December 2

Un an de printre rânduri!

Azi printreranduri împlineşte un an, un an de când scriam, nu fără emoţii, primul post de casă nouă, şi nu-mi imaginam nici o secundă că blogul îmi va aduce atât de multe bucurii şi satisfacţii într-un timp atât de scurt!

Întâi a fost campania pentru Salvaţi Copiii România, în care, nu ştiu cum, dar am reuşit să-l conving pe Brăduţ să se lase licitat, iar pe cei de la Air France să ofere câştigătorului un bilet tur retur Bucureşti – Bangkok şi sunt sigură că banii pe care i-am strâns astfel au schimbat ceva în bine!

Apoi a fost Redescoperă România şi ţin minte cât de încântată am fost când m-a sunat Bobby să mă întrebe dacă merg în prima tură. Restul, excursiile, haita şi tot ce a urmat reprezintă una dintre cele mai frumoase experienţe pe care le-am trăit vreodată.

Am fost să cunosc oraşe şi branduri din România, la avanpremiere de filme, am făcut interviuri cu managerii celor mai importante agenţii de PR, am ajutat, cât am putut, să se strângă bani în câteva campanii umanitare, am făcut Mister Twitter şi alte nebunii în online. Tot blogul m-a ajutat să promovez mai bine evenimentele pentru care am fost angajată în calitate de PR, mi-a oferit experienţe de neuitat şi ocazia de a cunoaşte oameni speciali şi, nu în ultimul rând, m-a schimbat fiindcă mi-a impus o disciplină pe care nu o aveam înainte!

Dacă nu era blogul, toate astea nu aveau cum să se întâmple, aşa cum s-au întâmplat! Nu-mi vine să cred că a trecut doar un an dar aşa e, iar azi, la aniversare, se cuvine să mulţumesc, în primul rând vouă, celor care mă citiţi şi comentaţi, apoi celor care au avut încredere în mine şi m-au implicat în proiecte de comunicare, celor care m-au ajutat în acestă aventură online, cu sfaturi, linkuri, RT-uri sau recomandări, dar, nu în ultimul rând, şi prietenilor mei din offline care au avut răbdare şi înţelegere atunci când am chiulit de la reuniunile noastre pentru că eram pe coclauri cu blogul sau pentru că aveam articole de scris!

VĂ MULŢUMESC!

În fine, ultima zi din această săptămână a cadourilor (îmi veţi permite, sper, să mă relaxez în acest weekend) vă aduce… printre rânduri! Trei seturi de rechizite de la Colour, fiecare cu suport pentru creioane, pix, mapă, notes şi caiet, toate marca Jordi Labanda, adorabile! Bonus, volumul “Tot ce ai vrut să ştii despre PR – răspunsul la 500 de întrebări” – pentru detalii sau alte întrebări, citiţi printreranduri :)

Pentru a primi aceste daruri, de data asta nu trebui să faceţi nimic special, doar să-mi spuneţi de ce (re)veniţi aici, printre rânduri, lucru pentru care vă mulţumesc, oricum!

Later edit: Cartea merge la Claudia Chiru, fiindcă are nevoie de răspunsuri la multele întrebări, un set de rechizite la Claudiu, unul la Anda (aştept adresa noului tău blog, să ştii!), iar cel de-al treilea la Nina. Vă mulţumesc, din nou, tuturor, pentru gândurile bune! You rule! :)


November 23

Căţeluşul şchiop şi naţia de trişti

Zilele trecute discutam despre faptul că expresia oamenilor de pe stradă e mai degrabă tristă decât veselă ori optimistă. Sigur, situaţia economică şi grija coşului zilnic poate nu îndeamnă la zâmbet, dar sunt atâtea lucruri cu mult mai grave pe lumea asta decât să nu ai ultimul model de maşină ori nu ştiu ce specialităţi la cină. Sau că nu ştiu cine are invitaţii undeva şi tu nu.

Şi pe urmă mi-am amintit că, într-un fel, suntem cumv educaţi să fim trişti şi nu, nu de prezent ci de trecut. Una dintre primele poezii pe care le învăţăm la şcoală e Gândăcelul, care e foarte tristă, cu biata insectă strânsă în pumnul de copil. O alta, învăţată tot prin anii mici ai şcolii, e Căţeluşul şchiop: “Eu am numai trei picioare şi de-abia mă mişc, ţop ţop”.

Mai pe urmă vin Fefeleaga cu amărăciunea ei, Puiul lui Brătescu-Voineşti, Stejarul din Borzeşti unde Mitruţ moare străpuns de săgeata tătarului, ori nuvela “La Vulturi” care e şi aia tristă de numai, şi cred că ar mai fi exemple, dar nu-mi mai vin mie acum în minte. A, uite Zece mâţe a lui Arghezi: o pisică moare înecată, alteia îi cade o cărămidă-n cap, pe alta o fură un rac, pe una o fură un struţ, iar ultima pisică, săraca, era bolnavă şi s-a culcat şi uite’aşa nu mai e nici o pisică.

Deci care e treaba cu textele astea atât de triste?! Chiar nu se puteau găsi unele optimiste şi drăguţe să înveţe copiii lucruri frumoase din ele?! Oare lecturile astea din copilărie ne-au predispus la a vedea totul ameninţat de nişte nori urâcioşi?

Ieri m-am întâlnit cu nişte domni care încearcă să facă lucruri frumoase şi a fost o bucurie să stau cu ei la discuţii. Vorbeam, printre altele, de orgolii şi răutăţi gratuite, despre pornirea unora de a spune porcării doar pentru că există libertate de exprimare şi cum, poate surprinzător pentru unii, e mai uşor să spui lucruri drăguţe decât lucruri naşpa, după cum e mai uşor să zâmbeşti decât să te strâmbi.

Nu trăiesc într-o lume scutită de probleme (inclusiv personale) şi de realităţi triste dar parcă m-am săturat să văd, mereu şi mereu, valuri de negativism, răutate şi tristeţe în jur. Că aia e de rahat, că ăla e prost sau rău, că ăia-s pişcotari… Trebuie că e trist tare să te gândeşti numai la ce-i rău tot timpul. Numa’ zic!


November 21

O lecţie

Era odată o fetiţă, Ellie, şi ea nu avea nici mâini, nici picioare. Când Ellie era mică, mică, a făcut meningită şi septicemie, aşa că a fost nevoie ca toate cele patru membre să-i fie amputate pentru a rămâne în viaţă. Ce viaţă, o să spuneţi, ce fel de viaţă este aceasta, a unui copil fără mâini, şi fără picioare?!

Ei bine, astăzi Ellie are şapte ani şi joacă fotbal. Este un mare fan Arsenal şi se uită la meciurile echipei preferate împreună cu tatăl ei şi, odată pe săptămână, joacă fotbal. Şi dansează, şi merge pe bicicletă şi e un copil fericit, în ciuda faptului că, aşa cum am spus, ambele mâini şi ambele picioare i-au fost amputate.

Sunt poze cu ea pe net, căutaţi-le, dacă vreţi. Eu am ales să-i pun doar zâmbetul.

La fel ca şi în cazul dansatoarei Claire Cunnigham care, când o boală nesuferită a împiedicat-o să mai meargă altfel decât cu cârje, ea a învăţat să danseze. Şi e absolut fericită aşa.

Care e lecţia?! Cred că e inutil să spun. Totuşi, când aveţi vreo neplăcere, gândiţi-vă la acest copil şi la Claire, apoi la problema voastră. Brusc n-o să mai pară atât de gravă.


December 21

După 21 de ani

Update, 21 decembrie 2012: Postul ăsta (cu aldine) a fost scris în 2007, în principal pentru că mi se pare extrem de important să nu uităm ce s-a întâmplat atunci, să nu uităm că s-a ieşit în stradă nu pentru o pensie mai mare ci pentru libertate, pentru principii, pentru ca să putem gândi şi vorbi liber. Din păcate, însă, mi se pare că, în timp, partea cu gânditul s-a cam atrofiat, şi am rămas doar cu vorbitul… Şi cerutul.

Nu a fost în van moartea acestor oameni, vreau să cred asta, am nevoie să cred asta! Şi tocmai de-aia sunt, uneori, atât de furioasă pe tot ce se întâmplă, pe noi toţi, mai ales!

Continue reading


December 20

Quickies

Mi-am uitat telefonul acasă. Eu nu fac aşa ceva. Partea amuzantă (singura!) , e că fix ieri îi spuneam cuiva că eu nu cred în “mi-am uitat telefonul acasă”. Deci, da, mă scuzaţi, nu mai zic, nu mai fac. Aveam opt apeluri ratate si două sms-uri niţel furioase.

Fireşte, am fost convinsă că l-am uitat în taxi, pentru că ştiam că m-am întors din drum să-l iau. Adevărul era la mijloc, mi-a alunecat pe palier. L-a găsit o vecină şi mi l-a dat. There is magic, after all!

***

Azi am fost să iau cărţile  cu basme câştigate de Mădălina la licitaţie şi în drum spre Jurnalul m-am oprit la o florărie să iau nişte ponsettii. Cele rele să se spele, cele bune să se’adune.

În florărie, vânzătoarea şi o doamnă mai în vârstă. Scot o cască dintr-o ureche, zic ce vreau şi în timp ce le împacheta “de cadou”, cred că mi-am dat sonorul mai tare la fredonat – ce vreţi, sunt dezgustător de bine dispusă zilele astea! Fază la care vânzătoarea zâmbeşte şi zice, Uite ce mai cântă domnişoara, îţi vine să te iei după ea, aşa bună dispoziţie, ar trebui să luăm exemplu, să zâmbim şi noi mai des. Cât de tare e asta, apropo de Povestea de Crăciun scrisă azi dimineaţă?

(acum, între noi fie vorba, domnişoara cânta “In for the kill”, că i-a rămas pe creier de ieri, da’ nu e bai, era un cântec, ok? Se pune!)

***

La JN, ca un făcut, răsăreau pe hol fix oamenii care-mi sunt cei mai dragi pe-acolo, m-am bucurat mult de revederi. Mda, sunt sentimentală uneori.

Dincolo de asta, însă, am întâlnit cel mai bestial căţel în imaginea de pe monitorul domnului Victor Stroe, căruia îi şi mulţumesc pentru că mi-a dat voie s-o postez aici. Ea e Snoopy:

Căţel de fotograf profi, nene, uite ce “obiectiv” are! :)))))