January 16

Iertările.. cu dus şi întors!

Printre altele, Daniel m-a întrebat şi ce n-as putea ierta. Nu mă pot pune în situaţii ipotetice de genul ăsta şi nici nu ţin neapărat să aflu ce n-aş putea ierta. Viaţa are şi momente nasoale – păţăşti!, şi oameni cu duiumul şi, se ştie, oamenii nu sunt perfecţi. Deci supuşi greşelii. Şi e ok aşa.

De fapt, ce înseamnă să fii iertat? Că spui o vorbă şi gata, puf!, nefăcuta dispare din istorie, ca ştearsă de fostul guvernator al Californiei în Eraser? Că, brusc şi dintr-o dată, celuilalt îi trece supărarea şi se apucă vesel(ă) să adune cioburile păţaniei? Newsflash: nu se întâmplă aşa, nu iertarea te absolvă de vină ci propriile regrete şi, fireşte, nerepetarea greşelii.

Ai întârziat 10 minute la o întâlnire? Bine, se scuză. Ai uitat de ziua de naştere a cuiva? Hai, merge şi asta, la ce ritmuri trepidante au vieţile noastre. Dar dacă “ai uitat” că eşti într-o relaţie şi ţi se năzare să te pupi (sau de’altele) pătimaş cu altcineva… e iertabil?

Ceea ce mi se pare culmea cinismului în toată povestea asta e că cel care a greşit cere iertare. Adică după ce că ai comis-o fată de celălalalt, îi mai ceri şi iertare, îi ceri, practic, un serviciu, să te absolve de vina de a fi făcut cine ştie ce nefăcută. Nu vi se pare foarte nefericită exprimarea asta?


January 15

Vulpe vânător

Mie îmi plac vulpile. Mi se par haioase, de parcă ar chicoti nonstop, puse fapte năstruşnice!  De fapt, sunt convinsă că vulpile, când vorbesc între ele, dimineaţa la cafea, în viziună, spun o mulţime de bancuri. Şi dă-i şi râzi!

Apropo, cel mai mişto banc (vulpea păcălită, gen) mi se pare ăsta:

Vulpea îl prinde pe iepuraş, iar acesta se roagă de vulpe să-i îndeplinească o ultimă dorinţă înainte de a fi mâncat:
– Ştiu că nu mai am nici o scăpare, lasă-mă te rog înainte să mă mănânci să dansez dansul morţii la iepuraşi!
Vulpea e de acord, iar iepuraşul începe să danseze:
– Una-n stânga, două-n dreapta, trei la stânga, patru-n dreapta… fugă marş!
Vulpea se uită mirată cum iepuraşul o şterge:
– Vai ce coregrafie de căcat!

După cum îmi plac vulpile, tot aşa de detestabil mi se pare obiceiul de a merge la vânătoare. Pot să pricep treaba asta doar în contextul în care nu vânezi – nu mănânci, dar altfel, nu! Să faci sport din omorâtul unor animale fără apărare mi se pare o chestie de o cruzime fără margini. Dacă eşti tare, bărbate, du-te şi bate-te parte-n parte cu ursul ori mistreţul. Cu puşca poate oricine, animalule!

Taman de aceea, sunt foarte încântată de reuşita notabilă a unei vulpi care, în drum spre supermarketul din pădure (se ducea să-şi ia pastă de dinţi), s-a trezit împuşcată de un vânător. Nu mi-e clar cum, dar isteaţa roşcată, chiar înainte să primească lovitura decisivă, dată cu patul puştii, a reuşit să apese cu laba pe trăgaci şi să împuşte vânătorul! Acesta a ajuns la spital, rănit în picior, vulpea a scăpat! Ha! Ştirea e aici.

via Costin


January 14

Uneori, PR-ul poate fi şi gunoier

Daniel m-a pus să răspund la câteva întrebări despre mine şi-a scos un interviu pe care puteţi să-l citiţi aici – mulţumesc foarte mult pentru intenţie şi rezultat! Una dintre întrebări a fost “Ce este şi ce nu este un PR” şi, excluzând-o pe cea cu blogosfera, mi-a luat cel mai mult timp să răspund şi încă sunt nevoia unor precizări suplimentare (mă rog, de fapt, e un pretext, ok!), apropo de ce-am zis:

Depinzand de situaţie, poate fi multe.. Scriitor, vorbitor, consultant, strateg, organizator, fotograf, psiholog, asistent medical, trainer, uneori chiar şi gunoier sau participant la curse cu obstacole, iar lista nu e neapărat închisă. Eu, ca PR, m-am aflat în toate aceste ipostaze la un moment dat sau altul, în cadrul proiectelor de care m-am ocupat.
Nu este (sau, dacă e, nu e PR adevărat): agramat, prost, lipsit de imaginaţie, bădăran, “star”. Şi lista asta rămâne deschisă, să ştii.

Am mai spus, acum câţiva ani, că PR-ul (omul, care va să zică, nu profesia) bun trebuie să ştie a face multe pentru că are multe de făcut. Şi, adesea, nu interesează pe nimeni în detaliu cum ajungi să-ţi iasă un eveniment. “Facem să fie bine“, vorba unora (sic!), e tot ceea ce contează. Şi dacă unele dintre lucrurile pe care le-am spus în interviul făcut de Daniel sunt evidente şi n-au nevoie de explicaţii, mă gândesc că “asistent medical” şi “gunoier” poate că merită câteva precizări.

Asistent medical

Eu oricum sunt un fel de “Mama răniţilor”. Nu ştiu exact când am căpătat aceată valenţă şi nici nu mi-e clar cum, dar există, se află, se găseşte. Ce nu zic, mă rog, altfel decât printre dinţi (de data asta), e că, în timp, mi-am dezvoltat şi ample trăsături de control freak – profesional vorbind. Nu-mi place să las lucrurile la întâmplare – experienţa m-a învăţat că, dacă ceva nasol poate să se întâmple, e mai bine să am o soluţie pentru acel ceva.

Aşa că, atunci când fac un eveniment, am la mine un întreg arsenal de pastile şi chestii pentru primul ajutor iar ce nu am, improvizez. Astfel, mi s-a întâmplat să dezinfectez tăieturi chiar şi cu Magie Noire. E alcool, ce?!

Aşa ştiu sigur că nici o durere de cap sau de altele, greaţă, mâncărimi şi diverse păţanii nu stă în calea bunului mers al evenimentului de care mă ocup. Better safe than sorry, cum zice englezul! Şi, da, am făcut evenimente cu mâna ruptă sau arsă… voila poza consacrată fără crop, făcută în exerciţiul funcţiunii:

Gunoierul

Am bifat şi asta, când organizam FolkYou!, festivalul ce se întâmplă în fiecare an pe plaja din Vamă. În ciuda rugăminţilor dinspre scenă unii dintre spectatori (şi erau mii!) lăsau în urma lor pe plajă sticlele de diverse, pahare de plastic, papuci, pachete goale de ţigări, ba chiar am găsit şi un aparat foto plin cu nisip odată!

Nu doar pentru că ne-am fi luat ditai amenda de la Apele Române dacă plaja nu rămânea curată, dar şi pentru că FolkYou! e (şi) despre respect, pe la 3-4 dimineaţa, cei câţiva colegi din echipa festivalului dimpreună cu oricine se oferea voluntar (sau nu! :D), “aram” plaja înarmaţi cu saci uriaşi de gunoi, adunând mizeriile. Şi asta nu m-a făcut mai puţin director de comunicare, nici gând!

Deci PR – şi o să spun asta până mi se tocesc tastele – nu e (doar) glamour, copii! Băgaţi la cap!


January 13

Facebook e tare harnic!

Un minut e o unitate infimă de timp fiindcă ce mare lucru poţi face în 60 de secunde? De fapt, sunt destul de multe lucruri pentru care n-ai nevoie de mai mult de un minut: să trimiţi un email, să faci ceai, să uzi florile (da, ştiu, mereu uiţi să faci asta), să scapi de bonurile fiscale din portofel, să speli cănile de cafea şi un pic de gimnastică ori să vezi un film.

Mă rog, nu e prea mare lucru. Dacă te uiţi, însă, ce se întâmplă pe Facebook într-un minut, lucrurile se schimbă niţel. Şi te face să te întrebi dacă lumea mai face ŞI ALTCEVA!!!

(aveţi răbdare un minut, se încarcă niţel cam greu)

PS Azi, via FB (cum altfel?!) cineva a remarcat că refresh.ro a scris despre asta în decembrie. Eu am văzut asta (abia) aseară, aici.


January 12

Cardul UNICEF: oameni mari pentru copii

Nu e nici un secret pentru nimeni campania de printre rânduri organizată pentru Salvaţi Copiii. V-am spus, şi repet, că ajutorul daţi acestor copii poate schimba nu doar viitorul lor ci şi pe cel al societăţii în care trăim. Nu este o opţiune sentimentală ci aproape o responsabilitate a fiecăruia dintre noi, cei care conştientizăm că statul ăsta român nu are legătură cu oamenii decât în perioada alegerilor şi colectării impozitelor. În rest, mai mult nu.

De aceea mi se pare fain că există un card afiliat UNICEF. Atfel, Unicredit plăteşte plăteşte organizaţiei umanitare 1% din valoarea tuturor cheltuielilor pe care le faceţi. Mai mulţi posesori de card, mai multe cheltuieli, mai mulţi bani pentru UNICEF. Mie îmi sună bine! :)

Şi, ca să fie treaba treabă, cine-şi face card UNICEF primeşte şi un abonament la Tabu. Foaaarte bun!

via Cristina Bazavan


January 12

Veşti frumoase de la Sibiu!

Mi-am dorit mereu să ajung la FITS dar pre(a)ocupată de verile job-related şi mai puţin de ale mele, prima dată asta s-a întâmplat abia când a fost “obligaţie de serviciu”, în 2009. Pusesem la cale un parteneriat cu frumosul ex-trust, aşa că m-am dus, chipurile, să mă asigur că totul merge smooth. Am văzut atunci şapte spectacole în două weekenduri, terapie cu teatru, aş zice. Printre ele, Faust şi Metamorfoze, capetele de afiş ale teatrului sibian.

Anul trecut am participat la tot festivalul, dar am văzut fix două spectacole! În schimb, am trăit una dintre cele mai mişto experienţe profesionale, căci măţăraia unui asemenea festival – numărul trei în lume ca mărime, apropo – e cel puţin inedită. O mână de oameni, nu mai mult de 20, pun la cale un uriaş eveniment ce ţine zece zile. Sute de spectacole şi cam tot atâţia invitaţi din străinătate – vă las pe voi să ghiciţi numărul de păţanii, mai mult sau mai puţin haioase, petrecute în culise la o asemenea desfăşurare de forţe. Priceless!

Taman am aflat că voi avea şansa de a repeta această fabuloasă experienţă în 2011, la ediţia în care Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu îşi sărbătoreşte majoratul. Drept pentru care ştiu şi vă comunic şi vouă tema din acest an: COMUNITĂŢI.

O să fie o super faină nebunie!


January 11

Când ne chinuie talentul

Mi-ar fi plăcut să ştiu să cânt la vreun instrument. În schimb, ai mei m-au dat la diverse sporturi. Gimnastică, tenis, înot (era sa mor în bazinul ăla – not fun!), volei şi  chiar orientare turistică. Drept urmare, am oareşce mobilitate, joc tenis decent, înot ca un căţel şi nu mă pierd în spaţiu. Dar nu ştiu să cânt la nici un instrument.

E drept, am avut blockflöte din ăla şi chiar ştiam să cânt Ceata lui Piţigoi şi Mica Serenadă. Dar n-am perseverat. Spre deosebire de domnul din clipul de mai jos (mersi, G., pentru pont), care se crede cel puţin King of the world. Persoanele sensibile sunt rugate să treacă peste momentele 3.12 – 3.15: dangerous display of a big white belly! :))

Să urmărim împreună această mostră de talent şi virtuozitate!

Dacă nu s-ar fi întâlnit înainte cu gheţarul, cred că până şi Titanicul se scufunda de râs la aşa o interpretare! Cameroooneeee, pune repede mâna pe el!


January 11

Intenţia scrisorii de intenţie

Am citit azi că cei care-şi caută job sunt supăraţi că nu primesc răspunsuri de la potenţialii angajatori, atunci când trimit un CV, şi că se plâng de neprofesionalismul celor din departamentele de recrutare.

O fi şi neprofesionalism. De fapt, sigur există şi aşa ceva, am trecut prin interviuri în care a trebuit să fac eforturi susţinute ca să-mi cenzurez binemeritate ironii faţă de “specialistul HR”. Pe de altă parte, însă, primesc CV-uri nesolicitate de la diverşi absolvenţi sau chiar de la persoane cu ceva experienţă. Sunt destul de puţine încât să le răspund “Mulţumesc. Nu există nici un job disponibil acum. Când o să fie…”. Uneori o fac, uneori nu.

Motivele pentru care nu o fac sunt multe şi, dacă nu primiţi nici un răspuns, luaţi în considerare următoarele aspecte, înainte să criticaţi destinatarul CV-ului şi/sau scrisorii. Sau, şi mai rău, să-i trimiteţi un mail acuzator.

– jobul pentru care aplicaţi nu are legătură cu ce e în CV ca pregătire şi/sau experienţă şi nici scrisoarea de intenţie nu mă lămureşte cum că visul vostru ar fi să deveniţi PRi după cinci ani de condus TIR-uri.

– scrisoarea de intenţie e Copy/Paste şi îmi este clar că e aceeaşi indiferent pentru ce job aplicaţi. Nu e bine. Scrisoarea trebuie să mi se adreseze mie, să mă convingă pe mine. Şi o să mă prind dacă nu e aşa.

– scrisoarea de intenţie şi/sau CV-ul au greşeli, fie de redactare, fie de topică ori gramatică. Poate că pentru aprozarul din colţ e irelevantă scrierea perfectă. Pentru un job de PR, însă, nu e, ba chiar dimpotrivă. Se punctează.

Şi, pentru că veni vorba, încercaţi să faceţi din scrisoarea aia ceva mai mult decât un preambul la CV: “Bună ziua, vă trimit ataşat CV-ul meu”. Serioos?! Pe viitor e bine să ştiţi că la primirea unui email cu ataşament ne apare ceva ca o agrafă de birou. A fost greu, dar ne-am prins, în timp, de semnificaţia acelui simbol.

Cum ziceam, eu primesc (doar) câteva CV-uri pe săptămână. E, imaginaţi-vă ce înseamnă să primeşti sute, aşa cum se întâmplă cu cineva dintr-un departament de HR, mai ales dacă respectiva companie are unul sau mai multe posturi libere anunţate. Multe primite, puţine alese. Şi dacă voi nu faceţi nici un efort când aplicaţi pentru un job, de ce v-ar trata potenţialii angajatori cu bunăvoinţă? Aham. N-au nici un motiv.


January 10

Dragoste la prima citire

Azi am primit al doilea colet şi, odată cu el, pe ursuleţul Otto. Mă rog, nu chiar pe el, ci autobiografia lui. Am şi citit-o, e o carte pentru copii şi nu are foarte multe text. În schimb are desene făcute în creion chiar de autor, desene frumoase, ca şi povestea lui Otto. O aventură extraordinară, apropo, cu război, prieteni pierduţi şi regăsiţi, o călătorie peste ocean, bucurii şi tristeţi. De citit.

L-am aşezat pe Otto lângă celelalte două cărţi de care nu m-aş despărţi niciodată: Prinţesele lui Şerban Foarţă şi Micul Prinţ, varianta cu desenele lui Saint Exupery. Ambele, teoretic, cărţi pentru copii, ca şi Otto. Şi totuşi, eu le găsesc delicioase chiar şi azi, când actele de identitate mă despart de vârsta copilăriei.

Bineînţeles că le-am scos şi pe ele de pe raft şi le-am răsfoit. Mi-am mai amintit de Habarnam (e acasă la ai mei) şi de Natalia Durova, căpriorul Biţă şi motănaşul Tumbă – mai ştie cineva de cărţile astea??

A! Şi pentru că tot a venit vorba, aş vrea şi eu, cu împrumut, măcar, Aventurile lui Ciopîrţilă de Tiberiu Utan. O caut de vreo doi ani prin anticariate, şi pe net şi pe la Universitate, dar n’o găsesc.

Ia să vedem cine ce citea când era de-o şchioapă. Să zicem… tinereii Cristi, Stefan, Diana, Aiurea, Marieta, Sorin şi, deşi ştiu că nu se joacă leapşa dar poate zice la comentarii sau pe twitter, Arhi.