A doua zi nici măcar n-am mai încercat să-mi oblig alarma să facă exces de zel. M-am trezit cât să am vreme de cafea. Deschiderea a fost ok, chiar dacă, firește, nu toată lumea a ajuns la ora stabilită. Nu era nimic mișcat la nici un sigiliu. Toate pungile cu ștampile și buletine erau sigilate bine-mersi, totul a fost pus la locul său, procesele verbale scrise, în fine, cinci secții deschise regulamentar, la ora șapte plus sau minus câteva minute.
Apoi a reînceput așteptarea votanților.
Apropo, dacă n-ați apucat, e mai bine să începeți cu povestea primei zile a acestei experiențe.
Urăsc din tot sufletul meu de fost școlar trezitul matinal, dar pentru dimineața aia mi-am pus alarma la cinci. Culmea, fix tot ca să merg la școală, ba chiar la aia în care mi-am petrecut primii opt ani de învățătură formală, însă de data asta ca observator la vot. Firește, m-am dat jos din pat pe la cinci jumate, oricum nu era încă lumină dar era frig, cafea și duș, în ordinea asta. În ghiozdan, o banană și sticla de apă, manualul de observator și acreditarea, format A6, c-o primisem scanată, pe mail, plastifiată. Dacă o purtam de gât mai lipsea un panou cu dimensiuni și-arătam ca un deținut pozat la secție.
Azi am fost aproape toată ziua la The Power of Storytelling, conferința făcută de DoR și pe care o aștept în fiecare an chiar cu mai multă nerăbdare decât lista de lecturi de la câștigătorii și nominalizații Premiului Pulitzer. Indiferent cât de crunte sunt realitățile despre care scriu jurnaliștii de pe lista aia, le citesc cu invidie materialele pentru că știu că unii au avut luni întregi să documenteze o singură poveste și, de cele mai multe ori, ce fac ei produce ecouri și schimbări. Demisii, modificări de legislație, norme noi, ceva se schimbă. În bine.
E, și după ce îi auzi pe oamenii ăștia vorbind despre munca lor, după ce o auzi pe Anne Hall povestind despre etică și despre cum jurnalistul nu e Salvation Army, datoria lui e alta, ajungi acasă și vezi o știre de cinci minute despre cum un copil a primit mâncare.
Nu. Asta NU e o știre. Ăsta nu e jurnalism. E doar o poveste.
Mâine și poimâine e referendum pentru că unor oameni li se pare mai important decât orice altceva în țara asta să stabilească în Constituție că se poate căsătorie doar între un bărbat și o femeie, nicidecum altfel. Nu contează că oricum nu se poate altfel, ei vor să cheltuim 40 de milioane de euro ca să fie trecută treaba asta în Constituție. Practic, majoritatea se asigură că o minoritate nu doar că nu are un drept pe care majoritatea îl are, dar nici nu trebuie să-l aibă. Vreodată. Pentru că Dumnezeu. Sau ceva de genul ăsta.
Eu nu sunt homofob, dar de ce tre’ să-i văd eu pe stradă?
Eu nu sunt homofob, dar nu mi se pare normal să se căsătorească.
Eu nu sunt homofob, dar ăia nu sunt normali.
Eu nu sunt homofob, dar Dumnezeu zice că nu e ok.
Eu nu sunt homofob, dar familia poate fi compusă doar dintr-un bărbat și o femeie.
După cum poate ați aflat, ???În luna septembrie, un maraton cultural de excepție va marca două evenimente importante din istorie: aniversarea a 559 de ani de la prima atestare documentară a Bucureștiului, precum și împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, fiind un prilej de sărbătoare, atât pentru bucureșteni, cât și pentru turiștii din țară și din străinătate. Astfel, în perioada 21 – 23 septembrie 2018, Primăria Capitalei, prin creart – Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București, organizează în Piața Constituției un program cultural grandios, constând într-o serie de trei evenimente consecutive???, după cum urmează: concert Gheorghe Zamfir (21.9). concert Hurts & MonoJacks (22.9), concert Rod Stewart & Vunk (23.9)
Practic, PMB a decis să mai facă o super-costisitoare paranghelie cu iz electoral și acces (desigur) gratuit!
De când mă știu, tata a înjurat cu animale și trimiteri istorice de genul ???Constantin Brâncoveanu??? – iar eu știam că i-ar tăia capul adrisantului. Uneori, când se enerva pe prostiile spuse de vreun politician la TV, mai zicea cu draci, dar asta se nu se întâmpla des. Pe mine, însă, mă admonesta și dacă ziceam că ceva e de căcat.
Pe mama nu cred că am auzit-o înjurând nici măcar de zece ori în viață, iar la bunică-mea cea mai gravă înjurătură era ???Ei, partidul!???. Și era gravă, că partidul îi luase tot ce avea, bașca părinții moșieri trimiși în domiciliu forțat și soțul la canal. Partidul era tot ce se putea mai rău, mai hâd, era blestemul suprem.
Eu nu i-am moștenit în sensul ăsta, deși pot să fiu extrem de creativă și să sudui fără să folosesc nici un cuvânt urât, dacă e. Totuși, uneori îmi scapă și din alea licențioase, mai ales în situații extreme. Orice om îi scapă, vorba Vasilicăi!
Disclaimer: sunt înspumată după discursul Vasilicăi, declarația lui Orban că depun o nouă moțiune la toamnă, dată azi, după acest răsunător fiasco politic, și aproape două ceasuri petrecute cu Codul Fiscal și HG 354 în brațe ca să mă lămuresc câți bani tre’ să dau la stat în contul viitoarei pensii și a minunatelor servicii de sănătate – sunt mulți, apropo!
Dar cu adevărat furioasă sunt pe noi.
De fiecare dată când moare câte o vedetă mi se umple timeline-ul de RIP-uri și Dumnezei milostivi care trebuie să ierte, de parcă toată lumea simte nevoia să bifeze cumva participarea la un priveghi, să se lege cumva de evenimentul zilei. Ce contează că nu ascultau artistul, că nu-i văzuseră spectacolele, filmele, nu-i cumpăraseră albumele sau nu-i citiseră cărțile?! Ce pierdere, cât sufăr – EU!, da, eu sufăr, e despre mine, îmi exhib aceste triste sentimente, alături de obligatoriul și creștinescul RIP, trei litere care, odată postate, îmi provoacă porniri aproape violente la adresa alora de le-au postat.
După cum știți, desigur, ca urmare a implementării programului de guvernare pesede, o ducem cu toții minunat, mai ales după modificările din superbul Cod Fiscal. Mai ales ăștia cu meserii mai liberale, care ba avem 600, ba nu mai avem, oricum bine n-o să ne fie, dar la vară cald.
Parlamentarii, însă, dacă nu știați, au creșteri salariale după cât de bine o duce țara, doar că în timp ce la restu’ lumii veniturile au intrat la apă, la doamnele și domnii parlamentari, salariul a crescut. Cu puțin sub o mie de lei, 840 de lei, adică, uite-așa, ca să fiu mai precisă. Ăsta e netul. Brutul a crescut cu vreo patru mii de lei.
Echitate, dom’le! Cheltuie statul mai mult cu parlamentarii, adică noi, că de la buget sunt plătiți, și simt și ei ceva la buzunar. Păi nu merită? Păi voi credeți că mitralierele alea sunt așa ieftin de întreținut?! Păi voi știți cât costă o cămașă la Burberry?! Și o schimbi, nene, zilnic, nu poți să reprezinți electoratul așa, oricum, a zis foarte bine domnul Rădulescu. Păi ce? N-a zis? A zis.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone