November 21

O lecţie

Era odată o fetiţă, Ellie, şi ea nu avea nici mâini, nici picioare. Când Ellie era mică, mică, a făcut meningită şi septicemie, aşa că a fost nevoie ca toate cele patru membre să-i fie amputate pentru a rămâne în viaţă. Ce viaţă, o să spuneţi, ce fel de viaţă este aceasta, a unui copil fără mâini, şi fără picioare?!

Ei bine, astăzi Ellie are şapte ani şi joacă fotbal. Este un mare fan Arsenal şi se uită la meciurile echipei preferate împreună cu tatăl ei şi, odată pe săptămână, joacă fotbal. Şi dansează, şi merge pe bicicletă şi e un copil fericit, în ciuda faptului că, aşa cum am spus, ambele mâini şi ambele picioare i-au fost amputate.

Sunt poze cu ea pe net, căutaţi-le, dacă vreţi. Eu am ales să-i pun doar zâmbetul.

La fel ca şi în cazul dansatoarei Claire Cunnigham care, când o boală nesuferită a împiedicat-o să mai meargă altfel decât cu cârje, ea a învăţat să danseze. Şi e absolut fericită aşa.

Care e lecţia?! Cred că e inutil să spun. Totuşi, când aveţi vreo neplăcere, gândiţi-vă la acest copil şi la Claire, apoi la problema voastră. Brusc n-o să mai pară atât de gravă.


December 21

După 21 de ani

Update, 21 decembrie 2012: Postul ăsta (cu aldine) a fost scris în 2007, în principal pentru că mi se pare extrem de important să nu uităm ce s-a întâmplat atunci, să nu uităm că s-a ieşit în stradă nu pentru o pensie mai mare ci pentru libertate, pentru principii, pentru ca să putem gândi şi vorbi liber. Din păcate, însă, mi se pare că, în timp, partea cu gânditul s-a cam atrofiat, şi am rămas doar cu vorbitul… Şi cerutul.

Nu a fost în van moartea acestor oameni, vreau să cred asta, am nevoie să cred asta! Şi tocmai de-aia sunt, uneori, atât de furioasă pe tot ce se întâmplă, pe noi toţi, mai ales!

Continue reading


December 20

Quickies

Mi-am uitat telefonul acasă. Eu nu fac aşa ceva. Partea amuzantă (singura!) , e că fix ieri îi spuneam cuiva că eu nu cred în “mi-am uitat telefonul acasă”. Deci, da, mă scuzaţi, nu mai zic, nu mai fac. Aveam opt apeluri ratate si două sms-uri niţel furioase.

Fireşte, am fost convinsă că l-am uitat în taxi, pentru că ştiam că m-am întors din drum să-l iau. Adevărul era la mijloc, mi-a alunecat pe palier. L-a găsit o vecină şi mi l-a dat. There is magic, after all!

***

Azi am fost să iau cărţile  cu basme câştigate de Mădălina la licitaţie şi în drum spre Jurnalul m-am oprit la o florărie să iau nişte ponsettii. Cele rele să se spele, cele bune să se’adune.

În florărie, vânzătoarea şi o doamnă mai în vârstă. Scot o cască dintr-o ureche, zic ce vreau şi în timp ce le împacheta “de cadou”, cred că mi-am dat sonorul mai tare la fredonat – ce vreţi, sunt dezgustător de bine dispusă zilele astea! Fază la care vânzătoarea zâmbeşte şi zice, Uite ce mai cântă domnişoara, îţi vine să te iei după ea, aşa bună dispoziţie, ar trebui să luăm exemplu, să zâmbim şi noi mai des. Cât de tare e asta, apropo de Povestea de Crăciun scrisă azi dimineaţă?

(acum, între noi fie vorba, domnişoara cânta “In for the kill”, că i-a rămas pe creier de ieri, da’ nu e bai, era un cântec, ok? Se pune!)

***

La JN, ca un făcut, răsăreau pe hol fix oamenii care-mi sunt cei mai dragi pe-acolo, m-am bucurat mult de revederi. Mda, sunt sentimentală uneori.

Dincolo de asta, însă, am întâlnit cel mai bestial căţel în imaginea de pe monitorul domnului Victor Stroe, căruia îi şi mulţumesc pentru că mi-a dat voie s-o postez aici. Ea e Snoopy:

Căţel de fotograf profi, nene, uite ce “obiectiv” are! :)))))