November 18

Black Friday la Flanco și flanco.ro

Azi a fost conferința de presă pe care cei de la Flanco au organizat-o ca să povestească despre Black Friday sau ”shopping festival”, cum i-au zis ei și mie mi s-a părut simpatic.
Pe scurt, totul e mai mult, mai mare, mai amplu. Mai multe oferte, mai multe magazine, mai multe case de marcat, mai mulți consultanți, mai multe reduceri, mai mult spațiu pentru depozitare. Și, da, firește, se estimează o creștere a vânzărilor, numărului de vizitatori și a numărului de tranzacții.
Continue reading

April 7

De ce e Harrods… Harrods!

Când am fost la Londra, astă toamnă, shoppingul nu era câtuşi de puţin pe lista mea de priorităţi. În general nu e, dar în alea trei zile a fost cu atât mai puţin! În mod suficient de ironic, însă, a ajuns acolo din pricina unei doamne care ocupa prea mult loc pe trotuar şi care a trecut grăbită pe lângă mine, agăţându-mi, din mers, geanta. A cărei baretă a cedat nervos la asemenea tratament şi… s-a rupt! Eram pe Regent, am intrat în trei magazine, din mers, din al treilea mi-am luat geantă nouă şi asta ar fi fost tot dacă… nu ne prindea ploaia într-o zi pe lângă Harrods.

Şi-uite-aşa am ajuns să mă plimb prin faimosul magazin!
Continue reading

October 10

Shopping cu Farmec!

Primul produs Farmec şi, cred, cel mai cunoscut dintre ele, laptele Doina, s-a lansat în 1965, iar doi ani mai târziu la Cluj-Napoca începe producţia seriei de succes Gerovital H3 by Ana Aslan. În 1969, tot la Cluj-Napoca se realizează o altă premieră, primul produs cosmetic produs în România sub formă de spray. Găsiţi o întreagă istorie a companiei chiar pe site-ul lor, cu fotografii, unele chiar de epocă.

Şi, mai nou, o găsiţi şi muzeul amenajat în incinta celui mai nou magazin Farmec, ale cărei porţi se deschid mâine la Cluj, la parterul blocului spray – şi dacă eu, bucureşteancă, ştiu unde e blocul ăla, voi, cei din Cluj îl găsiţi, probabil, cu ochii închişi sau aşa ceva! Deşi, hm, proababil că voi ajunge acolo mâine înaintea unor clujence! :)
Continue reading

January 14

Bărbaţii târâţi la shopping

La Observator, în seara asta, a fost o ştire despre reducerile din magazine iar reporterul a filmat şi chiar intervievat mai mulţi domni care o ardeau pe margine, aşteptându-şi iubitele şi nevestele. Unii butonau mobile, alţii tablete, dar toţi păreau destul de plictisiţi şi se vedea pe faţa lor c-ar fi preferat altceva decât să fie târâţi la cumpărături.

Cum am mai spus, eu n-am mania shoppingului, poate şi pentru că rar găsesc lucruri mişto şi la preţuri decente în magazinele româneşti iar când ajung afară am mai degrabă chef să văd de altele, nu interioare de magazine. Mai mult, plimbatul prin magazine mi se pare cam plictisitor. Mă rog, cu pantofii e altceva, dar nici asta nu e chiar un obicei deşi, admit, am mai multă răbdare când vine vorba de încălţări.

Dar e ok, pot să pricep că pentru unele doamne şi domnişoare shoppingul e aducător de adrenalină sau de cine ştie ce alte bucurii, dar ceea ce nu pot să înţeleg deloc e de ce trebuie să-i care după ele pe domni?!

De ce-ai vrea după tine pe cineva care evident nu are chef de shopping şi, în nici un caz nu are chef de rochii, fuste sau pumps, cineva ale cărui oftaturi ar putea să-ţi rupă sufletul dacă i-ai da puţină atenţie?! Că vine de dragul sau de frica ta e clar, dar n-ar fi mai simplu şi mai vesel pentru toată lumea dacă ai lua cu tine o prietenă sau te-ai duce singură?!

Întreb şi eu…

December 22

Monique de pe Lipscani

Am o problemă cu vânzătoarele care nu înţeleg că shoppingul nu e doar despre a cheltui bani ci a te simţi ok cu faptul că faci asta vs. lucruri de care ai sau nu prea ai nevoie. Iar când n-ai neapărată nevoie de a ţâşpea cămaşă albă (eu am, că fac colecţie!) , experienţa trebuie să fie premium.

Ieri am trecut pe Lipscani între două întâlniri. Acolo, la numărul 59, e un magazin care se numeşte Monique. Intru mereu cu plăcere şi cumpăr mereu câte ceva, pentru că au lucruri drăguţe (haine, accesorii) dar, mai ales, pentru că doamna care se ocupă de magazin este cu adevărat fermecătoare.

Monique e un butique în adevăratul sens al cuvântului, e şic, în interior miroase a parfum dar fără să-ţi oprească alimentarea cu oxigen, e cald, iar lucrurile expuse sunt aranjate cu gust şi cu minte, în aşa fel încât în orice colţ sau pe orice umeraş te aştepţi să găseşti ceva drăguţ.

Nimeni nu sare pe tine să te întrebe ce cauţi, dar dacă soliciţi să probezi ceva, o părere bine argumentată îţi este oferită cu zâmbetul pe buze. Pentru cine cumpăraţi? Cum este restul toaletei pe care o s-o purtaţi? şi alte întrebări menite să se asigure că pleci de acolo cu cea mai bună variantă pentru tine.

Ieri am cumpărat două clame oarecât mai glamour şi le-am ales pentru că, deşi simple, ies în evidenţă într-un mod plăcut, mai ales acum, pe părul meu (mai nou) roşcat. Doamna a insistat să le împacheteze – de obicei refuz, pentru că am cel puţin o geantă la mine şi nu încurajez risipa pungilor de plastic – explicându-mi că are pungi de hârtie, nu de plastic iar asta se poate recicla. Mi-a dat şi câteva sfaturi despre cum pot prinde părul cu respectivele accesorii în aşa fel încât să le pun în valoare şi pe ele şi pe mine. M-a cucerit.

Înaintea mea îi explicase unei fete cum se poartă o anumită căciulă, cu lux de amănunte, de ce trebuie trasă mai spre ceafă pentru a balansa forma capului şi de ce fetei i-ar sta bine iar ei nu, pentru că are faţa mică, iar o căciulă de genul acela i-ar umbri toate trăsăturile. Mai devreme, explicase unui domn (chel!) cum se pune în păr un anumit accesoriu, delicios şi ăla, cu pene, şi pe care intenţionasem să mi-l cumpăr, de asemenea, dar am renunţat fiindcă nu-mi dau seama la ce l-aş putea purta!

Cred că acolo am avut parte de cea mai frumoasă experienţă de shopping, cu maniere de pension şi aer parizian. Aşa că vă recomand, oricând, să treceţi pe acolo, chiar dacă nu cumpăraţi ceva, fie şi pentru a vă bucura de experienţa vizitei!

(ştiu că e reclamă, chiar deşănţată, dar mi-a plăcut chiar atât de tare!)

Sursa foto

December 22

The dark side of me

Cu toate că spun şi cred cu tărie despre mine că nu sunt o impătimită a shoppingului, mi se mai întâmplă şi mie să dau iama cu cardul în magazine, şi găsesc cele mai simpatice scuze să fac asta. De exemplu, ieri am ieşit la o minirepriză de cumpărături de cadouri. Am luat un singur cadou (aia nu-mi place, aia nu se potriveşte, aia n-am găsit), da’ cum n-am putut să mă abţin, am dat o raită şi pe la magazinele cu încălţări, fiindcă îmi trebuie o pereche nouă de cizme. Unele mai serioase, cu o talpă care sa-mi permită să merg safe pe stradă şi când e gheţuş, altfel decât încălţată în bocanci (nu ştiu dacă ştiţi, dar tocurile de 10 centimetri şi talpa netedă ca-n palmă nu te ajută prea tare în sensul ăsta).

Dilema clasică de shopping

OK, intrat, ochit cizmele din prima, probat, perfect! Culoarea mi-a plăcut la nebunie, talpa îndeplinea condiţiile meteo… Şi după asta le-am văzut! Erau ele, cizmele perfecte. Dragoste la prima vedere, ce să mai, ca-n filmele siropoase în care protagoniştii aleargă unul spre celălalt in slow motion. Pun cizmele alese jos, le ating blând pe Perfecte, le probez. Sunt mari. Nu-există-dreptate-pe-lumea-asta-mamă-eu-de-ce-n’am-noroc de mari. Dar vin perfect pe gleznă şi eu am problema asta, că am gleznele subtiri şi majoritatea modelelor fălfâie în jurul lor precum steagul de pe Guvern. Dar sunt mari. Dar sunt atât de frumoase…Dar mari.

This is WAR!

Şi cum mă bălăngăneam eu mental între mari dar atââât de frumoase, le iau, nu le iau, vine o tanti şi ţuşti! le înşfacă pe primele de lângă mine.

– Nu vă supăraţi, sunt ale mele. Le-am ales, probat, le cumpăr.

– Nu, că nu-s ale tale, că erau ACOLO.

– Acolo, lângă mine, da.

Ce-i drept, acolo, lângă mine erau cizmele mele şi un maldăr de alte încălţări, că femeile la shopping sunt un fel de fiare, nu mai ţin cont de nimic, iar ordinea în rafturi e un concept mai mult decât uopic. Dar, nene, întrebi! Eu eram acolo, cizmele erau în picioare, una lângă alta, frumos, nu trântite.

– Nu le-ai cumpărat, deci nu sunt ale tale.

– Alooo, cucoană, dă-mi botinele, vezi de drum şi nimeni n-o să fie rănit.

Cucoana, nici gând să mi le cedeze. Eu, nici gând să i le las. Ne-am măsurat din priviri, mai rămânea să ne înclinăm politicos înainte să ne cărăm scatoalce. Când s-a apucat să le probeze (cât tupeu să ai???), a trebuit să dea drumul uneia dintre ele. I-am luat-o din mână şi i-am spus foarte calmă că eu am vreme să aştept. Ăla a fost momentul psihologic. S-a isterizat vocal vreo 30 de secunde, timp în care eu am fredonat liniştită A Merry Merry Christmas and A Happy New Year. Într-un final a cedat.

Happy End

După ce m-am asigurat că siiiigur nu au nici o pereche de Cizme Perfecte mărimea mea şi mi-am luat adio cu noduri în gît de la ele, am plecat veselă spre casă pentru a le plăti pe primele alese şi apoi câştigate în lupta dreaptă.

***

În mod normal, aş fi cedat. La naiba, vorbim despre nişte cizme, nu e ca şi cum fi aş umblat desculţă fără ele. Totuşi, când dau nas în nas cu forme patologice de tupeu mă împunge un drac de la spate să dau niţel peste nas cui mă provoacă. Şi, până la urmă, erau ale mele.

Dar tanti aia? Ea ce scuză are? Era posedată de ShoPoltergeist?