May 25

FITS 2012, Jurnal de festival (I)

Bine, încă nu e chiar de Festival, că FITS începe abia mâine (adică e încă 24 mai când încep să scriu rânurile astea!). Dar pentru mine este, deja, Festivalul mailurilor si vox-urilor şi al tuturor lucrurilor care sunt – încă! – pe to do list! Noroc că Sibiul e un oraş mic, totuşi, aşa că să alergi de la hotel (Continental, apropo – tre’ să vă spun de băile kinky din camere!), la teatru, care e peste drum, la Humanitas, în Piata Mare şi Piaţa Mică – deocamdată cam astea-s traseele şi nu apuci să te faci ciuciulete – mă rog, dacă ai o geacă cu glugă. Daca nu, te faci – am probat şi asta! :)

Da, plouă la Sibiu, şi dacă până ieri asta nu m-a deranjat, de azi am schimbat mode-ul (despre mood oricum nu mă întreabă nimeni) cu cel festivalier, cu arma, pardon!, telefonul şi laptopul la picior, pardon, ureche, respectiv mână!

Echipa mea de voluntare a început să lucreze şi deja am “marfa” de la ele, informaţii şi vox-uri pe care trebuie să le trimit mai departe, încă am multe mailuri de trimis, scrisori (da, e diferit) de scris, şi n-am apucat sa-mi tipăresc cărţile de vizită!

Au venit, însă, darurile pentru bloggerii oficiali (e surpriză, nu spunem, deocamdată!), şi telefoanele Nokia Lumia cu care vor lucra pentru a-şi ţine cititorii, prietenii şi urmăritorii la curent cu ce se întâmplă la Sibiu, la FITS. M-am jucat şi eu cu unul, aseară, dar îmi păstrez plăcerea de a experimenta această nouă jucărie pentru perioada în care sunt la TIFF, din 4 iunie încolo – abia aştept!

Foto: Dragoş Spiţeru | FITS

Între timp am mai scris nişte mailuri, şi a trecut de 12, aşa că  oficial, azi începe FITS!

Sper să găsesc zilnic răgaz de poveşti printre rânduri, şi nu doar despre Festival ci despre toată nebunia – una frumoasă! – de aici, să văpovestesc de colegii din teatru, de voluntare, de artişti, de tot! Vom vedea ce va fi! Să-mi ţineţi pumnii, să iasă brici!

December 21

Cel mai frumos răsărit

La ideea celor de la Heineken, care îndeamnă lumea să se distreze şi să bea până dimineaţa dar în mod responsabil, cât să prindă şi să se bucure de răsărit, am fost pusă să rememorez cel mai frumos moment matinal al zilelor lui 2011. Anul ăsta nu prea am avut ocazia să (sur)prind răsărituri (în orice caz, nu povestibile şi, în nici un caz, cu poze!), totuşi am ales două. Şi un bonus.

Primul răsărit outdoor din 2011 m-a prins la Sibiu, după petrecerea de încheiere a FITS, pe Bălcescu (pietonala din oraş), când mă îndreptam spre micul apartament ce mi-a fost casă aproape o lună. Teii începuseră să parfumeze strada, era linişte însă pe măsură ce înaintam către casă, se auzea, din ce în ce mai tare, Por Una Cabeza, tangoul lui Carlos Gardel din Scent of a Woman, iar răsăritul decora strada cu lumină aurie. Dincolo de toate satisfacţiile personale şi profesionale pe care mi le oferă FITS, dimineaţa aia e la loc de cinste.

Celălalt răsărit de excepţie din 2011 a fost la Vama Veche, tot în iunie, după o noapte cu dans, când am plecat cu Andreea, Cătălina şi D. spre John, să mai şi dormim. Ca de obicei acolo, fondul sonor a fost asigurat de Ravel, nu-mi imaginez răsăritul la mare fără Boleroul lui. Cam multă hărmălaie pentru gustul meu, dar marea a compensat multe din neajunsuri. De altfel, îi reuşeşte mereu asta!

Totuşi, cel mai frumos răsărit din viaţa mea a fost… în 2008, în Tunisia, pe malul lacului Chott el Djerid, un lac cu apă sărată, complet secat la momentul respectiv, cu o suprafaţă uriaşă, cât vezi cu ochii, strălucitor de albă de la sare. Redau povestea, aşa cum am scris-o atunci.

ne’am trezit devreme, la cinci, si am plecat la sase din hotelul primitor din douz. un hotel de trei stele cu servicii calde. la propriu. noaptea a fost rece, si am cerut inca o patura pe care am primit’o imediat. dimineata, dupa nelipsitul ness, lucrurile stranse in graba cu ochii carpiti de somn, cu grija de a nu fi uitat ceva, dar in imposibilitatea de a ma asigura de asta: era prea devreme pentru ritmul meu biologic. n’am uitat nimic.

in autocar. stau in fata. ne deplasam, e liniste, e intuneric, toata lumea dormiteaza. nu mai stiu cat am mers, cred ca nu prea mult, am atitpit, nu stiu de ce m’am trezit si m’am uitat pe geam, se crapa de zi. si undeva, departe, vorba cantecului, se zarea prima geana a zilei, un firicel de lumina portocalie, din alta lume, parca.


am cerut sa oprim. nu stiam daca e’n program si nu ma interesa. intrasem deja pe teritoriul lui chott el djerid, lacul sarat si secat. m’as fi dat jos si daca m’ar fi lasat acolo. am oprit, am coborat. cum te uitai in zare, numai nisip, pustiu, si geana aia de lumina. aerul era rece, dar nu taios, placut pentru obrajii inca incinsi de somn. m’am infasurat in poncho. incet, unu cate unu, au coborat si ceilalti. m’am dus mai incolo.


geana de lumina a inceput sa se ridice incet. e momentul in care ai o revelatie: desertul este o mare, e aceeasi senzatie. in afara de boleroul de ravel pe care rasare mai bine si mai vrajit soarele, era ca la mare. doar ca, in loc sa se reflecte in apa, soarele, tragea dupa sine o lumina portocalie, rosiatica, incredibila. nu stiu cum, dar din autocar se auzea, incredibil, “world is stone” si mie, ca proasta, mi’au dat lacrimile. cred ca de multumire pentru asa o coincidenta, dupa toate zilele in care ascultasem muzica lor aproape de manea, cand rasare soarele, se’aude world is stone.

A fost magic!

_________

E un obicei ca, înainte de 31 decembrie, să ne amintim Best of din anul ce tocmai se încheie. Şi de ce n-ar fi #mysunrise (sau aşa, pe FB) un unghi de abordare?! Răsăritul e un nou început, aşa că, dacă vor şi ei, aş vrea să ştiu de la Tiţa, Ivo, TVdece, Doru şi Andreea cum a fost cel mai frumos răsărit al lor din 2011. Sunt convinsă că au poveşti frumoase!

Iar pentru voi, cititori, e bine să ştiţi că cea mai frumoasă poveste cu răsărit e premiată cu six pack de Heineken. Pentru sărbători vesele! :)

July 14

Prin Sibiul meu. Doar al meu.

Îmi place Sibiul, mereu mi-a plăcut, încă de când am pus piciorul în oraş pentru prima dată, în 2002, preţ de vreo oră, cred, nu mai mult, ca să văd măcar Podul Minciunilor. N-aş mai fi plecat, bucuroasă să-i cercetez fiecare colţ, fiecare firidă, să umblu la pas printre străduţele pietruite, să ascult poveştile caselor ochioase. Am tot revenit la Sibiu, cu diverse ocazii, şi am adunat în timp amintiri preţioase ce mă leagă de acest loc.

Precum în copilărie, când mă purta mama pe stradă şi, după o ploaie, făceam ce făceam să ating măcar cu ghetuţa vreo băltoacă, tot aşa mi-am găsit mereu drum prin oraşul de pe malul Cibinului, atrasă de fire invizibile. Ba o Caravană, ba o conferinţă, ba un concert, ba în trecere către te miri ce alt loc de prin ţară, drumurile mele făceau ce făceau şi se opreau de-un răgaz sibian. Aşa, pentru încărcare de baterii.

FITS m-a legat indisolubil. De-acum, aproximativ o lună pe an, sunt “de-a oraşului”, în slujba lui. Am deja obiceiurile mele: să merg, spre exemplu, la Atrium, unde musai, iarna, beau coniac cu lapte cald şi miere şi îl ascult pe Laci Hunyadi jucându-se cu clapele – poate să cânte orice, de la Tudoriţo, nene până la As time goes by – şi ai senzaţia că eşti în alt timp.

Dacă e o zi frumoasă de aprilie sau de noiembrie, stau la soare în Piaţa Mare şi fac poze copiilor şi porumbeilor. Dacă mă doare sufletul, unele poze ies aşa:

Dar mi s-a întâmplat să mă simt în centrul oraşului, pe gardul de piatră de la La Turn, cu un frappe, ca la mare. Sau ca la Amsterdam. Aceeaşi senzaţie nesfârşită de libertate şi de linişte.

Îmi plac, da, porumbeii cei zăpăciţi din Piaţa Mare, care sunt aşa de obişnuiţi cu oamenii încât nu odată mi s-a întâmplat să feresc pe câte unul cu pasul. Că ei nu ştiu a se feri. Copiii îi aleargă, ei stau ca nişte mâţe toropite la soare, poate doar săltând niţel. Se schimbă placa doar când îi apucă bâzdâcul şi dau roată la Piaţa Mare, aruncând, din zbor, umbre de aripi pe Biserica Romano Catolică, când se curtează ori când le arunci firimituri de covrig.

Vi se poate părea, fireşte, că ştiu pe nume orice piatră din oraş, măcar centrul, aşa cum trebuie, cu istorie, ani de pus temelie, şi fiecare colecţie din Brukenthal. Greşit! Am aflat multe despre toate astea, şi încă multe pe deasupra, weekendul trecut, de la Răzvan Pop, care, în ciuda faptului că e politician, chiar ştie istorie şi chiar îşi iubeşte oraşul cu pasiune de bărbat tânăr o muiere mai coaptă. El cu Brylu şi cu Tudor, completaţi, când şi când, de Groparul (şi el tot sibian la origini),  ne-au arătat oraşul şi ne-au povestit despre el aşa cum eu nu cred c-aş putea despre Bucureşti.

Vedeţi bine, am spus când şi nu dacă. Fiindcă nu e negociabil. Poate…  De fapt, cu siguranţă nu o să găsiţi acolo Sibiul meu, fiindcă ăsta e doar al meu şi se leagă şi de experienţele personale, nu doar de locuri. Dar,  credeţi-mă pe cuvânt, fiecare poate şi ar trebui să aibă Sibiul lui!

Ceea ce vă doresc şi vouă!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociatia pentru Infrumusetarea Orasului Sibiu si cofinantat de Consiliul Local Sibiu prin Primaria si Casa de Cultura a Municipiului Sibiu. Alaturi de aceste institutii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter si Autonom. Mulțumim pentru sprijin restaurantului Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal.

 

July 12

Prin Sibiul Meu şi-al lor. Vineri.

După un weekend care era să devină incendiar, la propriu, cum ar veni, să-mi ia foc iPad-ul de nu, de la gradele Celsius şi alealalte… cum să le zic, gradele lui Bachus, na!, un concert de numa’ şi o zi cu multă treabă, iaca, poftim, cele câteva gânduri de le-am putut aduna de după, peste şi pentru Sibiu. Prima parte, numai, al’fel ar fi un post prea lung.

Cum zice şi Brylu, tata şi mama frumoasei adunări (unchi şi mătuşă i-a fost Tudor), era greu să mă facă cineva să văd Sibiul (şi) cu alţi ochi, ăia de turist care cască gura şi obiectivul camerei la fiecare două secunde! Greu, chiar aşa, dar nu imposibil, fiindcă s-a produs. Nu cu căscatul gurii, da’ lucruri intereante tot am aflat! Cu siguranţă, însă, e şi meritul găştii faine cu care am fost în această aventură, căci dacă n-ar fi fost, probabil că nici nu s-ar fi povestit.

Am început de vineri, echipa Daminescu în formulă completă: Miruna, Chinezu, Auraş, WW-ul de la Autonom şi cu mine. Şi, pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus echipa Daminescu. Nu Fuego, deşi era cât pe ce! Chinezu e responsabil pentru faza asta, cu CD-urile lui cu tot – şi nu te uit că n-aveai ASIA, mă! :)

Ajuns-am patru din Bucureşti, şi mai urmau să vină d-alde Hoinaru, Alina Constantinescu, Gogu Kaizer, Toma şi Claudia, dar şi de la Baia Mare, dom’ Gaben şi doamna sa, Denisa de la Hunedoara, de la Timişoara: Andrei Crivăţ, Nebuloasa, Cristi Sitov şi Ale Palconi şi, în fine, de la Cluj: Liviu “Stimaţi invitaţi” Alexa, Groparul cu “nievasta” şi Gropărelul (awwwww, cât îi de scump!) şi, normal, inevitabil şi inspirat, TVdece-ii #Florica/Alina şi #Zicu/Dragoş/#Crengutz – şi sper că n-am ratat pe careva!

Atât înainte cât şi după ce s-a adunat întreaga gaşcă, plus gazdele Brylu şi Tudor, am văzut câteva atracţii turistice prezentate frumos fie pe platouri, însoţite de ceapă roşie, fie în formulă nefiltrată, ba la Hermania, ba la Cafe Wien, unde am şi fost pătrunşi de un spir(i)t aşa de patriotic încât am cântat imnul. De câteva ori, cu lacrimi în ochi, lacrimi de râs. Şi, ca să fie treaba pe plus, am băgat şi un colind tradiţional nemţesc fiindcă, deh, eram într-un Stadt nu în orice oraş! Admiraţia celor de la mesele alăturate a depăşit orice limită, sunt convinsă de asta, ba am avut şi followers!

După asta am dansat un pic în Oldies, unii dintre noi, că alţii, mai ales şoferii, au avut o şustă cu Moş Ene. Tot la somn am ajuns şi noi, colega de cameră Miruna şi cu mine, dar ceva mai încolo, pe la o oră mititică, în camera răcoroasă şi elegantă de la Levoslav House – patru stele pe bune!

Pozele cu oamenii frumoşi :)

Restul poveştii, data viitoare. Şi acum, sponsorii!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu şi cofinanţat de Consiliul Local Sibiu prin Primăria şi Casa de Cultură a Municipiului Sibiu. Alături de aceste instituţii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter şi Autonom. Sprijină această acţiune şi restaurantul Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal

July 7

Mă întorc la Sibiu. Cu drag

În weekendul ăsta domnu’ Brylu ne-a făcut program sibian. Adicătelea, ne trimite maşini ca să ne ia de prin oraşele noastre (Bucureşti, Timişoara, Hunedoara, Cluj şi Baia Mare, din câte am înţeles) şi ne aduce la Sibiu ca să ne prezinte oraşul cum ştie el mai bine.

Poate părea un pic ciudat că, după trei ani de prezenţă constantă la FITS, mă duc să descopăr Sibiul dar, de fapt, nu prea e, fiindcă niciodată n-am avut suficient răgaz pentru a cunoaşte şi a mă bucura pe îndelete de acest oraş, nu-i ştiu tainele, istoriile şi poveştile decât în mică măsură. Ce ştiu, însă, e că mi s-a lipit de suflet, întocmai precum Timişoara, acum hăt! vreo zece ani.

De mâine, aşadar, sunt la Sibiu, pentru a cunoaşte mai bine un oraş care îmi e drag deja! O să facem turul oraşului, o să vizităm Muzeul Astra şi Brukenthalul şi sunt sigură că vom avea parte de o super experienţă!

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu şi cofinanţat de Consiliul Local Sibiu prin Primăria şi Casa de Cultură a Municipiului Sibiu. Alături de aceste instituţii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter şi Autonom. Sprijină această acţiune şi restaurantul Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra și Muzeului Național Brukenthal.

 

June 7

Claire Cunnigham. Atât.

Duminică, în ultima zi de FITS, am văzut spectacolul lui Claire Cunningham. Îl aşteptam cu emoţie aşa cum rareori mi-a fost dat să aştept întâlnirea cu vreun artist nemijlocită de gaşcă, amintiri sau vreo călătorie ataşată de eveniment. Şi, da, pentru mine, a fost Warum Warum-ul acestei ediţii a Festivalului.

A venit sâmbătă dimineaţă la conferinţa de presă şi a aşteptat cuminte pe un scaun, în public, să-i vină rândul să meargă în prezidiu. E aşa de măruntă încăt ar fi putut trece neobservată şi nu exista în atitudinea ei nici cea mai mică urmă de vedetism deşi, la câte premii are, şi la ce reuşeşe să facă, uman şi artistic vorbind, e superlativ.

Când i-a venit rândul, s-a ridicat şi a mers în faţă, alături de moderatorul conferinţelor de presă.  A vorbit cu multă modestie, dar nu fără pasiune, despre dansul şi munca ei. Claire are osteoporoză şi încă o boală congenitală legată de articulaţii. A descoperit acest lucru la 14 ani, când a căzut de pe bicicletă şi şi-a fracturat picioarele. Până la 18 ani, a suferit încă vreo câteva fracturi. A trebuit atunci să poarte cârje, şase luni, un an… şi le va purta mereu. I-a luat cam 15 ani să se obişnuiască cu acest gând, dar când a făcut-o, schimbarea felului în care se raportează la cârje a fost atât de dramatică încât s-a lăsat de cântat şi s-a apucat de balet, de dans.

Continue reading

June 6

Jurnal de Festival (IX)

Mă tem că e ultima postare din seria Jurnal de Festival. Ştiu că au fost zece zile în total, dar oricum n-am relatat “la zi” şi, cel mai important, dacă scriu Jurnalul cu numărul 10, s-a terminat, chiar s-a terminat. Şi parcă nu-mi doresc asta încă. Deşi acum, fie vorba, m-aş cam teleporta acasă la mine, la prietenii mei, la domnul sony şi la familiaritatea şi căldura apartamentului ruxăndresc. Da’-i ok, o să plec mâine, azi încă mai am ceva treabă, mailuri de scris, poze de trimis, concluzii de tras, mulţumiri de scris şi evaluări de făcut.

Ieri am văzut Claire Cunningham şi încă nu-mi găsesc vorbele pentru a scrie despre asta, îmi e infinit mai uşor să scriu despre focurile de artificii şi despre petrecerea de închidere a Festivalului care, în mod absolut excepţional, a ţinut până pe la şase dimineaţa. Excepţional zic, pentru că de obicei la trei a trebuit să închidem muzica – poliţia comunitară s-a asigurat de acest lucru cu precizia unui ceas elveţian.

Motiv pentru care ieri, la trei noaptea, DJ-ul (altul decât în zilele obişnuite, fiindcă muzica a fost foarte mişto aseară) a pus, tare, Please Don’t Stop the Music, cu dedicaţie pentru băieţii cu chipiu iar băieţii au fost draguţi şi ne-au lăsat să ne destrăbălăm decibelic cât am vrut :)

Cei din echipa de organizare am primit – nu ştiu cine e autorul gestului – o sticlă uriaşă de şampanie pe care colegul Silviu a desfăcut-o în aplauzele tuturor atunci când ni s-a alăturat şi Constantin Chiriac. S-a cântat Am doar 18 ani, apropo de vârsta Festivalului, s-a cântat şi La mulţi ani şi, în ciuda faptului că, per total, sunt la Sibiu pentru Festival ceva mai puţin de o lună (în rest muncesc remote), m-am simţit cu adevărat parte din minunata echipă festivalieră – şi sunt recunoscătoare şi le mulţumesc mult colegilor mei pentru asta!

Fetele din echipa mea de voluntare, prezente şi ele la petrecere, au vrut să facem poze împreună, am dansat şi am râs, făcând “naveta” între masa bloggerilor, cea a staff-ului şi alte mese, că aşa-i viaţa de PR chiar şi la petreceri: tre’ să fie peste tot! :)

Când am plecat spre vastele mele apartamente sibiene, începea să se lumineze. Pe pietonala Bălcescu, m-am întâlnit cu două japoneze şi, deşi nu aveau badge-uri şi nu le cunoşteam, ne-am salutat zâmbind: Mornin’

De undeva, nu ştiu de unde, pe strada pustie se auzea molcom Por Una Cabeza, tangoul lui Carlos Gardel din Scent of a Woman, şi toată strada mirosea a tei înflorit.  Am mers cât am putut de încet, pas de plimbare. Aş fi prelungit noaptea trecută la nesfârşit.

June 4

Jurnal de Festival (VIII)

Aşa cum am spus, am încercat, pe cât posibil (şi în măsura în care au existat solicitări şi deschidere în acest sens) Bloggerii acreditaţi la Festival, musafiri la Sibiu, au primit, fiecare, tricoul lui personalizat, în termeni de culoare, nume blog şi citat din piese celebre postat la vedere, pe piept. Singurul lucru imprimat pe toate tricourile a fost “Blogger acreditat”.  Citatele le-am ales eu şi cred că majoritatea bloggerilor s-au amuzat de alegerile mele. Acum, aşa, ca o joacă, va poftesc sa potriviţi citatul şi bloggerul. Cine face cele mai multe potriviri corecte, câştigă nu doar un tricou personalizat cum ziceam mai sus, dar şi o poală de obiecte personalizate cu sigla FITS. De la SmartGifts, se ştie!

Aşadar, iată purtătorii de tricouri: Bogdana, Daniela, Bogdan, Andreea, Roxana, Auraş, Cristi, Diana, Dragoş, Oltea, Raul, Cetin, Cristina, Andrei, Adrian, Alexandru şi, cu voia voastră, ultima pe listă, blogger neoficial, Ruxa.

Iată şi citatele:

1. My love’s more richer than my tongue

2. Shall I compare you to a summer’s day?

3. Give me my robe, put on my crown.

4. Dacă nu simţi nu are nici un rost.

5. Amice, eşti… idiot!

6. Cum să mă cotorosesc de republicana? Vrea să mă bage în primejdie!

7. I will buy with you, sell with you, talk with you

8. The devil can cite Scripture for his purpose.

9. Friends, Romans, countrymen, lend me your ears

10. Ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă?

11. There are more things in heaven and earth, Horatio

12. A horse, a horse! My kingdom for a horse!

13. What’s in a name? That which we call a rose

14. We know what we are, but know not what we may be

15. Când mă magnetizez, mi-e cald! Pfu! Şi când mi-e cald, pfu, tachinez!

16. My words fly up, my thoughts remain below

17. Do you not know I am a woman? When I think, I must speak.

Hai, să vă văd! :)

June 4

Jurnal de Festival (VII)

E penultima zi de Festival, deja începe să-mi pară rău că se termină. De fapt, mie îmi pare rău că se termină cu mult înainte ca FITS să fi început şi, dacă n-aş crede că mă trezesc fugărită prin Piaţa Mare de-o parte din echipa organizatorică, aş zice că mi-ar plăcea ca la anul să dureze mai mult. Pe de altă parte, fiindcă ştiu cât se munceşte în FITS, mă abţin. Zece zile de teatru, ateliere, conferinţe, dans, circ, evenimente de stradă… E foarte bine!

Ieri am văzut Yukio Suzuki – Confronting Silence, spectacol de dans pentru a cărui înţelegere am avut maaare nevoie de lămuririle din conferinţa de presă de azi, şi încă nu sunt sigură că am priceput ce-am văzut şi am văzut ce am priceput. Interesant şi incitant – prietenii înţeleg de ce :)

După dans, am fost în Piaţa Mare unde am mai prins un pic de Iris şi tot show-ul celor de la Voleo Project – faaaabuloooos! Iată câteva fotografii:

(N8 rulz, apropo!)

May 31

Jurnal de Festival (IV)

Naiba ştie cum, dar bag seama că totuşi n-am pierdut decât o zi din Jurnalul de Festival, ieri, adică. Taman ziua în care am văzut un spectacol întreg şi cam o treime dintr-un altul… spre tristeţea mea, fiindcă cel cu treimea a fost show-ul companiei Inbal Pinto: delicat şi spectaculos şi impresionant în acelaşi timp. Vorba Cristinei, ca o carte de poveşti ce se deschide şi la fiecare pagină găseşti un personaj de poveste. Mi-nu-nat! Mai au spectacol şi în seara asta şi promit că nu mai plec!

Bine, nici aseară n-aş fi plecat dacă parte din “Perla” nu s-ar fi suprapus peste “O noapte furtunoasă“, producţie a Teatrului Naţional din Iaşi, o montare a unui text clasic pe care mi-am dorit mult s-o văd din motive mai degrabă personale, şi poate tocmai de aceea foarte importante.

Şi, per total, nu am fost dezamăgită. Din nefericire, locul (hala Simerom) şi, probabil, dicţia (părerile sunt împărţite aici) unora dintre actori a diminuat întrucâtva plăcerea urmăririi spectacolului. Chiar şi aşa, nota bene pentru montare, pentru scenografia genialului Buhagiar – super găselniţe! – şi pentru faptul că textul a fost curat, fără înflorituri contemporane. Şi, din fericire, ştiam textul aproape integral, fiindcă lecţiile de fericire au fost bine predate.

Luni am văzut Les Ballets Jazz de Montreal – minunaţi, îi iubesc, serios! O oră şi ceva de dans contemporan, mişcare în stare pură, fermă şi fluidă în acelaşi timp, jucăuşă şi senzuală, dans combinat cu muzică, mimică, costume foarte colorate, proiecţii video şi, să mă iertaţi dacă par frivolă, dar nu aveam, chiar nu aveam cum să nu observ, super musculatura dansatorilor. Adică, mno, şi voi, fetelor, vă mai uitaţi cum stau blugii pe un băiat, nu?! Serios, spuneţi că vă uitaţi! :))))))

Azi au venit prietenii Oltea – care îmi păstrează viu viciul, Raul – care nu mi-a adus Puszi (da’ tot mi-i drag) şi Andrei – care a zis că aş vrea să fie asistentul meu, dar asta pentru că şi eu am zis c-ar vrea el să fie asistentul meu, şi în concluzie doar ne iubim! :))

În trecere, preţ de-o cafea mică mică mică am stat un pic la poveşti şi cu Adi Hădean. În rest, sunt la Amber de azi dimineaţă de la 9.30, când mi-am început ziua c-o sedinţă şi am lucrat aproape non stop. Iar acum o să fug (literalmente) spre Pietonală unde se vor desfăşura cei de la Fanfara din Cozmeşti. Şi fix de aia nici nu mai pun (acum) poze ci doar acest video cu Best of 30 mai: