September 29

Copii, câini, oameni, priorităţi

Am citit azi un articol din Gândul despre copiii instituţionalizaţi, despre cât e de greu să înfiezi, câţi sunt, cu cifre, sume şi detalii. E aici. Dincolo de faptul că o adopţie poate să dureze şi până la doi ani, am mai aflat că sunt peste 32.000 de oameni care lucrează în acest sistem al copiilor instituţionalizaţi şi 60.000 de copii. Practic, ceva mai mult de un adult la doi copii. Şi la calculul ăsta nu se pun la socoteală ONG-urile, acţiunile de CSR şi alte ajutoare din afara sistemului de stat, da?

Nota de plată este de 150 de milioane de euro pe an, cam 32 de lei pentru fiecare copil. De fapt, doar şapte lei ajung la copii, însă, restul se întorc în buzunarul statului, o parte ca salarii, o parte ca impozite pe aceste salarii. Iar îngrijirea copiilor nici măcar nu este dintre cele mai bune, aşa cum ştim cu toţii.

Continue reading

September 13

Priorităţi

Azi am ajuns într-un salon de oncologie pediatrică. Pereţii erau coloraţi, iar figurile de prinţese şi alte personaje din desene animate atârnau vesel din tavan.

La intrarea în saloane, pe uşi, cartoanele care te anunţau că trebuie să porţi mască aveau, de asemenea, figuri ale personajelor iubite de copii.

image

Dincolo de uşi, copiii. Unii însoţiţi, alţii nu. N-am mai vrut sa intru în saloane. Am vrut să fug şi m-am întors către scări.

Pe hol, într-un scaun cu rotile, un băieţel fără păr mă studiază precaut. Sunt un adult nou, probabil încă unul care ar putea să-l chinuie cu tratamente în timp ce-i cere să fie curajos. Dar n-am halat, totuşi.
Îi zâmbesc, şi cei mai albaştri ochi îmi întorc blând o privire de om bătrân, obosit. N-are mai mult de patru ani.

N-o să uit niciodată privirea aia, niciodată.

Iar acum spuneţi-mi cum e mai important să salvăm câinii maidanezi şi alte localităţi. Chiar vă rog!

July 6

Ice Age 4, filmul perfect în vremuri caniculare!

Marţi am fost la avanpremiera Ice Age 4: Continental Drift, la invitaţia celor de la TVR2, care s-au străduit ca, pe lângă vizionare, să pună la cale o mulţime de chestii amuzante şi trataţii pentru mulţimea de copilaşi prezenţi la eveniment: demonstraţie de măiestrie într-ale patinatului cu un grup de fetiţe nu mai mari de 10 ani, fragile şi drăguţe ca nişte păpădii, un nene care a sculptat în gheaţă ghinda lui Scrat, baloane şi multăăăă îngheţatăăăă!

Ca să fiu sinceră, nu aveam aşteptări prea mari, fiincă Ice Age 3 m-a cam dezamăgit, şi, la fel, recent vizionatul Madagascar 3. Totuşi, această continuare a aventurilor din Epoca de Gheaţă e haioasă, personajele noi sunt simpatice şi ele, interacţiunile sunt neforţate, dialogurile amuzante. Era şi mai amuzant, cred, dacă nu-l vedeam dublat, dar pentru cât m-au distrat observaţiile copilaşilor din preajmă în timpul filmului, cred că pot să le fac această concesie.

De exemplu, un băieţel care stătea chiar lângă noi s-a întors spre mama lui şi i-a zis, referindu-se la leneşul Sid: “ăsta e plost. plost lău”. Asta nu l-a oprit, însă, să se distreze foarte bine şi la fel păreau că fac şi ceilalţi pici din sală.

Pe scurt, probabil că ştiţi deja, veveriţoiul Scrat, preocupat să-şi pitească preţioasa ghindă, provoacă un cataclism care duce la formarea continentelor, iar amicii noştri animaţi se trezesc separaţi de familia lui Manny, Peaches, Ellie şi cei doi oposumi, plutind în derivă pe o plută de gheaţă când se întâlnesc cu nişte piraţi conduşi de ceea ce pare a fi un urangutan, Gutt pe numele lui. Şi de aici, aventuri şi poante, personaje noi, Shira (voce Jennifer Lopez) şi cei mai simpatici hyracşi, adică ei:

Fireşte, totul e bine când se termină cu bine, filmul e 3D iar floricelele sunt calde! :)

November 1

Băieţeii

Sâmbătă, după amiază, împreună cu trei colege şi Peugeotul cu acoperiş de sticlă (să mă ierţi, Mihai, “pavilion vitrat” nu mă inspiră deloc!), am pornit hai hui prin împrejurimile Sâmbetelor, atât cea de Sus, cât şi cea de Jos. În prima există un castel brâncovenesc, o construcţie despre care am aflat ulterior că a fost lăsată ani de zile să se degradeze iar acum a ajuns să fie, nu se ştie clar cum, proprietate privată.

Poate că a fost cândva mândru şi frumos, însă acum, văzut din drum, nu m-a sedus nimic la el. Ne-am oprit, totuşi, pentru că fetele voiau să vadă mai de aproape castelul, iar mie îmi atrăsese altceva atenţia. Pe drumul prăfuit de sat, un copil mai mare conducea un mijloc de transport rudimentar pe patru roţi. În “maşină”, un altul.

Cum drumul se oprea aproape de maşina noastră şi pentru ca să întoarcă “maşina” lor ei trebuiau să oprească, m-am dus spre ei, sperând că nu se sperie de străini şi mă trezesc cu tot satul pe cap că vreau să le fur copiii!

Bună ziua, am zis, ce mai faceţi voi?

Uite, ia, îl plimb pe ăsta micu’, spuse cel mai răsărit.

Da’ ce-i maşinăria asta, cu ce-l plimbi?

E o maşină de curse, răspunde prompt prâslea.

Mi-au spus că-i cheamă Bogdan, pe cel mare, de opt ani jumate, şi Octavian, pe cel mic de şase. Cel mic, mai înfipt, mi-a povestit că merge la grădiniţă.

Şi ce faci acolo?

Păi… mă joc.

Doar asta faci, te joci?

Nuuuu! Mai şi desenez şi mai şi colorez.

Şi ce-ţi place mai tare, să te joci sau să colorezi?

Octavian se gândeşte un pic, apoi îmi spune, foarte serios că îi place mai tare să coloreze.

Şi tu?, îl întreb pe celălalt. Ţie ce-ţi place?

Mie nu-mi place să colorez. Eu aş vrea o maşină.

Mi-am amintit instant cât de mult îmi dorisem, la vârsta lor, o maşinuţă din aia cu pedale şi volan aşa cum văzusem eu odată la mare la un copil, una pe care să o conduc eu.

Păi eu cred că o să ai o maşină când mai creşti puţin. Până atunci poţi să te mai joci. Ai căţel?

Am.

Şi te joci cu el?

Mă joc, că nu e rău. E mare şi latră, da’ nu muşcă pe nimeni.

Cum îl cheamă? 

Bobi.

Am zâmbit larg. Fetele terminaseră de explorat castelul, iar noii mei prieteni s-ar fi dus şi ei pe drumul lor. Le-am dat 5 lei la fiecare, să-şi ia cărţi de colorat sau bomboane sau ce vor ei. Au spus amandoi “Mulţumesc”. De pe drum mi-au făcut semn de La revedere.

Nu ştiu de ce, dar m-au înveselit tare!

PS Înainte să plec în Redescoperă, în martie, i-am spus lui Bobby că mie mi-ar plăcea să scriu despre oameni, să fac interviuri, fiindcă aşa mă gândeam eu să prezint locurile pe care urma să le văd. N-a fost, în nici o zi, răgaz pentru stat la poveşti cu oamenii locurilor, aşa că, dacă nu greşesc prea tare, acesta e unicul şi singurul meu interviu din Redescoperă. Şi nici măcar nu e senzaţional, dar erau aşa de simpatici puştii aia doi încât a trebuit să vă povestesc şi vouă de ei.

Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCRDaciaRomtelecomParalela 45. De asemenea, ne-a fost alături şi Muzeul Ţăranului Român.

June 1

1 Iunie – La mulţi ani, copii!

Când eram mică, credeam că fericit e o meserie. Şi, ce să vezi, mai târziu am aflat că într-adevăr e! Freelancing, adică, şi autoeducare în sensul ăsta! Deschide ochii, uită-te în jur, fericirea e la îndemână.

Lume minunata

Asculta mai multe audio diverse

Tot când eram copil am reuşit performanţa de a crăpa vaza de cristal moştenită de mama de vreo şapte generaţii şi să am atâta zel încât să spăl biblioteca părinţilor cu şampon. De urzici. În apărarea mea, tre’ să spun că treaba asta a avut un sens.

Adică ai mei îmi spuneau mereu că lectura, cărţile, reprezintă hrană pentru minte. În capul meu de copil de patru ani, cărţi = minte = cap = păr = şampon. Şi cum pe vremea aia şamponul nu era decât de urzici… voila!

Mă rog, n-a fost o dramă, că soluţia de “curăţire” era mai degrabă concentrată decât fluidă, aşa că nici o carte nu a fost rănită în acest proces, stţi liniştiţi! După aia, când am mai crescut, le-am citit. Şi, mă rog, o foto de azi şi una de atunci. Adică necitită şi citită, cum ar veni :)

foto contemporană by Cristi Clita

January 30

Săniuţa fuge

Costin a avut azi o super idee care m-a scos din casă: fotowalk în Cişmigiu. Şi vin fiert (cam ieftin :D) – nu se vede în poze. Foarte bun, zic. N-a lipsit Bundaru. Au mai participat: Grădi (agăţat pe alee!), Marius, Bogdan, copiii care se bucurau de gheaţă şi soare, dar şi nişte comunitari îmblăniţi pe care, probabil, îi puteţi vedea la Costin, când şi dacă se decide să posteze. Daţi ReFresh, gen! :))

Eu am pozat, ca de obicei, copii. Azi, inspirată de săniuţa fuge, nimeni n-o ajunge, are dor de ducă, parc-ar fi nălucă. Mai am imagini, dar trebuie sa mai aleg. Răbdare, zic, şi, dacă obişnuiţi, tutun!

Category: Foto | LEAVE A COMMENT
December 15

Investiţii în viitor

Ieri am fost la unul dintre centrele Salvaţi Copiii, în cartierul Dămăroaia cu intenţia declarată de a scrie unele dintre poveştile copiilor care învaţă acolo. Intenţionam să scriu ceva care să umble la coarda voastră sensibilă, să vă impresionez, ca să vă fac fie să licitaţi, fie să participaţi la tombolă, dar m-am răzgândit după ce i-am cunoscut pe copii. Ei nu au nevoie de milă, compasiune ori clătinări din cap, nu. Au nevoie să nu întoarcem capul. Conştient, asumat.

Elena, Vlăduţ, Narcisa, Ana Maria, Vasile, Florin, Ruxandra, Mirela, Marius, Violeta, Andreea. Toţi au vârste cuprinse între 8 şi 14 ani, doar unii dintre ei au silabisit, cu greu, “pî rî a… aaaa… liii nî e” pe cutiile cu bomboane pe care le-am dus. Ea e Ruxandra.

Provin din familii dezorganizate, cu părinţi plecaţi în lume sau părinţi cărora le pasă prea puţin de ei şi de viaţa la care îi condamnă prin privarea de educaţie, de atenţie şi, nu în puţine cazuri din păcate, de afecţiune. Merg la centru câteva ore pe zi, punând la încercare răbdarea şi priceperea doamnei Mimi şi a Alexandrei, care se străduiesc să facă “lecţii” cu ei.

E greu, domnişoară. Ei au vârste diferite, unii dintre ei nici literele nu le ştiu, cu alţii am ajuns la citit sau scris după dictare, cu alţii abia repetăm tabla înmulţirii. Nu avem suficient spaţiu ca să-i separăm pe nivel de învăţătură, dar facem tot ce putem ca să acordăm atenţie fiecăruia – îmi spune doamna Mimi.

Le-am povestit copiilor de cei 10 de nota 10, le-am spus câteva vorbe despre fiecare, i-am întrebat dacă pot să le trimită un mesaj. Au fost de acord cu toţii că “mulţumesc” e cel mai frumos, şi au mai adăugat, fiecare, câteva desene.

A fost nevoie să-mi amintesc de orele de caligrafie din clasa a doua ca să le arăt unora cum se face A sau c de mână ca să-şi scrie numele pe foile cu desene. A fost nevoie de toată stăpânirea de sine (de mine!) ca să nu-mi dea lacrimile când Mirela, cea mai mică dintre ei, m-a îmbrăţişat după ce i-am închis geaca sau când mi-au povestit ce-şi doresc de Crăciun. Lucruri simple, cum ar fi, de exemplu, portocale.

De ce să-ţi pese?

Situaţia lor nu e roz deloc. Nu mai sunt primiţi în şcolile de stat după o anumită vârstă, decât dacă trec un examen pe care, 99% dintre ei, nu au cum să-l treacă. Sunt izolaţi din pricina etniei (spuneţi ce vreţi, ştim cu toţii că un copil de ţigan are mai puţine şanse să se integreze!), din pricina ignoranţei părinţilor, din pricina sărăciei şi a indiferenţei. Sunt condamnaţi la excludere socială iar rezultatul va fi că, peste 10-15 de ani, nu doar că nu vor produce nimic, ba dimpotrivă.

Nu e vina lor. Nu e nici vina noastră. Dar spre deosebire de stat, căruia i se rupe cu tărie de toţi, noi, fiecare, oricare, putem schimba viitorul pentru aceşti copii. Dacă un creion colorat în plus îi face să-şi descopere talentul la desen, dacă un abecedar îi ajută să ştie citi, dacă un abac îi ajută să înveţe cât fac 2+2, pentru ei e mare lucru. Au o şansă în plus de a produce ceva util în loc de a deveni infractori sau simpli asistaţi social.

Sunt multe cauze care vă cer mărinimia acum, de Crăciun. Printre ele, şi aceşti copii. La schimb, ca să fie mai uşor, ştiţi deja ce puteţi câştiga. Mă rog, pe lângă mulţumirea că aţi investit în viitor. Şi nu doar al lor…

Tombola pentru Brăduţ (La mulţi ani, domnu!)

Copacul cu daruri

Adi, Diana, Mugur, Roxana si Alex, Daniela, Viorel, Daniel, Răzvan, Oltea au şi ei brăduţi numa’ buni de licitat.

December 14

Tu ştii să îţi scrii numele?

Tata ascultă Europa Liberă, iar mama coace ardei capia – aşa am început, la nici 7 ani, primul jurnal dintr-o serie ce avea să ţină, cu mici întreruperi, vreo douăzeci şi ceva de ani.

Ştiam să buchisesc înainte de vremea şcolii, învăţând din cărţile de istorie pe care le avea tata în bibliotecă. Mă atrăgeau ca un magnet, mi se părea că toată ştiinţa lumii stă în semnele ordonate cuprinse între copertele groase, cartonate şi, când o să citesc ce scrie acolo, o să fiu deşteaptă ca tata, fiindcă el ştia să răspundă, vezi bine, la orice întrebare şi toţi copiii ăia mari, elevii lui, ascultau de el.

Nu pot să-mi imaginez viaţa fără litere, fie că le scriu, fie că le citesc. Nu pot să-mi imaginez cum mi-ar fi funcţionat mintea dacă n-aş fi ordonat-o, cât de cât, cu algebră, geometrie sau gramatică. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost viaţa mea dacă în loc să scriu acea primă propoziţie în bietul meu jurnal de la 7 ani, aş fi scris, dacă aş fi ştiut să scriu, Tată nu am, iar pe mama nu prea o interesează ce fac.

Azi am cunoscut copii care sunt în această situaţie, sau chiar mai rău, copii care, pentru părinţii lor, nu înseamnă cu mult mai mult decât un soi de animăluţ de casă. Abia mâine vă povestesc despre ei, trebuie să-mi adun un pic gândurile înainte să scriu.

Până atunci nu uitaţi să licitaţi darurile şi să vă înscrieţi la tombolă. Acum, după ce am fost la centru, chiar ştiu că orice bănuţ poate face diferenţa pentru aceşti copii.