January 21

Când ai chef de-o cafea în oraş

Sâmbăta trecută mi-am luat tocurile şi-o prietenă şi-am purces la o preumblare prin Centrul Vechi. Intenţionam un loc ok în care sa bem ceva şi un loc ok în care să dansăm. Aparent, ofera e generoasă. Dar realitatea din “teren” arată că, de fapt, nu prea există locuri ok…

În primul rând, să te plimbi pe tocuri prin Centrul Vechi se poate dovedi o misiune extremă. Pe Şelari e piatră cubică şi de fiecare dată când mă poartă paşii prin zonă îmi vine să înjur. Birjăreşte! Gabroveni e plină de noroi în care cei 10 centimetri cui se înfig perfect şi fiecare pas e o adevărată provocare. Dacă nu-ţi place aşa, poti s-o iei pe “trotuarul” suspendat, din lemn. Şansele de rupt gâtul sunt aproximativ egale.

Am intrat în majoritatea cafenelelor din zonă. E greu, nene, e greu cu serviciile astea, după cum vă spun mai jos!

Patroni de cafenele, luaţi notiţe!

Cine vrea TV stă acasă, mi se pare culmea prostiei să ieşi din casă şi să dai nas în nas cu un ecran TV, excepând cazurile în care e vorba de cafenea bancară şi postul TV e vreunul de business. Deci afara cu TV-urile din cafenele!

Aş vrea să nu mai urle muzica, se poate? Aşa mi-aş putea auzi comesenii – lucru important. Dacă vreau muzică tare mă duc la discotecă sau club. De asemenea, e de notat că mă prind dacă e cofeină în cafeaua FĂRĂ cofeină pe care am comandat-o. Ah, şi pentru numele lui Dumnezeu! NU mă mai întrebaţi dacă vreau cappuccino cu spumă de lapte. Cappuccino ARE spumă de lapte. Dacă nu are, nu e cappuccino!

Ar fi mai fi drăguţ dacă ar s-ar putea aduce mai multe meniuri la o masă cu mai multe persoane. Până se decid ceilalţi e posibil să uit sau să mă răzgândesc, şi uite-aşa o luăm de la început. Cu cât stau mai mult fără comanda sub nas, cu atât mai mulţi bani pierdeţi.Treaba voastră, eu v-am zis!

Meniuri ce abia se mai ţin, cu greşeli în ele, cu preţurile modificate cu pixul, pahare ciobite sau murdare – moartea pasiunii! Chelneriţe scârboase, nota de plată ce întârzie nepermis sau e umflată – la fel! Nu vin la cafenea pentru cafea, serios, vin pentru experienţă. Şi dacă nu e ok, serios că o să aşteptaţi ăia 10% până vi se lungesc urechile: n-o să-i vedeţi de la mine!

Şi încă ceva! Nu vreau să mă împrietenesc cu nici o cafenea pe FB! Nu vreau! Pot să-i dau Like, cel mult. Friends, însă? No way!


January 20

Ajutor! Ăştia îmi demolează amintirile!

Unii, mai preţioşi, ridică o sprânceană când aud că stau “la Gară”.. Bine, probabil că nu ajută nici completarea pe care o fac de obicei în astfel de situaţii: “Da, am o cutie de carton pe peronul şase. E chiar confortabil”. Dar mie chiar îmi place cartierul ăsta! Sunt comodă şi am totul ici-colea: metrou, piaţa, magazine, bănci şi, bonus, stau la trei minute de mers pe jos faţă de casa părintească. Perfect, zic!

De-aia mi-s dragi clădirile astea vechi din zona Buzeşti – Popa Tatu – Calea Griviţei – Berzei, aşa vechi şi prăpădite cum par. Au în ele istorie, o demnitate desuetă, dacă vreţi, dovezi mute că oraşul ăsta a fost cândva frumos, aproape elegant. Mai mult, pentru mine reprezintă amintiri. La cinematograful Feroviar am văzut Declaraţie de dragoste şi Liceeni, de la librăria I.L. Caragiale mi-am cumpărat Abecedarul şi, ani la rând, toate manualele şi cărţile. Ah, mirosul ăla de hârtie tipărită!

Deci, da, a fost dureros să văd cum au ars cele două clădiri, să simt zile întregi, în zonă, mirosul acru de troace arse, să văd cum în 20 de ani toţi primarii care mi-au cerut votul au ignorat colţul acela de stradă, rămas ca o măsea stricată la doi paşi de Guvern. Le-au lăsat intenţionat să ajungă ruine, căci o casă ridicată pe un teren n-o să aducă niciodată la fel de mulţi bani ca un bloc! Şi acum le-au făcut una cu pământul, ilegal (mersi, Cristi, pentru link), ignorând faptul că una dintre cele două clădiri era monument istoric cu acte în regulă.

Dom’ primar, nu şpaga te bagă în cărţile de istorie!

Fireşte, nu mai era nimic de făcut acum cu cele două clădiri. Două decenii sapă adânc în orice faţadă, dar într-unele deja încercate de ani, cutremure şi incendii mistuitoare. Da, puteau fi salvate şi recondiţionate acum 15, poate chiar 10 ani. Dar i-a păsat nimănui fiindcă terenurile alea sunt mai scumpe decât amintirile mele şi istoria oraşului.

Nu mă opun progresului şi pricep ce va să însemne fluidizarea traficului în acest oraş mizer. Dar sunt sigură că s-ar fi putut găsi soluţii, dacă cuiva i-ar fi păsat de istorie mai mult decât de bani. Mă rog, o altă utopie în ţara mea de d’oh!

PS Dar avem şi realizări: recordul la cel mai mare cârnat afumat din lume! Muriţi, mă!

Foto

January 18

Golan post-mortem

La Revoluţie n-am avut voie să ies din casă, dar la Golaniadă m-am dus chit că tot n-am avut voie. Am stat şi am cântat şi eu Imnul Golanilor şi Nu plecăm acasă – încă am vinilul. A fost o epocă.

Câţiva ani mai târziu aveam să-l cunosc pe Marian Munteanu, devenit între timp “domn” la costum, cu obiective de business ce nu mai aveau nici o legătură cu Piaţa Universităţii… dacă nu punem la socoteală sediul firmei, aflat la nici cinci minute de mers pe jos, în Piaţa Rosetti. Am fost neplăcut surprinsă, admit.

L-am cunoscut şi pe Cristi Paţurcă, tot cam pe-atunci. El era neschimbat, la fel de “golan”. Şi aşa s-a şi dus, astăzi, fie-i ţărâna uşoară. Fără tratamente la Viena. Golanii nu merită aşa ceva.

Ca să vezi, 20 de ani mai tarziu, “mai bine golan decat dictator” a devenit “ori sutem golani ori nu mai suntem”. Dar ce diferenţa uriaşă de context! Cam trist…


January 18

Afurisită să fiu dacă plătesc!

Deci Biserica, saraca Biserică română, biata şi amărâta de ea, a decis că aşa nu se mai poate, că nu mai vrea a presta servicii bisericeşti fără plată, aşa că a anunţat, via Patriarhie, că bagă preţuri fixe: 1000 de lei nunta, 500 de lei botezul. Cu chitanţă. Fără, nu mi-e prea clar cât costă pentru că, atunci când am fost în situaţia de a mă interesa cu privire la acest aspect din viaţa mea, era cu “ne înţelegem noi, domnişoară”..

Ultima dată când am verificat, Gizăs nu-l taxase pe Lazăr şi, din ce-mi pot aminti, nici pâinea, peştele, vinul sau iertarea păcatelor nu erau taxate. Ba, mai mult, se specifică pe undeva că “banu-i ochiul dracului”. Şi cu toate astea, onor Biserica se-apucă să taxele cele creştineşti pentru că, nu-i aşa?, e criză, iar credinţa se plăteşte! La fel ca prostia!

Cum ar putea să existe o ipocrizie mai mare ca asta?!, atâta timp cât pravila bisericească blamează concubinajul, poftim: El este posibil între animale, dar omul are în plus necesităţi şi datorii superioare sufleteşti şi deci are nevoie de binecuvântarea Domnului. Cel ce trăieşte în concubinaj nu poate fi primit la sfintele taine … adică se afuriseşteşi înşişi copiii lor vor purta pecetea nelegiuirii părinţilor şia blestemului. Adică dacă nu te cununi la biserică, te ia dracu’! Dar ca să te cunun, mă fac şi io frate cu el, că-mi sclipeşte ochiul său.

Asta ca să nu mai spun că, de fapt, eu nu cred că Dumnezeu are vreo legătură cu Biserica. Sau că studiile la Teologie umplu pe cineva cu har ori conferă vreunui muritor, cu pofte şi păcate, se ştie!, dreptul de a ierta pe-altcineva decât pe greşiţii săi!

D-aia zic: păcat? Foarte bine! Să comitem! :D


January 7

Pinguin Panteră Colibri Fluture

Mai, Orange! Îmi plătesc facturile. Nu-ţi frec la melodie consultanţii. Mai mult, eu sunt aia care ascultă melodiile tale, de la zece minute în sus, când sun la Client Service. Recordul de aşteptare e de vreo 20 de minute, apropo. Nu fac scandal nici când nu mă laşi să-mi fac upgrade la abonament, să-ţi plătesc mai mulţi euro pe lună, bă, da’ nu câţi vrei tu. Sunt, cum s-ar spune, un client simpatic.

Dar înţelege şi tu că STOP înseamnă că nu mai vreau. Şi lasă-mă naibii cu concursurile tale!!! OK? Dacă nu, mă portez!

Mersi.


January 5

Aventuri la Poştă. Poşta Română.

La finele anului trecut, Poşta Română şi-a luat-o grav de la Consiliul Concurenţei, o amendă de “numai” vreo 23 de milioane de euro – să fie primită! Trec peste amuzamentul situaţiei, care presupune că statul se amendează, practic, pe sine, şi mă opresc, aseară, la oficiul poştal de pe strada mea.

La finele anului trecut mi-am comandat niscaiva produse cosmetice şi, mânată de pasiunea mea pentru urşi, Autobiografia lui Otto, deci aşteptam pachetele. Luni seara, când am ieşit pe-afară să mă bucur (niţel) de zăpadă, am găsit un anunţ de colet şi două alte hârtiuţe din alea pătrate, cu scris indescifrabil – n-am putut decat să presupun că mi se adresează, dat fiind că erau în cutia mea poştală.

Încetuţ, că-i mai drăguţ

La poştă am fost abia ieri, mai spre finele programului, că detest să stau la coadă. Am parcurs distanţa “până-n fund, la coletărie”, străpunsă de priviri neprietenoase de la celelalte ghişee, gen “Helăăăău, păi la ora asta se vine?!“, şi m-am postat cuminte în dreptul lui tanti de la ghişeu. Înainte să-mi dreg vocea şi să zic “Bună seara”, provocând, în felul ăsta, o reacţie, au trecut câteva minute. În toată poşta, nici un alt client şi zău dacă am proprietăţi de invizibilitate! Îi explic lui tanti că n-am recipisa la mine, dar sigur am un colet, dacă nu chiar două, îi explic şi de unde trebuie să vină. Tanti caută în primul registru. Caută pe computer. Caută prin nişte hârtii, avize şi ce-or fi fost. Astfel, mai trec câteva minute bune.

Se edifică, merge în camera cu colete – nu cred că erau mai mult de 12-15, cât de greu era să se uite pe ele de la început ca să vadă ce destinatar au?! În fine, găseşte coletul, îl ia şi-l aduce în faţă, îl pune jos, şi se apucă de al’ceva. Mă uit la ea siderată, încercând să-i ard pletele cu puterea privirii mele – n-a mers, tre’ să mai exersez. Tanti, nimic. Cutez să spun “Şi acum? Îmi daţi coletul?”. Se uită la mine de parcă mă vede prima dată şi-mi spune sec “Acum mergeţi la colega”.

“Vă trebuie chitanţă?”

Colega e la doi paşi de ea. Fac şi eu doi paşi pentru a mă poziţiona în faţa ei. Mai aştept un pic. Meştereşte nişte hârtii, bate frenetic la computer, mai meştereşte nişte hârtii. Funny thing, nu mi-a cerut nimeni buletinul. Întreb cât trebuie să plătesc. Nimic. Mai aştept, deja depăşisem un sfert de oră. Într-un final, ridică privirea spre mine şi mă întreabă dacă vreau chitanţă.

Pardon?! E un colet cu plata ramburs, cum naiba să NU vreau chitanţă, ce întrebare e asta?!, zic tare, disturbând zen-ul primei tanti care ridică privirea spre colegă. Colega dă din umeri, arată spre maşinăria malefică, computerul adică, şi asist la următorul dialog:

– Nu ştiu ce are, nu vrea să scoată.

– Păi nici nu mai scoate acum. Trebuie să ieşi din program.

– Dar deja e introdus.

– Asta e.

– Dar coletul unde e?

Am avut atât de multă răbdare, încât nici măcar nu le-am spus ce cred eu despre serviciile lor. Coletul era rupt şi relipit cu scoci. Nici despre asta n-am zis nimic, doar l-am desfăcut şi verificat dacă toate cosmeticalele mele erau înauntru. Pentru că nu se aflau direct în colet ci într-o altă pungă, sigilată, erau, da, toate. A mai durat câteva minute să primesc chitanţa. Scrisă de mână.

Vă urez Faliment Plăcut!

Băi, nu se poate aşa ceva! Deci pur şi simplu nu e permis! Nu mai spun că poştaşii nu se deranjează NICIODATĂ să aducă recomandatele la uşă ci se mulţumesc să lase ceva indescifrabil în cutii. Vin doar cu pensia, fiindcă ştiu că de-acolo primesc ceva mărunţiş.

Sincer, sper că amenda aia de la Consiliul Concurenţei să-i zguduie serios pentru că trecerea într-un nou mileniu se pare că n-a facut-o. Şi, dacă nu, să dea faliment Poşta Româna, cu toate tantiile şi colegele şi serviciile lor de rahat!

Şi, nu, salariul mic nu este un argument al serviciilor proaste, pentru că eu platesc pe serviciul pe care-l prestează Poşta Româna fix cât cere. Evident, nu şi cât face!


December 21

După 21 de ani

Update, 21 decembrie 2012: Postul ăsta (cu aldine) a fost scris în 2007, în principal pentru că mi se pare extrem de important să nu uităm ce s-a întâmplat atunci, să nu uităm că s-a ieşit în stradă nu pentru o pensie mai mare ci pentru libertate, pentru principii, pentru ca să putem gândi şi vorbi liber. Din păcate, însă, mi se pare că, în timp, partea cu gânditul s-a cam atrofiat, şi am rămas doar cu vorbitul… Şi cerutul.

Nu a fost în van moartea acestor oameni, vreau să cred asta, am nevoie să cred asta! Şi tocmai de-aia sunt, uneori, atât de furioasă pe tot ce se întâmplă, pe noi toţi, mai ales!

Continue reading