December 30

Preview 2011

Mâine am de “comis” tort pentru Revelion şi mai trebuie să găsesc şi soluţii la veşnica “Eu cu ce mă îmbrac” şi încă vreo câteva chestii de cumpărat, mă rog, d-astea lăsate pe ultima zi a anului, aşa că o să scriu azi cam ce-mi propun pentru 2011. Mai ales că i-am promis Malditei.

2010 s-a dovedit a fi un an excelent, deşi aveam aşteptări foarte mici de la el, fiindcă vremurile nu erau şi nu se anunţau prea bune. Îl termin cu zâmbet şi cu foarte puţine regrete. Atât de puţine încât am decis să nici nu le pun la socoteală.

Pentru 2011 am aşteptări mai mari, pentru că vreau:

– să-mi iau permisul auto. Dau prea mulţi bani pe taxi şi sufăr când mi se pune pata să plec din oraş, de nebună, pentru că nu mereu găsesc nebuni ca mine. Şi maşină.

– să dansez şi să călătoresc mai mult. Şi Rock am Ring. Sau ceva asemănător. Oricum, festival sau măcar un concert afară.

– să-mi renovez apartamentul.

– să-mi completez “colecţia” de oameni faini şi să-i văd mai des pe cei pe care îi îndrăgesc. Nu agenda face programul, eu îl fac.

– să trimit felicitări scrise de mână. Iată un obicei bun ce nu trebuie lăsat să moară.

– să mă enervez mai puţin. Serenity now!

– să mă duc la înot. Până nu ruginesc de tot.

– să mă ţin de scris. Să citesc mai mult. Mai multe filme şi mai multe teatru.

– să organizez un concert de hang. Şi alte evenimente faine.

– să repetăm campania #braziptcopii. Mai mare, mai tare, şi mai şi mai lată!

– să muncesc cu plăcere.

Mai am, pentru 2011, şi alte idei, mai concrete. Dar despre asta vom vorbi mai multe la anul. Şi la mulţi ani!


December 21

Pe scurt, 2010

Am văzut că se poartă cinci chestii cu liniuţă de la capăt pentru 2010. Eu nu pot să fac asta, nu pot cinci, desigur, pentru că, deşi neaşteptat, ăsta s-a dovedit un an grozav din care, acum, repede, îmi vine să menţionez după cum urmează:

campania pentru Daniel – fără nici un dubiu, cred că este cel mai important lucru pe care l-am făcut anul ăsta, atât pentru ceea ce a însemnat cât şi pentru rezultat şi pentru că, în timpul acestei campanii am cunoscut nişte oameni minunaţi. Mă înclin în faţa tuturor şi vreau să vă mulţumesc pentru că mi-aţi arătat că ceea ce poate părea imposibil nu e decât puţin mai greu, atât.

Nu în ultimul rând, implicarea mea şi amploarea pe care a avut-o această campanie, mi-au schimbat un pic perspectiva şi priorităţile personale. În bine, zic eu.

+ FITS 2010 cu mine director de comunicare a fost cea mai uluitoare experienta profesională de până acum şi cred că numai ediţia viitoare poate depăşi acest record, întrucât FITS, ştiţi, e numărul trei în lume, deci ca eveniment e greu de surclasat :)

Depăşit, zic, pentru că am învăţat mult din greşelile şi experienţa anului trecut. Da, se poate mai bine, şi-mi doresc să am ocazia de a demonstra asta în 2011.

+ pauza de presă, în ciuda faptului că am avut două oferte pe care mi-a fost extrem de greu să le refuz. Una pentru că a presupus relocarea în partea de vest a ţării, unde am prieteni dragi, iar cealaltă pentru că era vorba de o dragoste veche. Greu, vă spun. Momentan aşa stau lucrurile, dar cine ştie ce poate aduce viitorul.

+ întoarcerea la freelancing nu a fost prima mea opţiune, dar nu m-aş schimba (şi, nu, nu are legătură cu punctul anterior) pentru un job.  Am făcut asta odată şi am fost nefericită, deci nu, nu mai fac.

Şi Pandora’s, pentru că mi-a dat ocazia să scriu dar şi pentru că am aflat, pe pielea mea, ce-s ăia trolli :))

+ primii clienţi ca PR freelancer. Nepreţuit.

+ printreranduri.eu, blogul care a venit ca o continuare firească a tot ceea ce mi s-a întâmplat anul ăsta în online şi offline. Mai bine de două luni am tot făcut permutări de ruxandre luate câte predescu, PR şi ruxe, iar varianta finală mi-a venit fără s-o fi luat în considerare până atunci. A doua zi am cumpărat domeniul, peste alte câteva zile am fost online. Apropo, Daniel Răduţă m-a ajutat foarte mult cu asta, lucru pentru care vreau să-i mulţumesc şi aici şi acum.

+ campania cu brazi pentru Salvaţi Copiii e încheierea perfectă pentru acest an. Dincolo de faptul că am avut alături nouă prieteni care n-au ezitat să se implice, am devenit încă şi mai conştientă că lucrurile se pot schimba în bine. Mulţumesc Brăduţ pentru ca s-a lăsat scos la tombolă şi mulţumesc Air France pentru ultra promptitudine şi acordul de a ne ajuta să strângem mai mulţi bani pentru copii.

+ nu în ultimul rând, aş vrea să rămână scris aici, negru pe alb, cât sunt de încântată că am avut ocazia să cunosc atât de mulţi oameni faini anul ăsta, unii dintre ei devenindu-mi, îndrăznesc să spun vorbă mare, prieteni. Mă, nici să vreau nu cred că pot să vă înşir pe toţi, mai ales că mi-e frică să nu care cumva să-mi scape cineva. Marea majoritate sunteţi în blogroll dar sunt sigură că vă ştiţi şi fără să vă verificaţi prezenţa acolo.

Şi mai sunt şi prietenii mai vechi, fără de care, de multe ori, aş fi fost jumătate, dacă nu chiar sfert!

În rest, concerte bune, dar am dansat şi am ajuns la mare mai puţin decât mi-ar fi plăcut şi m-am enervat mai mult decât ar fi trebuit. Bine, tre’ să-mi rămână ceva de îmbunătăţit în 2011, nu? :)


December 18

Printre rânduri, ţop şi domnul Sony!

Pentru cei care au deschis computerele mai târziu şi nu sunt la curent cu unele detalii vitale despre autoare, e necesar să menţionez că printre rânduri există şi un motan: domnul Sony. Dincolo de coabitarea noastră şi năzbâtiile pe care le face (despre care am să scriu, negreşit) uneori se dă şi pe twitter în locul meu.

Deci dacă citiţi vreodată pe-aici ceva scris cu labele să ştiţi că a preluat comanda!


December 17

Moşule, cooperăm şi noi mai cu talent?

După ce ieri am fost ameninţată că voi fi tăiată de pe o anumită listă de Crăciun fiindcă am fost nedisciplinată cu un email (deşi pot să explic, zău că pot! am explicat de ce), m-am gândit că n-ar fi o măsură tocmai lipsită de sens să-i trimit o scrisoare deschisă lui Moş Crăciun, poate mai am vreo şansă…

Dragă Moş Crăciun,

te rog să mă ierţi că-ţi scriu doar acum, aproape de Ajun, probabil ai închis şi lista cu daruri şi pe cea cu persoane care ar merita să primească ceva. De altfel, sunt aproape sigură că nu te mai aşteptai să-ţi scriu, că nici atunci când eram copil nu prea te băteam la cap. E drept că am vrut şi am primit Optik Cabinet, dar ştiu că a fost unchiul Ionel, nu tu. Probabil tu erai responsabil cu pijamalele, dar când ţi-am cerut eu, vreodată, pijamale?! Nu, serios! Arată-mi scrisoarea aia şi o mănânc! Nici acum nu prea le (su)port, să ştii!

Oricum, trebuie să admiţi că te-am menajat de-a lungul anilor. Nu ţi-am scris, nu te-am deranjat, ba chiar te-am scutit de câteva drumuri, atât la mine cât şi pe la unii oameni dragi. Altfel, sunt sigură că ţie nu ţi-ar fi trecut prin minte să-mi aduci, anul trecut, paltonul ăla albastru. Sau geanta verde de acum doi ani. Sau pantofii alb cu negru de acum trei ani. Sau… Ai prins ideea, nu? Bun.

În cazul ăsta, pune pentru mine-n sac The Gift.

Mai important, însă, ocupă-te un pic de copiii pe care i-am cunoscut acum câteva zile, te rog. Sunt copii buni, dă-le o şansă şi poate la anul ai să primeşti scrisori scrise chiar de ei. Dă tu oamenilor un gând bun, iar eu îi trec pe listă cu şansa de a pleca în Thailanda, la Brăduţ, cu Air France. Ne-am înţeles?

Cu drag,

Ruxandra

PS N-am fost şi n-am să fiu cuminte. Dar şi tu… Pijamale?! Suntem aproape chit!


December 16

Călătoriile intempestive sunt cele mai fun sau Cum am ajuns la Cluj

Şi cam aşa am plecat şi eu la Cluj, ieri, atât pentru Social Media Summit, made by Revista BIZ, cât şi pentru că ştiam că urmează să mă văd cu oameni care mi-s dragi şi care n-au nici o vină că io-s bucureşteancă, la mama naibiului distanţă, deci.

Pe sistemul “zis şi făcut”, sunat Tarom, găsit bilet, aflat preţ, lacrimat puţin, platit, vrie, vrie, vrie, aeroport, descalţă-te, încalţă-te, pipăială, zbor, Cluj. Menţionez că am avut o conversaţie interesantă în avion cu un vecin de zbor: Duncan, care preda business management la UBB (I know you read this, Duncan! Thanks for a lovely hour!), ceea ce e o premieră pentru mine fiindcă de obicei am parte de “mama şi copilul” :D

Aseară s-a lăsat cu voci, chitară şi Jaggermeister, prea bun şi prea frumos, am cântat şi io, da’ discret, aşa, sper că nu m-a auzit nimeni! Restu’ mai citiţi şi pe twitter, #smscluj, şi-acum chiar vreau să fiu foarte atentă, pen’că vorbeşte reprezentantul unui brand al cărui fan declarat sunt (Nokia).

Totuşi, reţineţi concluzia: călătoriile gen “acum, hai!” sunt cele mai tari. Nu e prima dată, fireşte, doar că n-o mai făcusem de mult şi mi-am adus aminte ce mişto e! Data viitoare bifez un oraş din afara României. Dacă-i bal, păi bal să fie!


December 5

Dilemă de Moş Nicolae

Care va să zică la noapte vine Moş Nicolae. Biiiine! Vine cu cadouri mai sărăcuţe, aşa, ca un teaser la Moş Crăciun. Sau cu nuiele, pentru cine n-a fost cuminte. Dar la mine nu e cazul.

Eu azi am fost atât cuminte cât şi harnică: am fost la piaţă, am făcut curat, am făcut şi ordine, am spălat, Moşule!, toaaaaate vasele din chiuvetă, chiar şi tava aia din cuptor de care “am uitat” în ultimele trei zile, am împăturit prosoapele şi le-am pus la loc, ba chiar am băut şi lapte, ca orice copil cuminte. Şi acum stă la crescut o minunăţie de aluat de pizza!

Se citeşte, aşadar, cu ochiul liber, cam cât de cuminte am fost eu azi, da? Deci asta nu e ceva ce se pune la îndoială, deci nu e asta dilema de care zic în titlu, nu. Nedumerirea mea e legată de cizmuliţe şi botine –  adică un aspect esenţial în toată poveştea cu Moş Nicolae. Să mă explic.

Mie îmi plac atât unele cât şi altele, problema e că există de toate felurile şi culorile şi, în principiu, oricâte ai avea, e posibil ca o anumită combinaţie toc-material-culoare-model să-ţi lipsească fix când eşti gata să ieşi pe uşă. Mi s-a întâmplat acest lucru de câteva ori, aşa că ştiu ce spun.

De aceea, am fost nevoită, forţată chiar, de-a lungul timpului, să-mi iau câteva perechi de cizme şi botine. Câteva mai multe. Adică, să vedem… botine roşii, portocalii, albastre, maro, albe, negre cu toc, unele ecosez şiiiii… cred că astea sunt toate. Cizme am cam tot atâtea. Mă rog, de fapt, sunt puţin mai multe, cred.. ăăăă… maro, gri şi negre de piele întoarsă, roşii, negre cu toc şi fără toc şi încă unele cu toc, da, dar au catarame! Mda, sunt mai multe. Cred ca dublu faţă de botine. În plus, ar mai fi vreo două perechi de bocanci. Deci cam 20 de perechi.

Şi acum, dilema: trebuie să le lustruiesc şi înşir pe toate în hol?! Nu de alta, dar dacă fac asta nu cred că se mai deschide uşa apartamentului şi deci cum mai ajunge Moş Nicolae să pună darurile în ele? Şi, mă rog, nu e doar asta. Mă gândesc că dacă le înşir pe toate o să spună (sigur o să spună, ştiu eu!), că-s obraznică fi’ncă i-aş sugera să pună daruri în toate cele 20 de perechi. Dar dacă nu le pun pe toate nu se cheamă că încalc tradiţia?

Deci? Cum procedez?! Aoleuuuu, mai sunt doar câteva ore!


December 2

De casă nouă

“Cine e Ilinca Dima?” sau “De ce Ilinca Dima?” – nici nu mai ştiu de câte ori am auzit întrebările astea.

Ilinca Dima e un personaj din Pânza de păianjen a Cellei Serghi. Dincolo de asta, e pseudonimul pe care mi l-am ales acum vreo zece ani în presă şi pe care l-am păstrat, până nu demult, şi în online. De ce Ilinca? Mi-a plăcut cum sună, nu există alt motiv. Eu sunt mai degrabă Diana din aceeaşi carte.

Tot ca Ilinca am intrat în lumea bloggingului în 2006, pe defuncta platformă Yahoo360.  Aproximativ doi ani am scris acolo de toate pentru toţi, de bine şi de mine şi de job şi de urşii cei verzi de pe pereţi şi mi-am făcut prieteni. Bilanţul, după aproximativ 15 luni, a fost cam aşa: 887 de posturi, 8843 de comentarii, aproape 210.000 de vizite şi-o mână de prieteni. Prieteni pe bune: ne sunăm, ne vedem, povestim.

Când 360-ul a început să dea rateuri din ce în ce mai dese şi mai mari, m-am mutat pe blogspot.  Nici nu-mi trecea prin minte să-mi cumpăr domeniu. M-am gândit, atunci, să renunţ la Ilinca, dar mi-a fost, recunosc!, mai uşor să împing în faţă şi în necunoscut un personaj, acelaşi: eu, şi totuşi nu eu. Şi aici am găsit oameni faini – vă ştiţi voi.

Prin primăvara lui 2010, am participat, pe Twitter, la o campanie care a avut partea ei de faimă şi, uite-aşa, a apărut Ruxa iar Ilinca a rămas în urmă… De aici, via Pandora’s, n-a mai fost mare distanţă până la un domeniu propriu. M-am gândit şi răzgândit de o mie de ori în ceea ce priveşte numele, tema (de care nu sunt nici acum prea încântată), încă îmi prind urechile în cPaneluri şi interfaţa wordpress-ului dar, în fine, sunt… acasă.

Şi chiar dacă mai miroase un pic a vopsea şi nici n-am apucat să cumpăr covoraş cu welcome, sper că o să-mi treceţi pragul… virtual :)