November 16

zile

luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, luni…

socotea zilele cu degetele lipite de calendarul mic din agendă, pe furiş, de parcă cineva chiar i-ar fi dat atenţie ei, în colţul biroului, aproape complet ascunsă de ficusul imens, căruia îi ştergea frunzele de praf în fiecare vineri şi   neapărat după ce pleca şeful. asta fiindcă odată îi făcuse observaţie că acolo nu e grădină botanică: parcă îl şi revedea, învârtindu-şi stiloul în aer de parcă ar fi desenat nişte coroane imaginare de copaci!

Continue reading

November 15

Cumpăr o vocală. Rog seriozitate.

intr-o seară (sau poate era chiar noapte, cine mai număra orele?!) stateam la povesti si dupa aia a venit o dimineaţă şi erau nişte pescăruşi, mai ştii?, că ne-am şi mirat ce căutau pe-acolo când eu spuneam că-mi e dor de mare, şi tu ai zis ceva… nici nu mai ştiu prea bine! de fapt… chiar aşa! ce spuneai?

şi pe urmă ne-a luat valul. sau aşa ceva.

October 17

Gândul de seară

Nu sunt fatalistă, ba chiar cred că soarta ne-o mai facem şi noi cu mâna noastră, mai ales atunci când o întindem, pe ea, pe mână, şi nu pentru ca să cerşim îndurare ori noroc (sau bani de la stat!) ci pentru ca să apucăm ceea ce e acolo dar necesită şi un efort din partea noastră.

Şi totuşi, uneori, se întâmplă aşa nişte întâmplări neîntâmplate şi neîntâmplătoare, de ne minunăm de scenariu până şi noi, protagoniştii! Iar dacă vin, să nu vă fie teamă: trăiţi-le! Complet, plenar, aproape ca şi cum mâine nu există sau începe, negreşit, cu Boleroul lui Ravel!

Continue reading

September 6

Dolores O’Riordan: No Luggage! sau De ce naiba să-mi fac griji?!

La 19 ani Dolores, mezina unui familii catolice cu şapte copii, un tată cam zaza şi o mamă care muncea să-i ţină pe toţi s-a dus să dea o probă pentru a deveni solista The Cranberries şi… a luat proba!

Au urmat 13 ani de succes mondial, milioane de albume vândute, mulţi bani câştigaţi, interviuri şi turnee, unul dupa altul, o viata la care multi viseaza dar prea puţini ştiu că, odată ajuns acolo, sus, nu-ţi mai aparţii şi e extrem de uşor s-o iei razna. În 2003 povestea The Cranberries părea a fi la final, fiecare dintre membrii trupei implicându-se în diverse proiecte solo, iar luminile se stingeau, rând pe rând.

Continue reading

November 21

O lecţie

Era odată o fetiţă, Ellie, şi ea nu avea nici mâini, nici picioare. Când Ellie era mică, mică, a făcut meningită şi septicemie, aşa că a fost nevoie ca toate cele patru membre să-i fie amputate pentru a rămâne în viaţă. Ce viaţă, o să spuneţi, ce fel de viaţă este aceasta, a unui copil fără mâini, şi fără picioare?!

Ei bine, astăzi Ellie are şapte ani şi joacă fotbal. Este un mare fan Arsenal şi se uită la meciurile echipei preferate împreună cu tatăl ei şi, odată pe săptămână, joacă fotbal. Şi dansează, şi merge pe bicicletă şi e un copil fericit, în ciuda faptului că, aşa cum am spus, ambele mâini şi ambele picioare i-au fost amputate.

Sunt poze cu ea pe net, căutaţi-le, dacă vreţi. Eu am ales să-i pun doar zâmbetul.

La fel ca şi în cazul dansatoarei Claire Cunnigham care, când o boală nesuferită a împiedicat-o să mai meargă altfel decât cu cârje, ea a învăţat să danseze. Şi e absolut fericită aşa.

Care e lecţia?! Cred că e inutil să spun. Totuşi, când aveţi vreo neplăcere, gândiţi-vă la acest copil şi la Claire, apoi la problema voastră. Brusc n-o să mai pară atât de gravă.

November 10

Pentru totdeauna: un caz fericit.

Ieri seară am dat-o în filosofeli cu un domn şi, printre altele, am ajuns la un subiect “drag” mine, formula exclusivist fatalistă “pentru totdeauna”. Domnul zicea că e bine măcar să crezi că se poate, eu nu şi nu, fiindcă am fugit de această sintagmă de când mă ştiu. Mă rog, poate nu chiar de când mă ştiu. Când eram mică şi visam cai verzi pe pereţi, aveam o mulţime de scheme în cap, lucruri care urmau să fie bifate şi apoi păstrate întocmai şi asemenea… da, aţi ghicit, “pentru totdeauna”.

În timp, însă, formula asta a început să mă sâcâie, odată cu maturizarea. Ştiu că parte din acest proces, al maturizării, e să ne luăm angajamente durabile şi chiar îmi asum unele principii ce nu s-au schimbat de mulţi ani şi, probabil, nici nu se vor schimba. Dar în fiecare zi înveţi ceva nou, în fiecare zi, experienţele pe care le trăim, oamenii cu care interacţionăm îşi pun amprenta asupra noastră şi, da, ne (re)modelează. Nu brusc ci puţin câte puţin, şi e bine că e aşa, se numeşte evoluţie.

Aşa stând lucrurile, cum aş putea spune, asumat, convins, “pentru totdeauna”? Voi puteţi? Există ceva despre care puteţi spune, o mie la sută siguri, că nu se va schimba, nicicum, nicicând, pentru nici un motiv, în nici o împrejurare, că e “pentru totdeauna”?!

Să privim împreună, vă rog, următorul material didactic:

Acesta a fost un caz fericit.