April 26

Lecţiile de fericire

Când eram acolo, ieşeam des în oraş. În oraş, adică la Buftea, acolo unde a fugit de nesuferitul Bucureşti. Făceam asta destul de des când rămâneam la ea mai multe zile. În oraş aveam opriri clare: cofetăria din centru, unde serveam, fiecare, o violetă şi-o limonadă, librăria din Complex şi librăria de la şcoală.

Într-una din ieşirile astea, ţin minte ca ieri, deşi aveam doar vreo 9-10 ani, mi-a cumpărat Teatru de I. L. Caragiale. Tot drumul am discutat despre piese şi personaje. Eu eram familiarizată, fireşte, cu Domnul Goe şi cu Bubico, dar ea mi-a prezentat aşa frumos toată pleiada de personaje caragialene încât am decis pe dată să facem un spectacol când ajungem acasă. Zis şi făcut. A ales câteva scene şi am jucat, pe rând, diverse personaje. Ne-am distrat minunat iar Darly cred că a făcut cel mai bune roluri de Trahanache şi Cetăţeanul Turmentat pe care le-am văzut.

Dulceaţa de cireşe albe şi şerbetul de trandafiri

Tot de la ea am am prins drag de Minulescu şi de Rebreanu fiindcă ştia ce fragmente din opera lor să aleagă pentru ca mie să îmi placă. Şi inventa cele mai năstruşnice deserturi, nu ştiu de unde le scotea, dar erau minunate. Păstra ascunse borcanele cu dulceaţă de cireşe albe sau şerbet de trandafiri şi le scotea când te aşteptai mai puţin. Nu mă servea niciodată altfel decât cu farfurioară şi pahar de apă alături, uneori şi pentru păpuşă sau vreun personaj imaginar pe care îl invitam noi la ceai şi cu care purtam nişte discuţii foarte “serioase”.

Suflet de copil şi educaţie de pension

Nu ştiu de unde avea atâta răbdare să-mi spună şi explice de toate, presupun că se distra si ea odată cu mine, dar mereu am avut senzaţia că, dintre toţi adulţii din jur, ea mă trata cel mai puţin ca pe un copil. Probabil fiindcă o parte din ea a rămas mereu copil, cine ştie..

Darly a fost educată la cel mai fiţos pension de domnişoare din Capitală, apoi a vrut să fie – şi a fost – studenta lui Iorga, şi-a cunoscut soţul la un bal şi, pentru că acesta a iubit-o atât de mult, a avut la nuntă, în ianuarie, buchetul de liliac alb pe care şi l-a dorit. O boemă şi o sentimentală, învăţa de drag poezii de Minulescu sau Radu Gyr, şi nu ştia ce să mai facă sau ce să ne mai dea, atunci când mergeam în vizită.

Dar mai mult şi mai presus şi mai important decât orice, Darly m-a învăţat cum să fiu fericită din lucruri aparent mărute: o floare, un zâmbet, un gând răzleţ, şi pentru asta n-am să pot niciodată să-i mulţumesc suficient. E salvarea mea într-o lume invadată de nervi, stres şi negativism.

E foarte bolnavă acum şi nu mai zâmbeşte, nu mai spune poezii. De fapt, abia respiră şi noi ştim că nu-şi va reveni. Eo chestie de zile, poate nici atât. În puţinele momente în care e conştientă, spune, din când în când, Ruxandra, fericita mamii. Îmi face sufletul ţandări când o văd aşa, dar am vrut, mult,  să povestesc toate lucrurile astea despre ea la prezent, fiindcă la trecut n-am să pot nicicând. Iată.

Darly este bunica mea :)


April 25

Tată de fată

E o chestie cu taţii de fete. Bărbaţi în toată firea care sunt învârtiţi până la ameţeală pe un deget mic de fetiţă. Un pic de încruntare, poate o privire tristă sau, dimpotrivă, un zâmbet irezistibil, după caz, erau tot atâtea metode pentru a-l face pe tata să nu-mi poată refuza nimic. Nu că eu aş fi fost eu prea pretenţioasă sau el prea sever.

Se punea la mintea mea mai mult decât o făcea mama, bătea colţul de masă ori de dulap de care mă loveam în goana mea neatentă de copil zvăpăiat, şi mă încuraja mereu – încă o face – când simţea că dau de vreun hop. Ştiu că ar face la fel şi azi dacă i-aş spune când am probleme. Dar, pentru că m-a învăţat să stau pe picioarele mele şi să-mi asum ceea ce fac – bine, rău -, acum nu prea-i mai spun când dau de greu. Mă rog, poate că i-am moştenit şi ceva din orgoliu! :)

În schimb, eu am tocit istorie (materia predată de el aproape 40 de ani) pentru bac de mi-a ieşit pe nas pentru ca să iau 10, ca să fie mândru de mine. Şi mă străduiesc să nu-l dezamăgesc deşi, dincolo de principii, care sunt aceleaşi, cred că e niţel îngrijorat că încă nu am familia mea sau că în loc să fac economii prefer să mă bucur acum de ceea ce pot cumpăra cu bani: lucruri sau experienţe.

Un lucru e sigur, însă: am cel mai minunat tată pe care şi l-ar putea dori cineva. Iar azi, de e ziua lui, îi urez cu maxim de drag La mulţi ani! Să-mi trăieşti, tata! Şi… mulţumesc!

Iar asta e unul dintre cântecele lui preferate:


April 23

Sâmbăta Mare

… ar face bine să fie mare. Şi mai ales lungă. Mă uit în jur, pe birou sunt nişte haine cumpărate ieri in disperare de cauză gen “Tre’ să fac ceva să nu mă gândesc la asta!”, măsuţa de lângă canapea e încărcată şi ea cu te miri ce, de la reviste (măi, Tabu de mai, apărem şi noi mai repede?!), dizolvant de unghii, nişte pastile de răceală, parfumuri şi o nelipsită sticlă cu apă. A! Da, şi telefonul care tocmai a bipăit de sub agendă. Au început urările. Nu răspund.

Colac peste pupăză, sau aspirină peste ea, am şi răcit, inexplicabil, dacă e să te uiţi la soarele de afară. Dar mă mobilizez. Mă văd deja dând cu aspiratorul şi stergând praful. Pun hainele la loc. Nu sunt aşa multe, câteva tricouri. Şi o rochiţă. Aranjez şi cerceii în ordine alfabetică. Glumesc, mă! Cum să-i pun în ordine alfabetică?! Îi pun cum îmi vine. Da’ ordonat! Am eu un sistem!

Şi după aia o să mă duc în bucătărie, unde nu mai fac pască, fiindcă am cumpărat (până la urmă), dar am ambiţii cozonăceşti, vanilate şi înstafidite. Şi vopsesc şi ouă. Şi fac şi pâine.

Nu mă laud, dar simţeam nevoia să pun toate astea în scris, la vedere, fiindcă, sincer, tot ce am chef să fac acum e…  să stau cuminte şi să citesc. Şi să dorm. Da’ dacă zic că fac tot ce am zis mai sus, poate chiar mă mobilizez. Poate!

PS Nu am găsit vopsea albastră. E criză în acest sens!

Update: am găsit vopsea albastră. Acu’ caut alte scuze să nu mă apuc de trebăluit!

(după câteva ore, acum fiind 22.30)

Ordine, curat, alea alea, ok.

Cozonac 1 e gata, a crescut numa’ bine, dar aluatul nu e prea dulce. Sau, mă rog, nu e atât de dulce pe cât îmi place mie! Şi am mai făcut o greşeală: am pus stafide aurii care nu contrastează prea bine cu restul compoziţiei. Dar sunt acolo, am gustat!

Ouă colorate, vesele. Domnul Sony s-a aşezat lângă ele ca o cloşcă, dar a tulit-o când am vrut să-l pozez.

În fine, mai am la cuptor cozonacul 2, unul asupra căruia am dubii serioase, întrucât mi se pare că nu prea s-a obosit să crească, aşa că nici nu-l mai prezint!

Dar nu mă duc la Înviere. E prima dată în foarte foarte mulţi ani când nu mă duc. M-aş duce undeva la un schit de munte, unde lumea e plină de respect, dar în Bucureşti… Pur şi simplu nu sunt în dispoziţia aia.


March 10

Cu sufletul pe tastă

Am fost foarte încântată de includerea în cartea S!MPA cu poveşti de iubire fiindcă am avut parte de unele atât de speciale şi de minunate încât am senzaţia că vorbele nu le pot da măsură. Ca şi la povestea de Crăciun, abia aşteptam să scriu. Şi totuşi… a fost unul dintre cele mai grele texte pe care le-am scris, vreodată, fiindcă am realizat acum că îmi e teribil de greu să dau “din casă” nişte trăiri atât de personale.

Mărturisesc onest că nu ceea ce a apărut a fost prima alegere, ci  o altă poveste, una lipsită de epilog şi, de aceea, cu un posibil “va urma”, scris cu litere mici, ca în contracte. Dar n-am reuşit să pun în cuvinte ceva ce a fost (este, încă) mai presus de ele, şi e ok şi aşa.

Totuşi, cea pe care am scris-o, Parfumul, este o poveste extrem de specială pentru mine, şi pe care o rememorez uneori, zâmbind de fiecare dată, fie pentru că port fusta mov, (re)citesc Ai toată viaţa înainte, simt în preajmă Bulgari sau aud cântecul de mai jos, parte a poveştii:

Citiţi, deci Parfumul, fiindcă, printre rânduri vă spun, dincolo de poveste, acolo e o parte din mine pe care cu greu am smuls-o şi cu greu am reuşit s-o (fac) public (ă). Asta e cumva legat şi de ziua a patra din Redescoperă România, pentru că azi s-a vorbit de iubire la noi în maşină. Iar eu am ieşit la un moment dat să dau un telefon fiindcă mi se făcuse teribil, dar teribil!, de dor să aud pe cineva.

***

Invitaţii speciali care apar în cartea cu Poveşti de dragoste sunt Ioana Blaj, Andreea Vasile, Costin CocioabaDorotheea Petre, Cristi China Birta, Carmen Gheorghita si Bogdan Theodor Olteanu iar poveştile lor sunt mi-nu-na-te, să ştiţi!

Poveşti de dragoste este un proiect realizat in parteneriat cu Prestigio, aparut la Editura Liternet, poate fi descărcată de aici, şi a fost pusă la cale de Cristina Bazavan, ca parte a unei colecţii ce poartă numele de Cărţi S!MPA.


March 6

Mama pe Facebook (nu, nu încă!)

Zilele trecute, maică-mea m-a auzit la telefon vorbind de community management. A aşteptat cuminte până am terminat – încerc să nu vorbesc business când mă duc la ei – şi după aia m-a întrebat ce-i aia. Am încercat să-i explic ce şi cum e treaba cu interacţiunea asta pe net şi reţelele sociale. Şi, mai în glumă mai în serios, m-am amuzat un pic gândindu-mă cum ar fi mama pe Facebook.

Super landing page şi mesajele de pe zid

Păi, în primul rând, ar scrie cel mai frumos. Cu litere ordonate, una şi una, rotunjite sau, după caz, ascuţite cu atenţie. Nu se poate altfel! Mama scria în fiecare an catalogul clasei pe care o avea tata la dirigenţie fiindcă, proiectant fiind, are cel mai frumos scris. Deci probabil că şi pe Facebook ar găsi ea o variantă de font, ceva, să facă diferenţa! Iar linkurile din landing page ar fi la capătul unor instalaţii inginereşti foarte complicate! :))

Şi-ar defini cu atenţie interesele şi pasiunile şi ar fi atentă în alegerea prietenilor. De fapt, nu s-ar împrietni decât cu oameni pe care-i cunoaşte (vecina ei de la etajul 4, de exemplu) dar ar da Like unor artişti sau branduri pe care le admiră.

Parcă văd cum m-ar suna, precipitată:

– Cutărică a scris de tine pe zid.

– Ce zid, mama, care zid? Unde?!, aş întreba eu, gândindu-mă cu mirare la toate zidurile din cartier.

– Pe Facebook, dragă!, mi-ar spune mama.

Crema de zahăr ars: Like! Like! Like!

Tot ea ar explica, şi asta cu multă răbdare, cum să rezolvi tot soiul de dileme gospodăreşti, ar posta multe poze cu cele două mâţe pe care le au ai mei, ar scrie ce bunătăţi a gătit la pranz sau ar posta “capcane” de genul “azi am făcut crema de zahăr ars…”, fără alte vorbe, că ştie că m-aş duce la ei în secunda doi – stăm la 5 minute unii de altii. Şi, când ar fi rece afară, mi-ar trimite un mesaj plin de griji “Măi, mamă, măi, vezi că sunt minus 9 grade afară, te rog eu pune-ţi fular, că iar răceşti. Ştii că eşti belalie”.

Şi, da, dacă aş răci, mă aştept la un comentariu de genul “Ţi-am zis eu?!” însoţit de “Hai că-ţi fac o supă bună”

Dar mama nu e pe Facebook şi încă suntem în negocieri pentru Internet, “că exact asta ne mai trebuie acum, Internet”. Tata, pe de altă parte, abia aşteaptă! Şi vrea şi laptop! Mă întreb, totuşi, pentru cine ar fi mai complicat: pentru ei, să se adapteze la genul asta de comunicare, sau pentru mine, să ştiu că ai mei intră într- zonă din viaţa mea care n-avea nici o legătură cu ei! Nu-s sigură că nu m-aş cenzura niţel :)))

Vă ţin la curent!


March 1

Wishlist pentru ziua mea

Pentru că martie e cunoscută şi ca Luna Cadourilor pentru Ruxandra (adica eu, haha!) pe motiv că, vreau, nu vreau, pe 12 martie evidenţa populaţiei insistă să-mi ofere o zi personală, iar anul ăsta, colac peste pupăză (adică tot eu, haha!), se face o cifră cincinală… Lasă că mă dezic io de cifra cu pricina şi nici nu mă raportez la dânsa, dar, mno, dacă-i “ordin”, cu plăcere. Deci wishlist. Ca să nu mă mai întrebaţi ce. Oricum pentru mine cea mai importantă e pacea mondială, I stick to that! :))

Deci, ce mai înclo şi încoace, iată wishlist-ul:

– tricoul ăsta, de aici. Pentru că mi se pare adorabilă ideea de Red Nose Day şi pentru că o să-l port toată ziua bună ziua la FITS!

încă vreau The Gift. Poate să fie şi varianta electronică, nu mă deranjează câtuşi de puţin. Şi în deplasări trebuie să fiu zen. Iar pe 12 martie o să fiu teleleu prin ţară, pe undeva, deci taman bine!

Update: L-am primit azi, de 1 martie, de pe adresa de gmail lamultianiruxa (! ) si am fost asa uluită încât l-am dat la scanat de doua ori ca să n-am surprize! :)))) Dar e chiar albumul, şi e foaaarte pe placul meu! Mulţumesc, oricine-ai fi! Mulţumesc foarte foarte tare!

– Wii Fitness. Pentru că pot! Sau, mă rog, ca să nu mai am NICI o scuză! (wii am, trebuie partea de fitness numa’)

Istoria Snobismului, fiindcă mi se par teribil de amuzante fiţele şi cred că încă mă pot perfecţiona la capitolul ăsta, hahaha!

– aş fi vrut şi o petrecere surpriză, însă cred că surpriza ar fi că nu pot fi prezentă… decât dacă primesc vreun aparat de teleportare (hint, hint!) – nu, serios, chiar nu sunt în Bucureşti pe 12.

– bilete la Sting. Fiindcă nu vine cu balalaika! Şi fiindcă are un cântec despre mine, uite:

– o excursie în 2 (două) la Balcic. După 17 ani. Se aude, acolo, în Dristor? :D

– mitene de dantelă croşetată

– orice are sigla Lulu Castagnette – prietenii ştiu de ce. Hint: 20.15, fiindcă ştiţi prea bine că sunt atât de punctuală! :))

– acreditare la PR Forum (out of nowhere, că n-am zis/făcut nimic în acest sens până acum :D)

– o temă (mai) drăguţă lui printreranduri, aici, de faţă, fiindcă 1. nu prea am găsit variante simple cu rânduri pe hârtie şi 2. oricum habar n-am ce ar trebui să aibă, tehnic vorbind, o temă :D

– să veniţi, cât mai mulţi, la Sibiu, la FITS fiincă m-ar bucura peste măsură să împart experienţa asta minunată cu prietenii mei.

Nu ştiu dacă e complicat sau nu. Dar fiindcă am fost întrebată, voila!


February 26

Gustul amar

Azi am avut un gust amar. Nu e prima dată (şi nici ultima, ştiu prea bine) când mi se întâmplă oameni defecţi de omenie şi direcţie, tot aşa cum sunt unele cuvinte defecte de plural. Şi, chiar dacă până la urmă reuşesc să mă feresc, parcă tot e prea rece atingerea asta si parcă tot îmi vine, aproape inevitabil, să fug.

Am visat azi-noapte un şes înflorit cu o cărare la mijloc şi o piatră mare la capăt,o piatră netedă şi albă, lucind in soare.  Am încercat în joacă s-o dau la o parte. Apoi, înfierbântată, cu mare greu, am ridicat-o din loc. Mişunau gândacii şi viermii subt piatra alba. Şi, îngrozită, m-am deşteptat din somn.

Ionel Teodoreanu – Lorelei


February 16

Cum am devenit mult mai zâmbitoare

V-am zis ieri că, după o pre(a)lungă pauză, mi-am luat inima-n dinţi şi ne-am prezentat la dentist. Vestea bună e că îmi păstrez inima şi majoritatea dinţilor. De fapt, pe toţi. Totuşi, o măsea de minte trebuie să facă obiectul unei extracţii – oh, the joy!

Măselele de minte, apropo, sunt o eroare de proiectare, eu aşa am impresia. Nu ne folosesc la masticaţie, se cariază relativ uşor, nu ne fac mai deştepti atunci când îşi croiesc drum dureros prin gingia noastră şi, de parcă toată această inutilitate n-ar fi suficientă, cele mai multe dintre ele au prostul obicei să posede nişte rădăcini învârtite şi încâlcite de numa’! Aşa că joacă mereu roluri principale în producţia “Greu de scos”. Cel puţin cele două care mi-au pus probleme până acum aşa au făcut.

O să vă zic cum decurge acest aspect data viitoare când merg la dentist. Deocamdată, vizita de ieri a presupus detartraj, periaj profi şi o albire, fiindcă – mi s-a spus – plombele pe care le am de pus trebuie să se asorteze cu culoarea dinţilor.

Misiune imposibilă: am fost făcută să tac!

Detartrajul n-a fost chiar cea mai plăcută experienţă, mai ales că am chiulit de la vizitele obligatorii la stomatolog în ultimul timp. Dar a fost suportabil, la fel şi celelalte proceduri. La albire chiar m-am distrat, fiindcă ţi se pune în gură un fel de “zăbală” de plastic menită să-ţi ţină dinţii expuşi la lampa cu ultraviolete. Pe lângă “zăbală” stă “aspiratorul”. Şi, peste toate, o pereche maaaare de ochelari care te protejează de ultraviolete.

Am stat mută şi cuminte o jumătate de oră. Mă rog, m-am mai dat pe twitter. Şi cred că asta a fost partea cea mai grea a vizitei de ieri. Dar a meritat, oh! Ieri, după vizita la clinică, am zâmbit larg tuturor, cunoscuţi sau necunoscuţi, foarte încântată de dinţii mei cei albi.

Mai greu a fost pentru Raluca, doctoriţa care mă va trata. Sunt sigură că are mulţi pacienţi stresaţi de dentist, dar ca mine probabil sunt puţini! Mă rog, pare să aibă răbdare. Şi ajută şi faptul că e foarte calmă. Şi blândă.

Următoarea programare, luni. Vă ţin la curent! Poate ne vindecăm împreună de spaime stomatologice! :)


February 15

O am mică! Toleranţa, mă!

Mai ales de când am avut sinuzită şi am fost nevoită să fac puncţie – ocazie cu care am leşinat, yey! – suport cu greu ideea ca cineva să se apropie de faţa mea cu vreun obiect metalic, fie că e “linguriţa” aia care-l ajută pe medic să se uite-n amigdalele mele sau penseta cosmeticienei. Sunt foarte stresată şi, probabil, din pricina asta enervantă. Dar ştiu eu ce ştiu!

Taman de-aia perspectiva vizitelor la dentist nu e chiar plină de voioşie, ci dimpotrivă. Dar cum mă sâcâie o măsea de minte, şi cred că trebuie să ne despărţim, cum ţigările nu sunt nici ele prea benefice în ceea ce priveşte culoarea dinţilor, mă tem că nu am încotro şi trebuie să merg la dentist.

Am ales Clinica Stomatologică Imperial Dent, pentru că mi-a fost recomandată de câţiva prieteni, iar azi e prima vizită  şi sunt stresată. Vă ţin la curent, sigur mai sunt şi alţi “stresaţi” prin preajmă. Poate ne vindecăm, zic.

FTR, sper să mă creadă pe cuvânt când o să le spun că xilina nu are nici un efect asupra mea, în schimb am o toleranţă mică la durere. Alti stomatologi nu m-au crezut, iar eu am suportat consecinţele! Brrrr!


January 22

Vineri noapte de tot râsul

Tineţi minte campania cu brăduţii pentru Salvaţi Copiii, nu? Ei, unul dintre participanţi, Viorel Copolovici, a făcut nişte incredibili brăduţi din bezea, care au aprins poftele unor distinse doamne de prin twittosferă aşa că aseară am comis o drăguţă de #bezeleparty – şi nu dau “din casă”  (Casa Kopel’s, desigur!), dar vă spun că bezele + karaoke = foaaarte bun! Mă rog, nu exclud varianta în care vom asista la apariţia unor fotografii sau a unor filmuleţe.. asta e! :)

După asta am dat o raită prin centrul vechi şi-am ajuns în Interbelics. Muuuult prea aglomerat, că d-aia nu-mi place mie locul ăla. Totuşi, am marcat replica serii când un băiat, pe care îl călcasem straşnic, fără să vreau, desigur, în timp ce dansam, a intrat în vorbă cu mine şi m-a întrebat următorul lucru:

– Şi? Tu unde eşti studentă?

Pentru cine nu ştie, eu am împlinit 29 de ani şi nişte primăveri. Ştiu că nu-i arăt pe toţi, da’ chiar şi-aşa! Studentă?! :))

Şi mai fun a fost taximetristul pe care l-am luat spre casă şi care ne-a relatat poveşti băutoreşti, cum ar fi cea cu clienta care stătea în spate şi zicea “Îmi vine! Îmi vine!”, de-a crezut bietul om că cine ştie ce făcea acolo. De fapt, cică băuse prea multe “chaturi”.

– Adică shot-uri, fetelor, ne-a lămurit şoferul. D-alea scurte cu efect întârziat. Da’ săraca era aşa de varză că nu mai ştia cum se zice. M-a pus să opresc de vreo zece ori până în Drumul Taberei, da’ îi venea şi când opream nu-i mai venea! I-am zis să-şi bage degetele pe gât că consum toată benzina, da’ cică nu poate că are french şi i se strică!

– Aveţi multe poveşti din astea, nu?

– Aaaa, domnişoară, o grămadă, aş putea să scriu o carte! Păi ştiţi câte văd eu noaptea în oraşul ăsta? Toate drogatele, că ele îs mai rele, parcă, decât ei. Odată a venit unu’ şi mi-a trântit două bucăţi în maşină, cică “Du-le acasă”. Acu’ 20-30 de ani nu-mi zicea nimeni aşa ceva, pfuai!

Am râs cu lacrimi!