port fusta mov, (re)citesc Ai toată viaţa înainte, simt în preajmă Bulgari sau aud cântecul de mai jos, parte a poveştii:

Citiţi, deci Parfumul, fiindcă, printre rânduri vă spun, dincolo de poveste, acolo e o parte din mine pe care cu greu am smuls-o şi cu greu am reuşit s-o (fac) public (ă). Asta e cumva legat şi de ziua a patra din Redescoperă România, pentru că azi s-a vorbit de iubire la noi în maşină. Iar eu am ieşit la un moment dat să dau un telefon fiindcă mi se făcuse teribil, dar teribil!, de dor să aud pe cineva.

***

Invitaţii speciali care apar în cartea cu Poveşti de dragoste sunt Ioana Blaj, Andreea Vasile, Costin CocioabaDorotheea Petre, Cristi China Birta, Carmen Gheorghita si Bogdan Theodor Olteanu iar poveştile lor sunt mi-nu-na-te, să ştiţi!

Poveşti de dragoste este un proiect realizat in parteneriat cu Prestigio, aparut la Editura Liternet, poate fi descărcată de aici, şi a fost pusă la cale de Cristina Bazavan, ca parte a unei colecţii ce poartă numele de Cărţi S!MPA.


March 6

Mama pe Facebook (nu, nu încă!)

Zilele trecute, maică-mea m-a auzit la telefon vorbind de community management. A aşteptat cuminte până am terminat – încerc să nu vorbesc business când mă duc la ei – şi după aia m-a întrebat ce-i aia. Am încercat să-i explic ce şi cum e treaba cu interacţiunea asta pe net şi reţelele sociale. Şi, mai în glumă mai în serios, m-am amuzat un pic gândindu-mă cum ar fi mama pe Facebook.

Super landing page şi mesajele de pe zid

Păi, în primul rând, ar scrie cel mai frumos. Cu litere ordonate, una şi una, rotunjite sau, după caz, ascuţite cu atenţie. Nu se poate altfel! Mama scria în fiecare an catalogul clasei pe care o avea tata la dirigenţie fiindcă, proiectant fiind, are cel mai frumos scris. Deci probabil că şi pe Facebook ar găsi ea o variantă de font, ceva, să facă diferenţa! Iar linkurile din landing page ar fi la capătul unor instalaţii inginereşti foarte complicate! :))

Şi-ar defini cu atenţie interesele şi pasiunile şi ar fi atentă în alegerea prietenilor. De fapt, nu s-ar împrietni decât cu oameni pe care-i cunoaşte (vecina ei de la etajul 4, de exemplu) dar ar da Like unor artişti sau branduri pe care le admiră.

Parcă văd cum m-ar suna, precipitată:

– Cutărică a scris de tine pe zid.

– Ce zid, mama, care zid? Unde?!, aş întreba eu, gândindu-mă cu mirare la toate zidurile din cartier.

– Pe Facebook, dragă!, mi-ar spune mama.

Crema de zahăr ars: Like! Like! Like!

Tot ea ar explica, şi asta cu multă răbdare, cum să rezolvi tot soiul de dileme gospodăreşti, ar posta multe poze cu cele două mâţe pe care le au ai mei, ar scrie ce bunătăţi a gătit la pranz sau ar posta “capcane” de genul “azi am făcut crema de zahăr ars…”, fără alte vorbe, că ştie că m-aş duce la ei în secunda doi – stăm la 5 minute unii de altii. Şi, când ar fi rece afară, mi-ar trimite un mesaj plin de griji “Măi, mamă, măi, vezi că sunt minus 9 grade afară, te rog eu pune-ţi fular, că iar răceşti. Ştii că eşti belalie”.

Şi, da, dacă aş răci, mă aştept la un comentariu de genul “Ţi-am zis eu?!” însoţit de “Hai că-ţi fac o supă bună”

Dar mama nu e pe Facebook şi încă suntem în negocieri pentru Internet, “că exact asta ne mai trebuie acum, Internet”. Tata, pe de altă parte, abia aşteaptă! Şi vrea şi laptop! Mă întreb, totuşi, pentru cine ar fi mai complicat: pentru ei, să se adapteze la genul asta de comunicare, sau pentru mine, să ştiu că ai mei intră într- zonă din viaţa mea care n-avea nici o legătură cu ei! Nu-s sigură că nu m-aş cenzura niţel :)))

Vă ţin la curent!


March 1

Wishlist pentru ziua mea

Pentru că martie e cunoscută şi ca Luna Cadourilor pentru Ruxandra (adica eu, haha!) pe motiv că, vreau, nu vreau, pe 12 martie evidenţa populaţiei insistă să-mi ofere o zi personală, iar anul ăsta, colac peste pupăză (adică tot eu, haha!), se face o cifră cincinală… Lasă că mă dezic io de cifra cu pricina şi nici nu mă raportez la dânsa, dar, mno, dacă-i “ordin”, cu plăcere. Deci wishlist. Ca să nu mă mai întrebaţi ce. Oricum pentru mine cea mai importantă e pacea mondială, I stick to that! :))

Deci, ce mai înclo şi încoace, iată wishlist-ul:

– tricoul ăsta, de aici. Pentru că mi se pare adorabilă ideea de Red Nose Day şi pentru că o să-l port toată ziua bună ziua la FITS!

încă vreau The Gift. Poate să fie şi varianta electronică, nu mă deranjează câtuşi de puţin. Şi în deplasări trebuie să fiu zen. Iar pe 12 martie o să fiu teleleu prin ţară, pe undeva, deci taman bine!

Update: L-am primit azi, de 1 martie, de pe adresa de gmail lamultianiruxa (! ) si am fost asa uluită încât l-am dat la scanat de doua ori ca să n-am surprize! :)))) Dar e chiar albumul, şi e foaaarte pe placul meu! Mulţumesc, oricine-ai fi! Mulţumesc foarte foarte tare!

– Wii Fitness. Pentru că pot! Sau, mă rog, ca să nu mai am NICI o scuză! (wii am, trebuie partea de fitness numa’)

Istoria Snobismului, fiindcă mi se par teribil de amuzante fiţele şi cred că încă mă pot perfecţiona la capitolul ăsta, hahaha!

– aş fi vrut şi o petrecere surpriză, însă cred că surpriza ar fi că nu pot fi prezentă… decât dacă primesc vreun aparat de teleportare (hint, hint!) – nu, serios, chiar nu sunt în Bucureşti pe 12.

– bilete la Sting. Fiindcă nu vine cu balalaika! Şi fiindcă are un cântec despre mine, uite:

– o excursie în 2 (două) la Balcic. După 17 ani. Se aude, acolo, în Dristor? :D

– mitene de dantelă croşetată

– orice are sigla Lulu Castagnette – prietenii ştiu de ce. Hint: 20.15, fiindcă ştiţi prea bine că sunt atât de punctuală! :))

– acreditare la PR Forum (out of nowhere, că n-am zis/făcut nimic în acest sens până acum :D)

– o temă (mai) drăguţă lui printreranduri, aici, de faţă, fiindcă 1. nu prea am găsit variante simple cu rânduri pe hârtie şi 2. oricum habar n-am ce ar trebui să aibă, tehnic vorbind, o temă :D

– să veniţi, cât mai mulţi, la Sibiu, la FITS fiincă m-ar bucura peste măsură să împart experienţa asta minunată cu prietenii mei.

Nu ştiu dacă e complicat sau nu. Dar fiindcă am fost întrebată, voila!


February 26

Gustul amar

Azi am avut un gust amar. Nu e prima dată (şi nici ultima, ştiu prea bine) când mi se întâmplă oameni defecţi de omenie şi direcţie, tot aşa cum sunt unele cuvinte defecte de plural. Şi, chiar dacă până la urmă reuşesc să mă feresc, parcă tot e prea rece atingerea asta si parcă tot îmi vine, aproape inevitabil, să fug.

Am visat azi-noapte un şes înflorit cu o cărare la mijloc şi o piatră mare la capăt,o piatră netedă şi albă, lucind in soare.  Am încercat în joacă s-o dau la o parte. Apoi, înfierbântată, cu mare greu, am ridicat-o din loc. Mişunau gândacii şi viermii subt piatra alba. Şi, îngrozită, m-am deşteptat din somn.

Ionel Teodoreanu – Lorelei


February 16

Cum am devenit mult mai zâmbitoare

V-am zis ieri că, după o pre(a)lungă pauză, mi-am luat inima-n dinţi şi ne-am prezentat la dentist. Vestea bună e că îmi păstrez inima şi majoritatea dinţilor. De fapt, pe toţi. Totuşi, o măsea de minte trebuie să facă obiectul unei extracţii – oh, the joy!

Măselele de minte, apropo, sunt o eroare de proiectare, eu aşa am impresia. Nu ne folosesc la masticaţie, se cariază relativ uşor, nu ne fac mai deştepti atunci când îşi croiesc drum dureros prin gingia noastră şi, de parcă toată această inutilitate n-ar fi suficientă, cele mai multe dintre ele au prostul obicei să posede nişte rădăcini învârtite şi încâlcite de numa’! Aşa că joacă mereu roluri principale în producţia “Greu de scos”. Cel puţin cele două care mi-au pus probleme până acum aşa au făcut.

O să vă zic cum decurge acest aspect data viitoare când merg la dentist. Deocamdată, vizita de ieri a presupus detartraj, periaj profi şi o albire, fiindcă – mi s-a spus – plombele pe care le am de pus trebuie să se asorteze cu culoarea dinţilor.

Misiune imposibilă: am fost făcută să tac!

Detartrajul n-a fost chiar cea mai plăcută experienţă, mai ales că am chiulit de la vizitele obligatorii la stomatolog în ultimul timp. Dar a fost suportabil, la fel şi celelalte proceduri. La albire chiar m-am distrat, fiindcă ţi se pune în gură un fel de “zăbală” de plastic menită să-ţi ţină dinţii expuşi la lampa cu ultraviolete. Pe lângă “zăbală” stă “aspiratorul”. Şi, peste toate, o pereche maaaare de ochelari care te protejează de ultraviolete.

Am stat mută şi cuminte o jumătate de oră. Mă rog, m-am mai dat pe twitter. Şi cred că asta a fost partea cea mai grea a vizitei de ieri. Dar a meritat, oh! Ieri, după vizita la clinică, am zâmbit larg tuturor, cunoscuţi sau necunoscuţi, foarte încântată de dinţii mei cei albi.

Mai greu a fost pentru Raluca, doctoriţa care mă va trata. Sunt sigură că are mulţi pacienţi stresaţi de dentist, dar ca mine probabil sunt puţini! Mă rog, pare să aibă răbdare. Şi ajută şi faptul că e foarte calmă. Şi blândă.

Următoarea programare, luni. Vă ţin la curent! Poate ne vindecăm împreună de spaime stomatologice! :)


February 15

O am mică! Toleranţa, mă!

Mai ales de când am avut sinuzită şi am fost nevoită să fac puncţie – ocazie cu care am leşinat, yey! – suport cu greu ideea ca cineva să se apropie de faţa mea cu vreun obiect metalic, fie că e “linguriţa” aia care-l ajută pe medic să se uite-n amigdalele mele sau penseta cosmeticienei. Sunt foarte stresată şi, probabil, din pricina asta enervantă. Dar ştiu eu ce ştiu!

Taman de-aia perspectiva vizitelor la dentist nu e chiar plină de voioşie, ci dimpotrivă. Dar cum mă sâcâie o măsea de minte, şi cred că trebuie să ne despărţim, cum ţigările nu sunt nici ele prea benefice în ceea ce priveşte culoarea dinţilor, mă tem că nu am încotro şi trebuie să merg la dentist.

Am ales Clinica Stomatologică Imperial Dent, pentru că mi-a fost recomandată de câţiva prieteni, iar azi e prima vizită  şi sunt stresată. Vă ţin la curent, sigur mai sunt şi alţi “stresaţi” prin preajmă. Poate ne vindecăm, zic.

FTR, sper să mă creadă pe cuvânt când o să le spun că xilina nu are nici un efect asupra mea, în schimb am o toleranţă mică la durere. Alti stomatologi nu m-au crezut, iar eu am suportat consecinţele! Brrrr!


January 22

Vineri noapte de tot râsul

Tineţi minte campania cu brăduţii pentru Salvaţi Copiii, nu? Ei, unul dintre participanţi, Viorel Copolovici, a făcut nişte incredibili brăduţi din bezea, care au aprins poftele unor distinse doamne de prin twittosferă aşa că aseară am comis o drăguţă de #bezeleparty – şi nu dau “din casă”  (Casa Kopel’s, desigur!), dar vă spun că bezele + karaoke = foaaarte bun! Mă rog, nu exclud varianta în care vom asista la apariţia unor fotografii sau a unor filmuleţe.. asta e! :)

După asta am dat o raită prin centrul vechi şi-am ajuns în Interbelics. Muuuult prea aglomerat, că d-aia nu-mi place mie locul ăla. Totuşi, am marcat replica serii când un băiat, pe care îl călcasem straşnic, fără să vreau, desigur, în timp ce dansam, a intrat în vorbă cu mine şi m-a întrebat următorul lucru:

– Şi? Tu unde eşti studentă?

Pentru cine nu ştie, eu am împlinit 29 de ani şi nişte primăveri. Ştiu că nu-i arăt pe toţi, da’ chiar şi-aşa! Studentă?! :))

Şi mai fun a fost taximetristul pe care l-am luat spre casă şi care ne-a relatat poveşti băutoreşti, cum ar fi cea cu clienta care stătea în spate şi zicea “Îmi vine! Îmi vine!”, de-a crezut bietul om că cine ştie ce făcea acolo. De fapt, cică băuse prea multe “chaturi”.

– Adică shot-uri, fetelor, ne-a lămurit şoferul. D-alea scurte cu efect întârziat. Da’ săraca era aşa de varză că nu mai ştia cum se zice. M-a pus să opresc de vreo zece ori până în Drumul Taberei, da’ îi venea şi când opream nu-i mai venea! I-am zis să-şi bage degetele pe gât că consum toată benzina, da’ cică nu poate că are french şi i se strică!

– Aveţi multe poveşti din astea, nu?

– Aaaa, domnişoară, o grămadă, aş putea să scriu o carte! Păi ştiţi câte văd eu noaptea în oraşul ăsta? Toate drogatele, că ele îs mai rele, parcă, decât ei. Odată a venit unu’ şi mi-a trântit două bucăţi în maşină, cică “Du-le acasă”. Acu’ 20-30 de ani nu-mi zicea nimeni aşa ceva, pfuai!

Am râs cu lacrimi!


January 4

Cel mai penibil moment din viaţa mea

Cel mai greu interviu pe care l-am făcut vreodată a fost cu mine, la cerere unei reviste glossy care nu mai e pe piaţa. Voiau să scriu la persoana I despre ce înseamnă să fii PR, iar eu le-am propus un interviu: jurnalista intervievează PR-ul, cu foto fotoşopate, faţă în faţă. Mi s-a părut mai haios aşa, un alt unghi. Dar a fost, jur, cel mai greu interviu, ever. Pe de-o parte pentru că am vrut să nu fiu drăguţă cu mine, pe de altă parte pentru că am vrut neapărat să spun că PR nu înseamnă nici pe departe glamour şi cocktails şi vedete. Nu mai am interviul, nici măcar revista cu pricina, am rămas doar cu poza, asta:

Am mai făcut destule interviuri de-atunci, şi eu cu alţii, şi alţii cu mine, da’ mai greu ca ăla n-a fost niciunul, jur! De aceea mă gândesc să repet experienţa, ca exerciţiu de sinceritate, însă până atunci, răspund la leapşa de la Tomata, dupa cum urmează:

1. Când ai simţit că părinţii tăi au fost cu adevărat mândri de tine ?
Sigur n-a fost când am spart vaza de cristal. Sau când am spălat biblioteca cu şampon de urzici. Numa’ zic.

2. Pe cine ai dezamăgit cel mai tare?
Pe mine, cea de la cinci ani. Visam să mă mărit în anul 2000 la Cota 2000. Da’ nu regret.

3. La ce eşti cel/cea mai bun/ă, ce ştii să faci mai bine decât toţi oamenii pe care-i cunoşti personal?
Probabil să cos goblen? Lăsând gluma la o parte, cred că mai bine decât oricine al’cineva pe lumea asta ştiu să fiu eu însămi.

4. Ce crezi că e cel mai enervant la tine, în ochii celor dragi ?
Lipsa de punctualitate. Şi prostul obicei de a avea dreptate, mwahahahaha!

5. Care e lucrul cel mai groaznic pe care l-ai face pentru bani?
M-aş trezi devreme dacă nu s-ar putea altfel :)

6. Care crezi că e cea mai importantă calitate pe care ai moştenit-o de la părinţii tai?
De la mama sensibilitatea, de la tata încăpăţânarea. De la amandoi că sunt frumoasă, deşteaptă şi modestă, normal :)

7. Când ai simţit că ai arătat cel mai bine din toată viaţa ta ?
Într-o dimineaţă, cred, că prea se holba la mine zâmbind! :))

8. Care e cel mai prost om pe care-l cunoşti?
N-ajung să cunosc proşti. Îi ştiu doar, pe unii. Şi îi ocolesc mai abil ca la maşinuţele buşitoare.

9. Care e sunetul care te enervează cel mai tare?
Sunetul de apel al telefonului care nu sună când vreau eu să sune!

10. La ce eveniment din viaţa ta ai fost cel mai emoţionat/a?
Când am împlinit 21 de ani şi mi s-a cântat, pe scenă, în Lăptărie, “To love somebody”. Am plâns, admit.

11. Care a fost cel mai stânjenitor moment din viaţa ta?
Pe Dacia, în faţa Institutului Francez, iarna. Eu, în alb din cap până în picioare, ochi în ochi, zâmbet în zâmbet cu un superb exemplar masculin. Am alunecat şi, da, am căzut. Când m-am ridicat arătam ca un viţel panda. Nici măcar invitaţia lui la cafea n-a reparat mare lucru.

12. În faţa cui te simţi cel mai pierdut, emoţionat, blocat ?
Tata, când nu-i e bine.

13. Când ţi-a fost cel mai greu să spui adevărul?
Când m-a durut sau ştiam că o să doară.

14. Ce-ai vrea să schimbi cel mai tare în viaţa ta ?
Pe mine. Să fiu mai bună, mai tolerantă, mai ordonată, mai punctuală, mai… :)

15. Cu cine vorbeşti cel mai des despre sex ?
Cu cine întreabă fără să fie indiscret/ă. Nu sunt pudică.

16. Care e cea mai proastă scuză pe care ai folosit-o vreodată?
Nu mai ţin minte. Adică nu mai ţin minte scuza :)

17. Ce nu i-ai putea ierta niciodată omului pe care-l iubeşti ?
N-am fost pusă până acum în situaţia asta. Nu ştiu. Şi nu spun “niciodată”.

18. Ce calitate a jumătăţii tale de viata iţi este cea mai dragă?
Nu există o “jumătate” acum, iar despre “sfert” ar trebui să spun că sunt recunoscătoare pentru că mă acceptă aşa cum sunt.

19. Care a fost jucăria ta preferată in copilărie ?
Martinel 1, 2, 3 şi Vlăduţ. Urşi de pluş, toţi.

20. Pe cine te bazezi dacă ţi se întâmplă o nenorocire?
Pe mine. Pe prieteni. Pe familie, dacă nu pot altfel. În general, familia află ultima când nu mi-e bine, e felul meu de a-i proteja.

21. Pe cine simţi cel mai tare nevoia să protejezi ?
Părinţii.

22. Care e domeniul despre care ai vrea să ştii cel mai mult ?
La prima strigare, aş spune comunicarea. Dacă mă gândesc mai bine, însă, cred că mi-ar plăcea să înţeleg felul în care se formează sentimentele, trăirile, emoţiile. A! Şi coincidenţele. Mă fascinează.

23. Cine-ţi lipseşte cel mai tare în acest moment?
Încă o cafea? Şi mult mai lucida mea prietenă Laura, care s-a mutat la Dubai.

24. În ce privinţă crezi că eşti cel mai puţin înţeles ?
Lipsa de toleranţă în unele aspecte ale vieţii de zi cu zi.

25. Care e cel mai frumos cuvânt din limba ta?
Dor. Însă mi se pune pata destul de des pe cuvinte. Săptămâna asta îmi place “straşnic“. Nu că-i mişto?

26. Unde te simţi cel mai în siguranţă?
Mă încarc cu energie bună în casa mea.

27. Care a fost cel mai frumos compliment ce ţi s-a făcut vreodată?
“Te iubesc aşa cum eşti, tâmpito!”

28. Care e persoana care te face să râzi, să te simţi relaxat ?
Nu pot să aleg o singură persoană. Bag seama că’s norocoasă în privinţa celor din jur :)

29. Pentru ce te rogi cel mai des ?
Nu mă rog. Mă răfuiesc. Negociez. Sper. Dar nu mă rog.

30. Cine te-a influenţat cel mai mult până acum?
Învăţ şi fur de unde pot, când pot. Sunt o creaţie populară cu mulţi autori!

31. Care a fost primul tău vis împlinit?
Martinel the First.

32. În ce an al vieţii tale ai simţit ca te-ai schimbat cel mai mult?
18, 25, 29 şi anul trecut. ăăă… da, tot 29 de ani aveam :)))

33. Ce invenţie din acest secol crezi că are cel mai mare impact în viaţa ta?
Twitter, Facebook, Youtube. In plus, prin 2004, cred, s-au inventat geamurile care se curăţă singure. Încă strâng bani în acest sens.

34. Care a fost cel mai îndrăzneţ lucru pe care l-ai făcut (sau l-ai face) cu o persoană de acelaşi sex cu tine?
Define “îndrăzneţ” :D

35. Care ar fi singurul lucru pe care ţi-ar plăcea să-l furi (fiind singura şansă de a-l avea…)?
Magazinele Cărtureşti, minţile ştiu-eu-cui (collector’s item), colecţia de pantofi a Imeldei Marcos şi biletul câştigător la Loto.

Whew! Gata. Să se ducă leapşa laaaa… Hai, mă, c-o las la liber, distraţi-vă şi voi!


January 2

Cu urşii de pluş nu e de joacă!

Primul urs de pluş a venit la mine vrând-nevrând, pentru că – o spun cronicarii – m-aş fi tăvălit pe jos în public pentru a-l căpăta. Înduioşată de acest comportament exemplar, familia a decis să-l primesc de Crăciun, cu puţin timp înainte să împlinesc 3 ani. Ursul Martinel era ciclam cu labe albe şi faptul că nu puteam să-l iau în braţe (prea mare şi prea greu), nu mă împiedica să-l târăsc după mine prin toată casa. Cu covoare cu tot. A rămas la ai mei, a fost o iubire trecătoare.

Pe-al doilea, tot Martinel, nu ştiu când l-am primit, dar a devenit repede ursul “de serviciu”. Era mic, avea o blana cafenie şi nas tare, de piele. L-am iubit foarte tare, nu dormeam şi nu plecam nicăieri fără el, dar l-am pierdut într-o tabără şi oricât a răscolit tata Muntele Roşu, n-a putut fi găsit. Probabil că e şi acum cu fraţii lui, urşii adevăraţi.

Ursul nr. 3 (ia ghiciţi cum îl chema!) avea un sorţ albastru, ca cele pe care le-am purtat la grădiniţă… Acum mă gândesc că alea erau nişte rochite, de fapt, nu şorţuri. Şi le purtau şi băieţii! Ahahaha, acum îmi dau seama! Băieţii din generaţia mea au purtat rochiţă când erau mici, LOL :))))

Revenind, Martinel the Third a avut cea mai nefericită soartă: a murit violent, cu capul rupt de băieţii mari şi răi, într-o altă tabără. Că l-am răzbunat cu vârf şi îndesat, e o altă poveste, care nu prea are de-a face cu dragălăşenia unei fetiţe de vreo 10 ani. Când am revenit acasă, pe canapeaua de la mine din cameră mă aştepta Vlăduţ. Nu ştiu de ce Vlăduţ, dar a fost dragoste la prima vedere şi, de-atunci, m-a însoţit cam peste tot pe unde am fost. Îl am şi azi, e pe undeva prin dormitor. Aici, împreună cu domnul Sony.

Am întrebat pe Twitter cine a avut urs de pluş când era copil. Cei mai mulţi au răspuns că au avut, după cum era de aşteptat. La fel ca mine, unii îl păstrează şi azi. Nu am reuşit să descopăr nici măcar la cercetătorii britanici explicaţii cu privire la înmuierea invariabilă a oamenilor maturi întregi la minte atunci când vine vorba despre urşii lor de pluş, dar se pare că ar avea legătură cu un oarece sentiment de siguranţă.

În cifre, se pare că cel puţin o treime din adulţi încă dorm (şi) cu ursul lor de pluş, 25% din oameni îl cară după ei în călătoriile de afaceri, cel mai scump urs costă 62.446 de euro, există muzeu cu urşi de pluş, se estimează că anual se vând urşi în valoare de câteva sute de milioane de euro, iar cel mai mare număr de diverse chestii urseşti (ceramică, pluş, cercei, pin, globuri, lumânare şi magneţi) deţinute de mine a depăşit 50.

Mă rog, nu că vă interesa prea tare! Totuşi, for fun, vă mulţumesc dacă răspundeţi mai jos…



January 1

Mascara rezistentă la Dunărea Albastră

Încă de când eram de-o şchioapă, îmi plăcea sau nu, ai mei mă puneau să stau cuminte şi să văd concertul de Anul Nou de la Viena. Dacă suna telefonul, se răspundea scurt “La mulţi ani, ne uităm la concert, da, da, vorbim după”.

Nu mi-am dat seama ce important devenise şi pentru mine până când, după un Revelion de pomină ce promitea o continuare cel puţin la fel de memorabilă, am plecat brusc acasă, fiindcă în locul respectiv nu aveam la ce să văd concertul, stârnind nu doar mirarea… uhm, mă rog, publicului spectactator, dar şi pe a mea “Ce fac, băi, nene?! Las omu’ cu ochii în soare ca să văd un concert?!”.

concert

Ei, da, chiar aşa am făcut şi, deşi “omu'” a luat-o destul de personal şi nu m-a crezut când i-am spus de ce plec, nu regret nici azi. Sunt destule incompatibilităţi ce pot fi negociate, dar asta nu e pe listă, aşa că “sorry, baby, not this life”, eu am nevoie de concertul ăsta ca să ştiu că a început un an nou.

În fine, mai e o regulă. Nu pot să văd concertul ăsta decât alături de oameni extrem de apropiaţi, fin’că mie îmi dau lacrimile la Dunărea Albastră şi, dacă nu la asta, atunci la Marşul Radetzky sigur! O fi o copilărie, probabil chiar este, de fapt.  Totuşi, în caz că o să câştig vreodată dreptul de a cumpăra bilete la acest concert, oare există vreo mascara BlueDanubeproof? Nu de alta, dar concertul se dă la televizor! :)