November 1

Băieţeii

Sâmbătă, după amiază, împreună cu trei colege şi Peugeotul cu acoperiş de sticlă (să mă ierţi, Mihai, “pavilion vitrat” nu mă inspiră deloc!), am pornit hai hui prin împrejurimile Sâmbetelor, atât cea de Sus, cât şi cea de Jos. În prima există un castel brâncovenesc, o construcţie despre care am aflat ulterior că a fost lăsată ani de zile să se degradeze iar acum a ajuns să fie, nu se ştie clar cum, proprietate privată.

Poate că a fost cândva mândru şi frumos, însă acum, văzut din drum, nu m-a sedus nimic la el. Ne-am oprit, totuşi, pentru că fetele voiau să vadă mai de aproape castelul, iar mie îmi atrăsese altceva atenţia. Pe drumul prăfuit de sat, un copil mai mare conducea un mijloc de transport rudimentar pe patru roţi. În “maşină”, un altul.

Cum drumul se oprea aproape de maşina noastră şi pentru ca să întoarcă “maşina” lor ei trebuiau să oprească, m-am dus spre ei, sperând că nu se sperie de străini şi mă trezesc cu tot satul pe cap că vreau să le fur copiii!

Bună ziua, am zis, ce mai faceţi voi?

Uite, ia, îl plimb pe ăsta micu’, spuse cel mai răsărit.

Da’ ce-i maşinăria asta, cu ce-l plimbi?

E o maşină de curse, răspunde prompt prâslea.

Mi-au spus că-i cheamă Bogdan, pe cel mare, de opt ani jumate, şi Octavian, pe cel mic de şase. Cel mic, mai înfipt, mi-a povestit că merge la grădiniţă.

Şi ce faci acolo?

Păi… mă joc.

Doar asta faci, te joci?

Nuuuu! Mai şi desenez şi mai şi colorez.

Şi ce-ţi place mai tare, să te joci sau să colorezi?

Octavian se gândeşte un pic, apoi îmi spune, foarte serios că îi place mai tare să coloreze.

Şi tu?, îl întreb pe celălalt. Ţie ce-ţi place?

Mie nu-mi place să colorez. Eu aş vrea o maşină.

Mi-am amintit instant cât de mult îmi dorisem, la vârsta lor, o maşinuţă din aia cu pedale şi volan aşa cum văzusem eu odată la mare la un copil, una pe care să o conduc eu.

Păi eu cred că o să ai o maşină când mai creşti puţin. Până atunci poţi să te mai joci. Ai căţel?

Am.

Şi te joci cu el?

Mă joc, că nu e rău. E mare şi latră, da’ nu muşcă pe nimeni.

Cum îl cheamă? 

Bobi.

Am zâmbit larg. Fetele terminaseră de explorat castelul, iar noii mei prieteni s-ar fi dus şi ei pe drumul lor. Le-am dat 5 lei la fiecare, să-şi ia cărţi de colorat sau bomboane sau ce vor ei. Au spus amandoi “Mulţumesc”. De pe drum mi-au făcut semn de La revedere.

Nu ştiu de ce, dar m-au înveselit tare!

PS Înainte să plec în Redescoperă, în martie, i-am spus lui Bobby că mie mi-ar plăcea să scriu despre oameni, să fac interviuri, fiindcă aşa mă gândeam eu să prezint locurile pe care urma să le văd. N-a fost, în nici o zi, răgaz pentru stat la poveşti cu oamenii locurilor, aşa că, dacă nu greşesc prea tare, acesta e unicul şi singurul meu interviu din Redescoperă. Şi nici măcar nu e senzaţional, dar erau aşa de simpatici puştii aia doi încât a trebuit să vă povestesc şi vouă de ei.

Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCRDaciaRomtelecomParalela 45. De asemenea, ne-a fost alături şi Muzeul Ţăranului Român.


October 31

Redescoperă România, redescoperă emoţiile

Voi scrie despre weekendul de la Sâmbăta ca despre o continuare a excursiei din martie, să fie, aşadar zece zile de Redescoperă România. Mai mult, fideli scopului nostru, vineri am trecut pe la Palatul Cantacuzino de la Buşteni, iar sâmbătă am vizitat cea mai mare herghelie de lipiţani de pe la noi, aşa că am ce povesti.

Despre vizite şi obiective turistice, însă, e vreme de scris, România nu pleacă nicăieri, aşa că azi postul meu e depre emoţii şi despre ce a însemnat Redescoperă România pentru mine.

Cum să încep?! Cu telefonul de la Bobby şi ezitarea de a mă alătura proiectului în prima tură, fiindcă se brodea să pice peste ziua mea pe care, de când mă ştiu, o petrecusem cu prietenii şi familia, acasă. Am acceptat, totuşi, pentru că mi se părea o experienţă de neratat. Până la urmă, o să am parte de aniversări în fiecare an, dar de câte ori o să mai am ocazia de a asista la sărbătoarea Făşangului, de exemplu?! E inutil să spun că nu-mi regret decizia, pentru locuri, dar, în primul rând, pentru oamenii pe care i-am cunoscut şi care au reuşit, cum necum, să treacă de crocodilii bulimici, lucru deloc simplu. Şi, nu în ultimul rând, am avut o aniversare de neuitat!

Pentru mine, Redescoperă România e despre oameni, în primul rând, despre emoţii şi bucurii împărtăşite cu cei din jur, lucrul cel mai de preţ pe care mi l-a oferit această experienţă, iar weekendul trecut a confirmat acest lucru fiindcă a concentrat starea noastră de “împreună”.

Vineri seară, îmbrăţisări şi pupături şi o euforie generală. Aproape că nu a contat cine cu cine nu se ştia – puţine cazuri, de altfel – fiincă oricum toţi ne cunoşteam prin intermediul posturilor de pe bloguri din timpul fiecărei excursii. Toţi şi fiecare eram “colegul” sau “colega”. S-a dansat şi s-a petrecut de voie.

A doua zi am fost în teste. Echipaţi toţi cu tricoul oficial al revederii, am făcut şase echipe şi ne-am întrecut în probe care mai de care mai haioase. De fapt, dintru început, la proba cu ţeava, am făcut o criză de râs şi nu m-am oprit câteva zeci de secunde. Cu chiu cu vai am reuşit şi ne-am reorganizat după înălţimea fiecăruia pe o ţeavă, fără să coborâm de pe ea şi fără să vorbim. La râs cum ziceam, însă, am avut permisiunea juriului.

După aia au urmat nodurile. Zece, adică, făcute de Doru, pe care a trebuit să le reproducem. Mie mi-a picat unul strâmb, care a fost înlocuit cu altul, dar pe care tot nu am reuşit să-l fac, of! După noduri, a venit proba de tras la poartă. Unii au nimerit, unii nu, de distrat, însă, ne-am distrat corespunzător. La fel şi la proba de foc, la propriu, când Augustin ne-a pus să facem focul cu o cremene şi, ce să vezi, am reuşit! La ultima probă, cea la care trebuia să nimerim o doză turtită de bere cu nişte bile grele de metal, am fost trolaţi la greu de cei care terminaseră parcursul înaintea noastră. Dar câteva lovituri norocoase tot am izbutit, ceea ce a clasat echipa “Cireşarii. Gen” pe un onorant loc patru, după cum aveam să aflăm în aceeaşi seară.

După prânz am dat o fugă prin împrejurimi şi am ajuns, printre altele, la herghelia de lipiţani de la Sâmbăta de Jos. Nu în ultimul rând, am avut plăcuta ocazie de a-i cunoaşte pe Octavian şi Bogdan, doi tineri de nădejde din localitate care se plimbau cu o autoutilitară de teren.

Seara am avut parte de (încă) o surpriză pusă la cale de organizatori, respectiv o festivitate de decernare a premiilor Redescoperă România în care toţi am primit o diplomă pentru un accomplishment personal pe fundalul muzical al unui refren special ales pentru fiecare dintre noi. A fost un moment emoţionant pentru fiecare, mai ales la final, când au fost premiaţi Bobby, Anca şi Ana, oameni pentru care ne-am ridicat cu toţii în picioare. S-a lăsat cu lacrimi la final de festivitate şi cu Mulţi ani trăiască pentru energicul Bunescu a cărui zi de naştere am sărbătorit-o.

După festivitatea de premiere, au urmat, ei bine, un alt fel de artificii! Adică am ieşit cu toţii afară, în câmp, să lansăm stele…călătoare sub forma de lampioane. A fost minunat! (foto by Zdeto)

Aşa cum spuneam şi pe twitter, dacă ar fi fost să aleg eu noaptea din an care să dureze cu o oră mai mult, n-aş fi ales o alta! Şi cum ora 4 s-a făcut 3, iată cum am avut parte de şi mai multă veselie şi antren în noaptea ce a urmat. Am dansat de ne-am tocit pingelele, am râs şi ne-am distrat şi, unii dintre noi, am apucat să completăm şi Oracolul Redescoperă România. De altfel, tot evenimentul a fost, aşa, ca un soi de banchet de final de şcoală, tot aşa cum Redescoperă România a fost un curs intens despre locuri frumoase şi oameni faini.

Şi să nu uităm de imn!

Duminică, înainte să ne răsfirăm pe la casele noastre, ne-am tras în poză, întru amintire. Deşi, zău nu văd cum oricare dintre cei prezenţi ar putea uita vreodată această experienţă, atât de intensă, atât de frumoasă şi emoţionantă.

În fine, mulţumesc  Petrom şi partenerilor Redescoperă România, BCRDaciaRomtelecomParalela 45Muzeul Ţăranului Român pentru o experienţă minunată. Redescoperă România este o iniţiativă ce nu se va termina, indiferent dacă proiectul continuă sau nu. Fiecare dintre noi – cei implicaţi direct în RR sau nu – vom mai hoinări prin ţară şi vom povesti ce am văzut, aşa că acesta nu este o încheiere, ci doar un alt început :)


October 30

Cum “sună” liniştea

Sâmbătă dimineaţă, la hotel Diana din Sâmbăta de Sus, pe balconul camerei. Bate soarele, de nu poţi sta cu ochii deschişi şi, cu toate că, probabil, nu-s mai mult de 10 grade afară, pe balcon stau în pijama şi desculţă, dimpreună c-o cafea şi cu viciul meu de toate zilele. Şi e numai bine.

Îmi e somn încă. Vineri a fost o zi lungă, cu multe emoţii şi un eveniment urât (mama, coaste, trei, fracturate), harmălaie de mailuri, un bagaj printre picături şi, până seara, puţin loc de destindere, cu toate că drumul a fost superb. Mihai zice că a aranjat detaliile până la frunza ruginie ce ne-a însoţit, o vreme, pe parbriz, şi mărturisesc onest că eram deja sedusă de plafonul panoramic al maşinii lui. Revederea cu colegii din Redescoperă România a fost, de asemenea, mult-aşteptată şi emoţionantă.

Închid ochii şi inspir aerul bun. E ceva, nu pot să spun exact ce, care mă seduce iremediabil la momentele astea, parcă aş fi pisica din desene animate dusă pe sus de aroma vreunui deliciu. Nu doar soarele prietenos ori cuibăreala mea pisicească din scaunul comod. E altceva. Şi deodată îmi dau seama că e… sunetul liniştii. Spre deosebire de dimineţile oraşului, aici, la Sâmbăta, nu se aud decât trei vrăbii (sau ceva zburătoare cântătoare), care fredonează nişte muzică de înviorare, pasămite. Pe undeva, mai departe, aud zgomotul făcut de o roată ce trece peste pietriş. Poate e o maşină sau doar o roabă, nu ştiu, nu mă interesează, dar îmi place cum se aude. Însă acum s-au oprit, vrăbii şi roată, şi totul e mut, ca un peisaj frumos pe care-l vezi la TV cu sunetul oprit.

Deschid, leneşă, un ochi. Soarele dă buzna şi pentru doar o fracţiune de secundă văd cum trei case de mai încolo trimit tot atâtea fuioare de fum să lege prietenie cu cerul senin, lacrimă. Aproape că pot auzi cum trozneşte lemnul în sobe.

Cu greu mă urnesc din picoteala asta plăcută. Mă aşteaptă o zi lungă şi o noapte pe măsură: cea mai lungă din an! Şi tocmai am avut parte de un început perfect!

Vă reamintesc faptul că Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCRDaciaRomtelecomParalela 45. De asemenea, ne-a fost alături şi Muzeul Ţăranului Român.


October 26

Desfrâu culinar la Cluj

Vă povesteam, săptămâna trecută, şi i-am scris despre asta şi Cristinei, că l-am vizitat pe Adi Hădean la Camino, restaurantul unde găteşte şi unde, într-una din zilele petrecute la Cluj, la Festival, printre alte comedii, ne-a tentat c-o degustare de deserturi. Dar fiindcă promovez #obiceiurisanatoase, zic să începem cu felul 1.

Piaţa.

Camino e în Cluj, în Piaţa Muzeului, un loc în care nu mai ajunsesem până la această vizită, chiar dacă e la doi paşi de centru şi în drum e şi-un Petru. Piaţa asta a muzeului mi-a adus aminte de Lisabona fiindcă oricum nu are aer mioritic ci pare suspendată, aşa, atemporal, pitită între case vechi, cu măsuţe din ratan sau fier forjat şi cu ditai obeliscul în mijloc. Apropo, îi zice Obeliscul Carolina, este cel mai vechi monument laic din Cluj şi a fost ridicat în 1817 pentru a cinsti cum se cuvine vizita împăratului Francisc 1 şi a nevesti-sii, Carolina Augusta.

Restaurantul

Îi zic aşa pentru că aşa îi zic stăpânii lui, dar nu are nimic din aerul obişnuit al unui restaurant (în afară de meniu, poate) ci arată mai degrabă a bistro. Păstrează atmosfera boemă a spaţiului, cu tavan înalt, boltit pe care se văd urmele trecerii timpului. Adică e curat, renovat, dar pereţii au fost meşteşugit refăcuţi ca pentru a păstra patina vremii trecute. Camino îşi află întrarea printr-un gang, lat, ce te lasă să pătrunzi până spre curtea interioară, minunat decorată şi ea, cu măsuţe de fier forjat şi cu diverse dichisuri ori mesaje, de-ai senzaţia că e un loc de vizitat şi nu un restaurant. Şi, desigur, să nu uităm de mesajele inspirate gen:

Antreuri, supe şi dichisuri

Auzisem că la Hădean se mănâncă un super humus, cu seminţe prin el, şi nişte bruschete de te lingi pe degete, cu roşii, pastă de brânză ori cremă de-un peşte şi capere. Şi, ce să vezi, chiar aşa şi e. Te lingi pe degete, fiindcă roşiile mai alunecă de pe felia de pâine crocantă şi proaspătă, înnobilată şi ea cu seminţe şi arome de busuioc.

Pe supe doar le-am gustat (de la alţii), fiindcă îmi părea prea tentantă promisiunea medalioanelor din muşchi de porc tăvălit bine prin mirodenii, înconjurat de-o felie subţire de costiţă, cât să ţină zemurile şi gusturile adunate şi să frăgezească bine carnea. Care şi aia se topeşte în gură. Alăturea fripturii, sau cum să-i zic?, Hădeanul a pregătit o paleaşcă de cartof dat prin răzătoare şi amestecat cu diverse, cât să se ţină împreună şi să rezulte aşa, de-o porţie cât palma de cartof nici prăjit, nici copt, da’ şi prăjit şi copt. Grozăveniei îi zice roşti şi vine, cică, de la elveţieni. Neutră, însă, nu e, deloc, mai ales dacă-i adăugaţi nişte smântână şi-un damf de piper peste.

Am mai încercat, în altă zi!, nu săriţi!, gulaşul. Care e niţel altfel, normal, că doar nu era gătit de Şoni ci de Adi. Deci carnea e mărunţită bine, numa’ s-o vări în gură, de picant e picant, dar numai cât să poţi duce chiar de nu eşti fan picanterii la masă (eu nu sunt, prefer arome nu tării, să-mi dea lacrimile!), iar porţia vine însoţită de două… hai să le zicem găluşte, mai lunguieţe, ca-n poză, făcute de bucătarul la care tot fac referire aicea. Şi care se topesc în sos. Treaba asta o poţi mânca şi cu lingura şi cu furculiţa, da’ nu-i o ciorbă cu zeamă multă ci mai degrabă are consistenţa unei tocăniţe.

Desertul

Am mâncat desertul locului, o cremă de urdă, un pic duce, cu bucăţi de portocale prin ea, am gustat şi plăcinta cu mere şi desertul englezesc cu cremă de şampanie, zic sincer, şi mărturisesc cum că tate merită testate. Şi am avut parte (nu în aceeaşi zi!) şi de o degustare de deserturi, opt la număr şi cele mai multe cu ciocolată prin dânsele.

Ne-am băgat linguriţele prin ele, toţi mesenii, câţi eram, şi-am plescăit bucuroşi de-aşa festin nevinovat, căci, vezi, nu eram la masă, eram la degustare, când e musai să le încerci pe toate, ceea ce am şi făcut şi vă doresc şi vouă… dar cu ceva cumpătare, fiindcă la final ţi se poate apleca de la prea mult dulce.

Că aşa-i şi-n viaţă!


August 29

O poveste foarte frumoasă. Da’ foarte!

La finele săptămânii trecute, Cristi Şuţu s-a dus la mare, la 2 Mai. Ca el au mai făcut şi alţii, destul de mulţi, de fapt, că a fost festival în Vamă weekendul ăsta, deci nimic special până acum. Dar citiţi în continuare, vă rog.

Cum sătea la cafea, la Micul Golf, Cristi, care are mereu camera foto la el şi face cele mai radiografii de fotografii, de vezi şi ce nu se vede în ele, o privire, un zâmbet, un fir răzleţ de păr ce spune o întreagă poveste… hai că divaghez! Deci cum şedea Cristi aşa la o cafea, pe dig încolo ceva îi atrage privirea. Şi sur(prinde) mai multe cadre şi le pune pe blog şi-mi dă şi mie voie să iau unul ca să pot spune şi vouă o poveste.

O poveste cu un băiat şi o fată. Una frumoasă, cum am spus, continuarea ei e pe blogul de la Foto Union.

Vedeţi de ce e special? Cât de fain să surprinzi momentul magic?! Dar staţi aşa! Asta nu e tot! Cristina s-a gândit că ar fi tare frumos, macig chiar!, dacă cei doi protagonişti ai frumoasei poveşti ar vedea fotografiile lui Cristi şi s-ar bucura, desigur, să aibă aşa o amintire din fix acel moment.

Şi a dat sfară-n online ca să-i găsim. Cu RT, cu Share şi, uite, şi cu postul ăsta, fiindcă mi-a plăcut tare povestea şi vreau un happy end magic! Adică să căutăm perechea în carul cu online, să-i găsim şi să se bucure retrăind momentul acela!

Ce să fac?! Sunt o romantică! Dar daţi şi voi mai departe, vă rog! Amorul se pune la cauze nobile  :)


August 16

Sevraj

Sunt în sevraj. M-am întors aseară, târziu, de la Sfântu Gheorghe, obosită şi fericită. Am fost neatentă la drum după ce am revenit în Bucureşti, să nu-mi stric starea. În mintea mea, cât vezi cu ochii, se înfăţişau doar nisip, stuf, Dunăre şi mare. Mai ales mare.

Plaja de la Sfântu e generoasă, la fel cum sunt porţiile cu borş de peşte pregătite de Lucica. A fost cam multă lume la finele acestei săptămâni, cum intrai pe plajă erau cearşafurile unul lângă altul. De lene, pesemne, fiindcă plaja e lată şi lungă să tot pui câte zece metri între tine şi ceilalţi. Sau poate era cool să stăm unii în nasul altora, nu ştiu. Noi am fugit spre vărsare şi nu prea am avut multă lume în preajmă. Din când în când, nişte cai. Da’ mai departe, aşa.

Cel mai minunat lucru e că pe plaja asta nu se aud decât marea şi pescăruşii, dar până şi zburătoarele ştiu mai bine şi nu prea chiuie nici ele. Singurele zgomote care pot întrerupe visarea sunt cele ale unor avioane mici care survolează plaja, Dunărea şi marea pentru senzaţii tari date plimbăreţilor. Nici trocariciul nu se aude, nu se aude nimic, doar marea, iar “perfect” e doar o palidă descriere.

Nisipul e fin, fin de tot, că e amestecat cu cel de Dunăre, mai mâlos. Abia puteai construi castelele, dar noi ne-am străduit şi am înălţat o mândră cazemată şi ne-am făcut autoportretele, tot în nisip, şi un şotron. Aş fi desenat şi-o “frunză”, dar când să fac schema, mi-am dat seama că am uitat cum se face. Atâta pagubă!

Am prins şi o frumuşică de furtună, perfectă pentru pozat, cu curcubeu peste mare şi nori negri ce vesteau furii dezlânţuite. N-a fost să fie ploaie decât vreo 20 de minute, o răpăială scurtă care a răcorit la perfecţie locul. De fapt, seara de după ploaie a fost cea mai călduroasă. Nu, nu, nu vă gândiţi la zăduful Capitalei, ci la vreo 23-24 de grade maxim. Perfection! Şi nici nu erau ţânţari!

Una peste alta, “zen” ar fi doar o palidă descriere a zilelor petrecute departe de lumea dezlănţuită. Azi am fost năucă toată ziua şi, la duş, încă îmi părea că mi se scurge nisipul de pe picioare ba, mai mult, aş fi şi înotat vreo două lungimi de cadă iar domnul Sony ar fi putut să fie un pelican, de exemplu.

Da, cum spuneam, sunt în sevraj!


August 3

Timişoara: când pereţii “vorbesc”

În excursia din acest weekend, cu toate că, aşa cum ziceam, n-am apucat să umblu descultă prin parcurile timişorene, am fost destul de atentă, însă, la ceea ce spun… zidurile! Nu chiar toate, doar câteva. Iată!

Unele au nostalgii cu ştrumfi. Chiar aşa, voi vi-i amintiţi?!

Pe un altul am găsit un avertisment. Pentru cunoscători, domnul acela care mirosea frumos şi purta o pătură trendy îşi făcea veacul prin locul în care am fotografiat asta:

Mai jos, o adresă care m-a băgat un pic în ceaţă, noroc cu Nebuloasa care m-a scos de acolo cu lămuririle ei. În vechime, Piaţa se numea Doiceşti, acum e Ţepeş.

Slavici a fost piarist, în caz că nu ştiaţi! Eminescu a fost sufleur dar asta sigur nu-i o noutate! Amândoi au fost prezenţi în acest parc vreme de vreo doi ani. Şi ceva! :)

Iar acesta e un porumbel care s-a cocoţat pe capul unui vultur mare şi rău. Şi vulturul nu riposta, că era de piatră şi nu vorbea!

Potop srl nu se ocupa cu barci de salvare, ambarcaţiuni Made by Noe şi nici nu e o agenţie matrimonială pentru toate speciile de vieţuitoare din lume, nu!

Banatul e bun, desigur! Sau, cel puţin, ăla rău nu se vede! :)

Michael Jackson it’s not dead, gen.

Apropo, Timişoara ştie cu online-ul. Pentru cine face

nu există decât un singur mesaj potrivit:

Şi gata! Asta e tot, că poza cu bucureştenii şi foamea o ştiţi deja! :)


June 27

Micul Trianon din Floreştii de Prahova

Ce să te aştepţi de la locuitorii unei ţări în care însuşi preşedintele ei vădeşte, de multe ori, un mojicism vecin cu tembelitatea?! – îmi pare rău, în acest context, eu nu pot fi la fel de elegantă precum Cristina. Şi ce să te aştepţi, de pildă, când vezi, pe un drum naţional, un indicator mic ce-şi arată drumul către un palat numit nici mai mult nici mai puţin decât Micul Trianon?! Virezi la dreapta şi te duci să vezi ce e…

Ieri am ieşit c-o prietenă prin oraş, la terasă, şi am ajuns la Sinaia. Mi s-au mai întâmplat din astea, nu e prima dată, e foarte fain, şi a fost foarte fain şi ieri, chiar dacă la Cabana Schiorilor, unde ne-am oprit să mâncăm (bine şi destul de ieftin), erau cam 15 grade iar noi eram îmbrăcate de vară.  La întoarcere, tributară cumva obiceiurilor lui Doru (salut, colegu’!), şi fiindcă văzusem un indicator, în loc să mergem înainte spre Capitală, am virat dreapta, spre Floreşti, să găsim Micul Trianon.

(Înţeleg că ar fi trebuit să ştiu deja de el. Nu ştiam, na!)

Trecând peste mica rătăcire şi ratarea unui ai doilea indicator (Palat la dreapta. Fă la dreapta! La dreaptaaaaaaa!), o altă descoperire în zonă (despre care vorbesc cu altă ocazie, că deocamdată documentez subiectul) şi un ocol pe la sanatoriul TBC însoţite de privirile insistente ale localnicilor, am pătruns pe-o uliţă lată de-o maşină şi-un căţel (ştiu dimensiunea deoarce câinele nu s-a mişcat din loc) şi am ajuns pe fostul domeniu al Cantacuzinilor.

Aşa cum aveam să mă documentez aseară şi azi dimineaţă, domeniul cu pricina avea cam 150 de hectare şi a aparţinut prinţului Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul, fost primar de Bucureşti, ministru de justiţie şi prim-ministru. Nababul a avut mulţi copii, între ei fiind şi Mihai, căsătorit cu Maria “Maruca” Rosetti Tescani, cea care, după moartea lui Cantacuzino, avea să fie iubita lui Nae Ionescu şi, mai târziu, soţia lui George Enescu.

Pentru Alice, fiica Marucăi, Nababul avea să înceapă, acum 100 de ani, construcţia Micului Trianon de la Floreşti. Alice Cantacuzino îşi dorise un palat cu 365 de camere, însă arhitectul Dan Berindei a gândit o construcţie mult mai mică, în stil eclectic şi cu accente rococo şi neoclasice, o combinaţie între Micul Trianon şi Marele Trianon de la Versailles.

După numai doi ani, cu meşteri aduşi din Franţa, construcţia şi cea mai mare parte a decoraţiunilor interioare sunt gata. Din păcate, Nababul moare înainte ca palatul să fie complet terminat, iar fiul său, Mihai, nu moşteneşte interesul pentru frumos al tatălui, aşa că nu duce la bun sfârşit Micul Trianon din Floreşti. Cele două războaie mondiale, comunismul şi nou-dobândita libertate de după ’89, fac din bijuteria arhitecturală un loc numai bun în care să ne plângem de… silă! De silă de oamenii care pot salva aceste locuri şi aleg să nu o facă.

Din Micul Trianon de la Floreşti s-a furat tot ce s-a putut fura, iar ceea ce a rămas acum e păzit, probabil, de frica de bacilul Koch – pe domeniul Cantacuzinilor, în conac, comuniştii au făcut un sanatoriu TBC: 50 de ani de tuberculoşi în zonă au dus, fireşte, la multe legende şi mituri. Pe unul dintre ele, şi cel mai important, mi l-a spulberat azi dimineaţă un medic de la Marius Nasta, dar mai bine să lăsăm bacilul Koch să păzească în continuare ruinele rămase în picioare, negru pe alb, iată: dacă furi din palat, mori de tuberculoză, şi încă repede!

Ca şi în primăvară la castelul Nopcsa #dinromania, si aici construcţia, odinioră nobilă, a ajuns la mâna localnicilor, care nu s-au sfiit să fure şi să prăduiască. Pe ziduri, pe coloane, vezi câte un “Te iubesc, Mimi” – sau alte urme lăsate de idiotus contemporanus! M-am simţit neputincioasă în faţa ruinelor şi extrem de furioasă la evidentele şi aproape agresivele încercări ale localnicilor de a se băga în seamă cu noi. Sunt o fire destul de paşnică dar probabil că, dacă nu o armă, cel puţin un câine mare şi rău mi-ar fi prins bine, să danteleze câteva jugulare de floreşteni.

N-am vrut să plecăm până nu am făcut fotografii din toate unghiurile, în ciuda faptului că localnicii ne-au urmărit şi parcă mă vedeam aşa niţel prin presa locală, “Două bucureştence jefuite (sau şi mai rău!) la ruinele Micului Trianon”, dar până la urmă, păstrând distanţa, cât s-a putut, am scăpat tefere. După cum vedeţi, totuşi, încercările de a se face observaţi au mers până la căţărarea pe ziduri:

(Ha! Cineva tot a găsit jugulara unuia dintre ei!)

Revenind la Micul Trianon, ieri şi azi, citind istoria palatului şi a Cantacuzinilor, m-a pălit o mâhnire de numa’, cum că avem lucruri şi poveşti atât de frumoase în ţara asta şi ne batem uite-aşa joc de ele cu o seninătate care nu are cum să însemne nimic bun! Zicea Grigore Cantacuzino acu’ un secol, şi e valabil şi azi: Noi, domnilor, facem legi foarte frumoase, pe hartie sunt minunate, dar cand vine timpul sa le ducem la indeplinire, nu avem cu cine le aplica” – Codul Penal prevede amenzi şi pedepse cu închisoarea pentru distrugerea şi degradarea monumentelor istorice!

Pe de altă parte, dacă preşedintele dă dovadă de lipsa de respect faţă de Rege, de ce li s-ar rupe floreştenilor de castelul unui prinţ?!


June 21

Răsărit la Vama Veche

După WoW, concluzionând că trebuie să faci ce-ţi place, am fugit la mare, în Vama Veche, cu o mică gaşcă de pierzanie care, desigur, nu bea decât apă plată cu lamâie. Ca să nu spun că am mai şi răpit pe cineva care n-avea planuri de weekend!

Am prins răsăritul în prima dimineaţă, cu Bolero şi cu Lost Song cu tot, după ce am cântat, am dansat şi am făcut poze. Multe poze!

Încă nu sunt foarte mulţi oameni în Vamă, aşa că a fost decent şi noaptea dar şi ziua, pe plajă. Am găsit locuri la umbră unde am stat toaaaată ziulica precum foca pe banchiză! Apa era ok, dar mi-a ajuns vecinătatea mării, aşa că n-am făcut baie. Bun mâncat la cherhana, rapane şi midii, am găsit şi hamsii prin Vamă, clatităria e şi ea deschisă şi am descoperit o îngheţată cu rom şi stafide de la Betty Blue! Foarte bună şi aia! În plus, ca de obicei, Angela de la La John iar s-a dat peste cap şi am primit aceeaşi cameră în care stau de ani de zile când merg în Vamă!

A fost perfect!


June 16

My Street Delivery 2011

Am fost, abia duminică, din motive de diverse prin agendă, m-am distrat, am dansat, m-a prins ploaia, am fotografiat culorile, am râs, am admirat, am salutat şi am pozat! :)

Iar vineri, mâine, adică, similar, dar mai.. delicat, tot pe stradă, dar Mătăsari: Femei pe Mătăsari. Dar care nu se vând la colţ de stradă, nu, ci îşi vor expune arta şi talentul pentru a schimba percepţia negativă a acestei zone şi pentru a redefini rolul femeii în societate. Evenimentul ţine până duminică pe seară :)