October 25

CONCURS: Hai la film să vedem Aventurile lui Tintin

Later Edit: And the winner is… Aniel Pătru, dar cum el nu poate venit, next best e Cristi Clita. Felicitări şi… vizionare plăcută! :)

Tintin este unul dintre cele mai logevive şi îndrăgite caractere de bandă desenată, aventurile sale au fost traduse în 80 de limbi şi vândute în sute de milioane de copii. Există chiar şi un soi de ştiinţă, tintinologie, care studiază păţaniile, simbolurile şi spusele acestui reporter care, dimpreună cu Snowy, căţelul lui, a cucerit Europa şi se pregăteşte acum să treacă Oceanul în cadrul unei aventuri cinematografice.

Stevel Spielberg nu are nevoie, fireşte, de nici o prezentare şi, sper, nici tehnologia IMAX. Ei bine, ia un regizor cu imaginaţie şi experienţă în construcţii epice, un reporter celebru care luptă împotriva nedreptăţilor şi proiectează-le pe IMAX 3D, calitate imbatabilă a sunetului şi a imaginii. Ce rezultă? Iată un preview:

Abia aştept să văd “Aventurile lui Tintin: Secretu licornului” şi, cu ocazia asta, ofer o invitaţie dublă pentru mâine seară, de la ora 18.45, la avanpremiera filmului în România, la IMAX (Afi Palace), celui sau celei care îmi spune de la ce personaj de desene animate ar trebui să învăţăm câte ceva, şi ce. Aveţi vreme până mâine la ora 12, când anunţ câştigătorul sau câştigătoarea.

Întrucât juriul sunt… eu, vă urez inspiraţie! :)

Mulţumesc, Oxygen PR pentru ocazia de a face cadou o experienţă frumoasă unui cititor de printre rânduri :)

October 23

Comedy Cluj, ediţia a treia, la final

Comedy Cluj s-a încheiat aseară, însă doar teoretic, odată cu Gala de premiere a laureaţilor acestei ediţii. O gală în care au fost anunţaţi câştigătorii şi în care unii dintre reprezentaţii sponsorilor au avut ocazia de a fi aplaudaţi pentru susţinerea unui eveniment care să ne descreţească frunţile: Festivalul Internaţional al Filmului de Comedie.

Au urcat pe scenă o parte dintre cei care au jurizat, reprezentantele Kodak, JTI şi BT, directorul Festivalului, Sorin Dan (Felicitări!), o parte din echipă (Biine, Beşliu!) şi câştigătorii. Într-un moment foarte special, Dorel Vişan a făcut o prezentare cu adevărat impresionantă pentru actriţa care a câştigat, seara trecută, premiul de excelenţă al acestei ediţii a Festivalului: doamna Draga Olteanu Matei.

Actriţa (şi nu numai) a avut lacrimi în ochi, a ridicat sala în picioare şi a primit ovaţii, şi a avut un discurs bestial, şi chiar pot să-i spun aşa, de vreme ce fraza “Fornicating under the consent of the king” a fost rostită în cadrul acestui discurs. Şi un catren scurt de Blaga, o ironie extrem de fină dar nu mai puţin muşcătoare la prestaţia deplorabilă a prezentatorului Galei. A fost GENIALĂ!

După Gală am vizionat filmul care a primit “Premiul Publicului”, The Infidel (GB), cel mai bun film pe care l-am văzut eu la acest Festival, foarte curat făcut, foarte bine jucat şi regizat.

Povestea, în două vorbe, este aceea a unui musulman care descoperă că a fost înfiat şi că, în realitate, este evreu, iar filmul surprinde oscilarea lui între religia în care a fost crescut şi cea în care a fost născut. E bun pentru subiect şi e haios pentru că actorul principal trece prin tot soiul de întâmplări el nefiind, de fapt, religios. Foarte mult plăcut.

Dar, cel mai mult, mi-a plăcut de doamna Draga Olteanu Matei. Nu că n-aş fi admirat-o deja dar pentru că, deşi nu mă gândeam că e posibil, după aseară o admir încă şi mai mult.

October 14

Să râdem la Cluj. Comedy Cluj, LOL

E o vorbă veche, demodată şi prăfuită care spune că “Râsul îngraşă”, dar nu e adevărat. De fapt, râsul este sănătos, bun pentru minte, şi, dacă râzi destul de mult, s-ar pute dovedi şi un exerciţiu util pentru muşchii abdominali, ştiţi voi, când te doare burta de râs.

Ei, în acest context, azi vorbim despre comedie. Mai precis, Festivalul Comedy Cluj, care este, după cum îi spune numele, un festival de (film de) comedie care are loc la Cluj (dăăăă!), începe astăzi şi de la care, din 19 şi până în 23 octombrie, voi avea plăcerea să vă povestesc de toate cele ca blogger acreditat ce sunt.

Spot Comedy Cluj 2011

Vezi mai multe video din evenimente

Comedy Cluj este la a treia ediţie şi aduce, în acest an, peste 100 de filme din 30 de ţări. N-am apucat să mă uit pe tot programul, dar mi-a atras atenţia secţiunea dedicată celor de la Monty Python, cu două filme – vă rog să vedeţi Life of Brian, e una dintre cele mai bune comedii, ever! De asemenea, alte două secţiuni sunt dedicate doamnei Draga Olteanu Matei în rolul Chiriţei şi comediilor lui Caragiale: O scrisoare pierdută (1953) şi D’ale carnavelului (1958). Daps, vechi (dar nu mai puţin bune) fiindcă, estimez, cei mai mulţi dintre cineaştii români de azi nu sunt în stare să facă un film bun după Caragiale, pre(a)ocupaţi de şi cu urmările comunismului portretizat în toate felurile posibile şi imposibile!

Ăăăă… asta nu prea e de râs. Sau e?!

Revenind la Cluj. Comedy Cluj, vă mai spun, pentru moment, că e şi o competiţie în Festival şi că mă voi bucura să-l revăd acolo, ca membru al juriului, pe Noel Witts, critic de teatru la BBC, un domn fermecător pe care l-am întâlnit la FITS, dar şi să-l cunosc pe Denis Dreith, unul dintre cei mai prolifici compozitori de muzică de film de la Hollywood şi despre care îmi povestea Elliot  Goldenthal, pe care l-am cunoscut săptămâna trecută – cică nu e o lume mică! :))

Nu în ultimul rând, dincolo de râs (sănătate curată!), oameni de film şi comedii, mă bucur tare tare să revăd gaşca de bloggeri de la Cluj!!! Prietenii ştiu de ce, da’ zic la toată lumea că nu e secret: pen’că toţi îs foarte foarte faini, mă, d’aia mă bucur! Şi, da, Zăineasco, n-am uitat ce-am promis :)

Ce mai era? A! Festival: site, blog, facebook, twitter şi secţiune specială pe Trilulilu (crocodilu’ dă o bere).

Click on, LOL!

October 8

Liceenii revin pe ecrane!

Nu ştiu dacă liceenii de azi mai au emoţii la română. Ca să fiu sinceră, nici eu nu prea aveam, am avut doar la Bac, la oral, fiindcă, deşi olimpică la materie, erau câţiva autori pe care nu i-aş fi dorit pe bileţel. Fireşte, mi-au picat doi dintre respectivii :)

De fapt, mi se pare că nu prea mai ştiu multe despre liceenii din ziua de azi, par atât de diferiţi de cum erau noi, şi cred că la asta s-a gândit şi George Şovu, scenaristul primelor filme din seria Liceenii, şi de aia a scris un scenariu pentru Liceenii de azi. După acest scenariu, regizorul Adrian Popovici a făcut un film, iar filmul are o proiecţie în avanpremieră în cadrul RO-IFF, în seara asta, de la ora 19, la The Light Cinema.

Fireşte blogosfera e invitată, dar cum locurile sunt limitate, pls DM, comentariu sau email ca să vă trec pe listă :)

În rolurile principale: Ioana Blaj, Cristian Popa, Claudiu Bleonţ, Andi Vasluianu, George Potoceanu, Crina Semciuc, Iuli Verdeş, Diana Dumbravă, Dana Rotaru, Vlad Rădescu şi, ei bine, o apariţie-surpriză în rolul “dirigii”. Ne vedem diseară!

September 14

Pina: mult mai mult decât un film

Clujul, brandurile şi ziua de ieri m-au ţinut departe de Pina şi am reuşit să văd filmul abia în seara asta, cu o nerăbdare ce nu-mi este caracteristică. Presimţeam, pasămite, emoţii.

Deşi iniţial plănuisem să merg cu o prietenă, până la urma am fost singură şi, cumva, mă bucur că a ieşit aşa. Cu floricelele – plăcerea mea vinovată când merg la film – şi cu apa plată, hai în sală. Am fost un pic dezamăgită că e în germană, aş fi preferat să mă uit şi să ascult, fără să trebuiască să şi citesc, dar e ok, chiar şi aşa, pentru că nu se vorbeşte prea mult. Se dansează dar, de fapt, dansul ăsta e, cum să spun?, cuvântul în sine, ceea ce evocă, e departe de ceea ce a fost pe ecran şi aş da orice să văd live unul din spectacole.

Nu. De fapt, aş da orice să le văd pe toate, inclusiv momentele filmate în altă parte decât într-o sală!

Am în minte cel puţin trei drafturi pentru Pina că mi se înghesuie cuvinte şi senzaţii în minte, exploziv, breathtaking ar putea fi o descriere şi nu ştiu dacă să povestesc ce am simţit eu sau cum e filmul. Că filmul e dans, cum spuneam, dar e mult mai mult de-atât. Deci nu ştiu ce-o să iasă din textul ăsta dar am decis deja că nu modific nimic!

Pina a inventat ceaa ce numim astăzi teatru-dans. Tot ce am văzut la Sibiu (mai puţin spectacolul lui Claire Cunnigham) şi Noche Bach de săptămâna trecută au ceva din geniul şi firescul acestei creatoare de expresie prin mişcare. De altfel, Gigi Căciuleanu spune că e influenţat de Pina (au lucrat împreună) în sensul că încearcă să nu facă ce face ea. Complicat, cred, fiindcă mie ce-am văzut în seara asta mi s-a părut expresia supremă a mişcării, a dansului.

Mişcările de teatru-dans sunt repetitive, dramatice, fracturate şi totuşi au o poezie şi muzică proprie ce trec dincolo de ecran, odată cu fluturarea unei fuste ample de mătase ori prin picăturile de apă. E durere şi e bucurie în dansurile Pinei Bausch, ambele atât de profunde că nu poţi să nu le simţi chiar şi prin intermediul unui ecran (3D ajută din punctul ăsta de vedere, să nu-l vedeţi altfel!), iar filmul e magistral montat, alternând scenele din interior cu cele de exterior şi cu declaraţiile celor din trupa de dans cu care a lucrat coregrafa. Fiecare are ceva de spus, dar simţi că omagiul adus maestrei se face tot prin dans, ca o desăvârşire, ca o prelungire a vorbelor.

În fapt, Pina nu e 3D, e  mai mult: e vânt, că-l simţi, e culoare, e miros, miros de pâmânt şi de frunze de toamnă, e tactil, odată cu picăturile de apă şi şocul unei femei care alunecă din şi în braţele unui bărbat, lemn peste lemn şi piele udă peste piele udă.

La final mi-au dat lacrimile, atât sunt de puternice senzaţiile date de film. Lângă mine, pe scaunul alăturat, cutia cu floricele era aproape neatinsă. Nu ştiu când am pus-o acolo.

Sunt conştientă că unora s-ar putea să nu vă placă pentru că, de fapt, Pina nu e un film. E o poveste, una din care eşti sau nu. Totuşi, în cazul fericit în care sunteţi din povestea asta, fie că ştiţi sau nu, mergeţi să vedeţi Pina.

Eu ştiu sigur că mă duc să-l revăd, o premieră absolută în istoria mea de cinefilă.

June 11

Kung Fu Panda 2 e suuuuuper!

Mi-a plăcut mult prima parte Kung Fu Panda şi mi-a părut rău că a trebuit să refuz invitaţia de la Ruxandra & Oxygen PR pentru avanpremiera părţii a doua, însă eram la Sibiu sărbătorind Ziua Copilului prin muncă festivalieră.

Însă cum am avut un pic de vreme, azi, adică, am fugit la IMAX dimpreună cu prietena mea Adriana (tot copil, când vrea), să vedem minunăţia animată. Fiindcă amândouă suntem fane Po – ursul panda dolofan care face feţe-feţe, e mereu cu gândul la găluşte şi tăiţei şi e ăl mai erou animat.

I-Haaaaaaauu! Adică ceva de genul ăsta am făcut, dimpreună cu ceilalţi copii, în sală, în timpul fimului, când Po se pregătea de atac. Filmul e bestial, fie că eşti copil pe bune, fie că eşti copil din ăsta, ca mine, adică mai mare niţel. Am aplaudat, am tropait, am dat replici, am atenţionat eroii buni că vin ăia răi, m-am super distrat! Şi, ca să mă credeţi, vă spun că nici prin gând nu mi-a trecut să scriu ceva pe twitter (ca la alte filme la care am făcut live twitting de plictiseală), să mă uit la ceas sau să caut prin geantă olynthul de care aproape toată lumea ştie că-s niţel dependentă.

Fiecare secundă din film a fost cu acţiune sau cu poante, iar povestea e aşa bine închegată încăt nu doar că lasă loc pentru partea a treia (când estimez că Po îşi găseşte o pandiţă), dar mă şi face s-o aştept cu nerăbdare!

Animaţia e şi ea bine făcută (DreamWorks, deh!), şi personajele foarte bine conturate, de la cocorul cel rău, cu voce de Gary Oldman, până la tigresa dură dar sufletistă (Angelina Jolie) sau vipera cu floricele la tâmple care vine la pachet cu vocea lui Lucy Liu. Şi mi-a plăcut şi că sunt faze special gândite pentru 3D, deci merită ă vedeţi filmul la IMAX.

Gata! Hai, mergeţi să vă luaţi bilete sau vedeţi că au Maldita şi Pietricel concurs cu invitaţii – baftă! Şi să-mi spuneţi mie Panda dacă nu v-o plăcea filmul! Am zis!

March 17

Mămici pentru Marte

Până la vârsta gimnaziului, am fost un copil teribil de cuminte. E drept, zvăpăiala nici nu prea avea cu ce să fie susţinută. Locuiam într-un bloc mic şi, cu excepţia a doi copii din vecini, Ioana şi Laurenţiu, nu prea interacţionam cu “persoane” de vârsta mea. Şi, orium, eram preocupată cu grădiniţa. Şi cu Mecano – vă mai amintiţi Mecano?

În felul ăsta mama s-ar fi calificat perfect dacă marţienii ar fi căutat o mamă-model care să disciplineze progeniturile planetei roşii, exact aşa cum se întâmplă la începutul filmului Mămici pentru Marte | Mars needs moms. Şi uite aşa, Milo, protagonistul peliculei, se trezeşte că urâcioşii de marţieni îi răpesc mama şi porneşte într-o aventură plină de suspans, dar şi de umor, pentru salvarea ei.

(ia click pentru a mări şi atenţie puţin la parteneri! eeee? doar bloggeri! cool, ha?)

Pe Marte i se alătură aliaţii Gribble, Ki şi TwoCats, trei personaje pe cât de pitoreşti pe atât de colorate. Am râs în hohote la unele faze şi am fost înduiolată la altele. Cu siguranţă, e un film pentru toate vârstele, fiindă cei mici se vor distra copios de animaţia personajelor, iar cei mari vor înţelege corect de ce lui Gribble “îi reuşeste roşul atât de bine”. Şi ştiu sigur că aşa e întrucât ieri, la avanpremieră, am fost însoţită atât de Miruna mare (@anurim, 22 de ani :D) cât şi de Miruna mică (5 ani). Deci, poftim, Mars needs Moms e “de văzut”, acum aveţi trei surse care spun acelaşi lucru! :)

Pont: nu plecaţi din sală până nu se termină genericul. Promit c-o să aveţi o surpriză plăcută dacă faceţi asta!

March 6

Scenariul “Bună! Ce faci?”

Lia Bugnar a fost atât de drăguţă încât mi-a trimis scenariul final imediat ce am rugat-o. Eram curioasă care-i treaba cu cămăşile de bărbaţi însuraţi, dar şi care sunt scenele picate la montaj despre care ne-au vorbit Dana Voicu şi Ana Popescu la seara S!MPA de 1 martie. Sper din suflet că aceste scene se vor regăsi ca bonus pe DVD, fiindcă sunt la fel de faine ca întregul film. Deci, fără alte introduceri, vedeţi mai jos una-alta, ce am selectat eu, în mod absolut subiectiv:

Dialog între femeie care plânge la Internet Cafe şi Gabriel

– Iartă-mă că… în fine, poate îţi stric dispoziţia. Ai venit aici să… şi mă auzi pe mine cum…
– Ei, asta-i bună! Nu vă faceţi griji de mine. Doar că imi pare rău să vă văd aşa de suparată.
– Iubitul meu… Şi-a găsit pe altcineva.
– Oooo… îmi pare rău. Asta-i foarte neplăcut. Eraţi de mult împreună?
– Doi ani.
– E ceva. Doi ani sunt … destui. E în străinătate?
– E etiopian.
– Uau! Şi cum v-aţi întâlnit?
– Nu ne-am întâlnit. Ne-am indrăgostit şi am trăit împreună pe net.
– Şi n-aţi apucat nici măcar să vă cunoasteti?
– Ne cunoastem perfect. Şi am avut cu el cele mai fabuloase orgasme din viaţa mea. Nici cu soţul meu nu…
– Uau! Şi soţul dumneavoastră stie?
– Sigur că ştie. M-a înţeles. E alături de mine si m-ajută să trec peste criza asta. Deseară facem dragoste. E singura soluţie de bun simţ.

Scena din spălătorie, Gabriela îi explică lui Toni cum e cu cămăşile

– Ce faci cu alea?
Gabriela se duce si-i ia din mina niste camasi lui Toni.
– Niciodata sa nu mai faci asta! M-ai auzit? Niciodata! Te uiti pe eticheta si vezi cit e bumbac, daca e. Asta n-are ce sa caute cu asta la un loc in viata vietilor ei. Asta are 60% bumbac si astalalta are 80%. Le pui la un loc?! Ia uita-te pe eticheta!
Toni ia camasile si se uita pe dos.
– 60% si 80%. Pai, de unde-ati stiut dinainte?
– Dupa atitia ani, inveti. Doar daca le vad, stiu ce calitate sint si cit costa. Si doar daca le pipai stiu.
– Mama! Cit de tare!
– Dar, daca le vad, stiu mult mai multe despre o camasa si despre cine-o poarta. Uie, aia de exemplu, e ingrozitor de scumpa.
Toni se duce si ia cu doua degete o camasa din gramada.
– Janghinoasa asta?
– E facuta sa para ponosita. Tocmai ponoseala asta costa asa de mult. Sigur e italieneasca si de firma ceva. Uita-te pe dos.
Toni citeşte eticheta.
– Armani. Minca-ti-as! Zici ca-i cirpa de sters prafu’!
– E a cuiva care nu e tinar. Vrea sa fie la moda. E posibil sa aiba o iubita mult mai tinara ca el.
– Haideti, sefa, faceti misto de mine?! De unde le mai stiti si p-astea?
– Dupa cum e murdarita. Tinerii murdaresc intr-un fel, batrinii altfel. Batrinii resemnati intr-un fel, aia care se mai agata de viata altfel. Uite, acolo, rochia aia! Tipa care-o poarta e trecuta de treizeci si-i nemaritata.
– Eee, na! Faceti misto?
– Vorbesc serios. E un model incomod si complicat. Il porti doar daca esti disperata. E o disperare intensa, proaspata, abia de citiva ani. Disperarea la 40 sau la 50 e altfel.
– Cit de meseriasa sinteti, sefa! Sinteti beton!

Şi o ultimă replică selectată, a lui Vladimir către Jipescu: “Jipescule, eşti cea mai stricată cunoştinţă a mea. Lasa-ma sa-mi vad de carte“. Eu zic c-o să vă placă întreaga scenă dar şi că e loc de “Bună! Ce mai faci?”, o urmare, care va să zică, pentru că e mult de explorat în relaţia celor doi tineri şi cred că nici Gabi şi Gabi nu şi-au terminat încă relaţia.

Despre cămăşile bărbaţilor însuraţi – ştiu că asta aşteptaţi! – cred că o s-o las pe autoarea scenariului să ne povestească, la o cafea… vedeţi aici ce şi cum, la PS! De asemenea, să ştiţi că replicile scrise pe taraba de fructe, dar şi alte mici detalii, nu sunt tertipuri regizorale ci au fost gândite aşa chiar din scenariu. Chapeau bas, Lia!

March 3

“Bună! Ce faci?” – deştept, delicios, de văzut!

De 1 Martie am ieşit cu fetele în oraş. Dar nu oricum, ci în variantă organizată, cum altfel decât tres S!MPA, de către Cristina Bazavan şi fetele de la Tabu. Am fost alintate cu mărţişoare, bere de fete (Redd’s), cafele de la Illy, Cointreaupolitans, ca să fim Cointreauversial, floooriceeeeeleeee, daruri şiiiiii… a, dar despre asta vă zic mai încolo un pic.

Din start, una din surprize a fost chiar locul, respectiv holul cinematografului Patria, refăcut ca spaţiu închis, cu canapele şi fotolii comode, albe. Aproape 50 de doamne (şi domnişoare – a adăugat Oana Brătilă, cea care ne-a adus mărţişoare confecţionate chiar de ea!) au produs un fond sonor vesel întrerupt pe ici-pe colo, de exclamaţii vesele “aaaaaa! ai ajuns şi tu, braavooo!”. După mingle am făcut linişte (da, se poate!) şi ne-am uitat la una dintre cele mai faine comedii pe care le-am văzut în ultima vreme.

S-a râs în hohote la film

“Bună! Ce faci?” (“bn, cf” – pentru adolescenţii atomici), este, fără discuţie, o comedie. Pentru că dialogul e fin, situaţiile mustesc de umor şi, de fapt, întreaga acţiune e o ironie a sorţii. La modul amuzant. Regia e semnată Alexandru Maftei, o semnătură despre care am aflat că, în timpul filmărilor, a fost îndelung exersată, fiecare scenă fiind refăcută până la perfecţiune. Şi se vede!

Gabriel şi Gabriela au un mariaj de vreo două decenii, trecut, nu fără urmări, prin “cine spală farfuriile” şi “adu tu borcanul cu hrean”. Amândoi şi-au redesenat visul din tinereţe în ceea ce prieşte cariera lor. Gabriela  (Dana Voicu) a renunţat la Facultatea de Psihologie pentru a-l creşte pe Vladimir, fiul celor doi, iar acum conduce o mică spălătorie de lux. Gabriel (Ionel Mihăilescu) a suferit un banal accident casnic, accident care a pus capăt unei promiţătoare cariere de pianist, iar acum se ocupă cu întorsul paginilor de partitură pentru un pianist care nu e nici pe departe atât de talentat ca el.

Doi rataţi, s-ar putea spune, cu o viaţă aparent banală, ternă. Internetul îi scoate din această aparentă banalitate, atunci când învaţă să intre pe chat şi ajung să vorbească… ironia sorţii, vă spuneam!, unul cu celălalt, însă fără să ştie acest lucru.

O comedie universaă “made in România”. Şi e de bine!

Deliciul filmului este dat şi de poveştile paralele, cea a “virilului” Vladimir (Paul Diaconescu), şi cea a “naivei” Toni (Ana Popescu), subalterna Gabrielei la curăţătorie. Amândoi visează să se realizeze în viaţă şi astfel ajung în tot soiul de situaţii prezentate cu super umor. Ca să nu vă stric bucuria de a urmări acest film, nu insist asupra scenariului mai mult decât pentru a vă spune că aprţine Liei Bugnar! Ceea ce, fireşte, e de bine!

Filmul e prima comedie romanească… universală, în sensul că e făcut în România dar subiectul nu are neapărat legătură cu realităţile româneşti pe care cinematografia autohtonă s-a obişnuit, facil, să le prezinte pe ecran: sărăcie, comunism, comunism, comunism, de parcă asta ar fi chiar singura sursă de inspiraţie! Ei bine, nu e, şi mă bucur că cineva a avut “curaj” să abordeze o “partitură” în care cheia sol nu are formă de seceră şi ciocan!

A! Da! Uite-o pe Jipescu Miruna, că nu m-am putut abţine. Miruna, tocilara clasei, care, ce să vezi!, era un vulcan nestins! :))) Vă daţi seama, da?, că asta e noua poreclă a lui anurim!

PS Public mai încolo explicaţia cu cămăşile, aşa cum am promis, dar şi alte detalii spumoase din scenariu! Refresh, zic :)

January 29

127 de ore, o poveste adevărată

Tocmai am văzut 127 hours, un film extrem de puternic şi pe care, dacă n-aveţi stomac tare, nu vi-l recomand. Povestea e simplă şi e adevărată: Aron Ralston, un alpinist american, se afla în excursie prin Utah, în Blue John Canyon, când alunecă între doi pereţi de stâncă, atrenând în cădere un bolovan care-i prinde mâna dreaptă.

Filmul descrie cele 127 de ore pe care Aron, interpretat de James Franco, le-a petrecut încercând să se elibereze. A reuşit, la final, după ce şi-a tăiat braţul, fază la care, dacă aş fi văzut filmul la cinema, cred c-aş fi plecat. Iniţial, filmul poate părea plictisitor, lungit, un documentar oarecare cu un tip care se caţără. Big deal. Dar prima parte ţi-l face simpatic pe Aron, te relaxează, pentru ca mai apoi dramatismul situaţiei, lungă, chinuitoare, epuizantă, să te “lovească” şi mai puternic. Suferi alături de eroul principal şi, în fine, când iese la lumină, te bucuri c-a scăpat. Te bucuri, ca în cazul meu, până la lacrimi.

Nu cred că ia Oscarul pentru Cel mai bun film, dar transmite emoţii şi te pune pe gânduri. Ca şi după Saw, ajungi să te întrebi cam ce ai fi în stare să faci ca să supravieţuieşti. Şi-ţi dai seama că într-o situaţie de viaţă şi de moarte, o să-ţi bei urina, dacă nu ai de ales, ba chiar o să-ţi rozi propriul braţ, dacă stă între tine şi “a trăi”.

Aron Ralston merge în continuare pe munţi şi ţine discursuri motivaţionale povestind despre experienţa sa. Pe bani foarte buni, aş putea adăuga. Dar asta e o altă poveste.