October 15

Comedy Cluj 2014, teatru-dans: altfel de Carmina Burana

Probabil unul dintre cele mai așteptate evenimente de la Comedy Cluj în acest an, spectacolul de teatru-dans al celor de la Kamea Dance Company din Israel a umplut aseară (minunata!) sală a Teatrului Național din Cluj-Napoca spre bucuria mea – știți că sunt fan declarat al acestei forme de expresie artistică iar israelienii sunt buni, frate! Probabil cei mai buni!

Iar înainte de spectacol am avut ocazia să cunosc o parte din trupa de dansatori și pe Tamir Ginz, coregraful, motorul și sufletul acestei companii.
Continue reading

March 7

Trei veşti bune cu teatru-dans în România

Teatrul-dans e una dintre formele mele favorite de exprimare artistică, poate pentru că sunt familiarizată cu el din copilărie (via Raluca Ianegic) sau pentru că mi se pare că am o libertate mai mare, neîngrădită de cuvinte, să-mi imaginez sensurile pe care vreau eu să mi le imaginez din ceea ce se întâmplă pe scenă. Şi am avut bucuria de a vedea spectacole atât de puternice încât n-am fost în stare să vorbesc după ele sau, dimpotrivă, n-am mai putut vorbi decât despre ele!

Iar anul ăsta se anunţă cel puţin trei spectacole de văzut, două la FITS şi unul la Enescu.

Continue reading

June 2

FITS 2012: Vertigo, THE SHOW

N-am ajuns aseară la spectacolul celor de la Vertigo şi, după toate aparenţele, am toate motivele să regret acest lucru. Am, totuşi, o recenzie de spectacol de la Naoko Sakai, voluntara în Departamentul Comunicare Online al FITS, venită tocmai din îndepărtata Japonie. Fotografiile îi aparţin lui Paul Baila, unul dintre cei patru fotografi oficiali ai FITS

I guess nobody had any specific ideas what would be happening at this performance. It’s not the ballet classic, and also seemed different from modern dancing or other contemporary dancing. Startedvery quietly and intense movement of a dancer fixed our eyes on the stage.


33-year-old, Andrei who’s working in IT industry, liked their performance very much, and said it flowed from one to another. Actually, he had a chance to talk with its choreographer before the show. He was wondering and asked her where the idea would be coming from and how could she develop the ideas, he said. Then he’s got the answer that she’s had the images of straight line and circle, and then use those ideas with dancers like put it into spiral or some other movements. He especially liked the ending, he said.

His friend, Lore who came from Sibiu said “I cried.” Their performance touched very much, and liked the solo of a female dancer. She also talked to the choreographer, and heard that the movement came first and then music came next. She liked music as well, but realize the importance of their movements.


Actually, movement of the dancers was really stunning. They’ve had not only the skills of dancing, but also synchronicity. Having synchronicity in the dance performances is very important factor, I reckon. Everyone in performing arts field need to conscious about breathing. Actors, dancers, or singers are thinking about breathing, but controlling it is not easy than we think. Most of the synchronized movement comes from their breath. At the end of the show, we only heard the noise of the swish of clothing and their breath. They perform perfectly in tune each other. We shared a special moment, I suppose.

September 14

Pina: mult mai mult decât un film

Clujul, brandurile şi ziua de ieri m-au ţinut departe de Pina şi am reuşit să văd filmul abia în seara asta, cu o nerăbdare ce nu-mi este caracteristică. Presimţeam, pasămite, emoţii.

Deşi iniţial plănuisem să merg cu o prietenă, până la urma am fost singură şi, cumva, mă bucur că a ieşit aşa. Cu floricelele – plăcerea mea vinovată când merg la film – şi cu apa plată, hai în sală. Am fost un pic dezamăgită că e în germană, aş fi preferat să mă uit şi să ascult, fără să trebuiască să şi citesc, dar e ok, chiar şi aşa, pentru că nu se vorbeşte prea mult. Se dansează dar, de fapt, dansul ăsta e, cum să spun?, cuvântul în sine, ceea ce evocă, e departe de ceea ce a fost pe ecran şi aş da orice să văd live unul din spectacole.

Nu. De fapt, aş da orice să le văd pe toate, inclusiv momentele filmate în altă parte decât într-o sală!

Am în minte cel puţin trei drafturi pentru Pina că mi se înghesuie cuvinte şi senzaţii în minte, exploziv, breathtaking ar putea fi o descriere şi nu ştiu dacă să povestesc ce am simţit eu sau cum e filmul. Că filmul e dans, cum spuneam, dar e mult mai mult de-atât. Deci nu ştiu ce-o să iasă din textul ăsta dar am decis deja că nu modific nimic!

Pina a inventat ceaa ce numim astăzi teatru-dans. Tot ce am văzut la Sibiu (mai puţin spectacolul lui Claire Cunnigham) şi Noche Bach de săptămâna trecută au ceva din geniul şi firescul acestei creatoare de expresie prin mişcare. De altfel, Gigi Căciuleanu spune că e influenţat de Pina (au lucrat împreună) în sensul că încearcă să nu facă ce face ea. Complicat, cred, fiindcă mie ce-am văzut în seara asta mi s-a părut expresia supremă a mişcării, a dansului.

Mişcările de teatru-dans sunt repetitive, dramatice, fracturate şi totuşi au o poezie şi muzică proprie ce trec dincolo de ecran, odată cu fluturarea unei fuste ample de mătase ori prin picăturile de apă. E durere şi e bucurie în dansurile Pinei Bausch, ambele atât de profunde că nu poţi să nu le simţi chiar şi prin intermediul unui ecran (3D ajută din punctul ăsta de vedere, să nu-l vedeţi altfel!), iar filmul e magistral montat, alternând scenele din interior cu cele de exterior şi cu declaraţiile celor din trupa de dans cu care a lucrat coregrafa. Fiecare are ceva de spus, dar simţi că omagiul adus maestrei se face tot prin dans, ca o desăvârşire, ca o prelungire a vorbelor.

În fapt, Pina nu e 3D, e  mai mult: e vânt, că-l simţi, e culoare, e miros, miros de pâmânt şi de frunze de toamnă, e tactil, odată cu picăturile de apă şi şocul unei femei care alunecă din şi în braţele unui bărbat, lemn peste lemn şi piele udă peste piele udă.

La final mi-au dat lacrimile, atât sunt de puternice senzaţiile date de film. Lângă mine, pe scaunul alăturat, cutia cu floricele era aproape neatinsă. Nu ştiu când am pus-o acolo.

Sunt conştientă că unora s-ar putea să nu vă placă pentru că, de fapt, Pina nu e un film. E o poveste, una din care eşti sau nu. Totuşi, în cazul fericit în care sunteţi din povestea asta, fie că ştiţi sau nu, mergeţi să vedeţi Pina.

Eu ştiu sigur că mă duc să-l revăd, o premieră absolută în istoria mea de cinefilă.

September 6

Baletul matematic

Am văzut aseară Noche Bach, spectacol de dans cu coregrafia semnată Gigi Căciuleanu şi mi-a plăcut tare mult. Nu pentru că aş fi un fan Bach, că nu sunt, cu excepţia Fugilor şi a altor câteva bucăţi, dar pentru că, dn nou, mintea mea care are nevoie de disciplină dar şi de ceva artistic a fost satisfăcută cu o doză serioasă din ambele.

Coregrafia este matematică, dacă pot spune aşa, inspirată din şirul numerelor lui Fibonacci şi de cifra opt care, doar un pic culcată, se transformă în infinit:

Iar “Optul” cu ale sale două zerouri suprapuse
atat de mult-echilibratul Opt
dacă în loc să-l fi înmulţit cu el însuşi
l-am fi culcat de la început la orizontală
am fi putut oare înţelege mai lesne infinitul?

Da, mi-a plăcut, şi mi-a plăcut mult, dar nu asta e ceea ce m-a impresionat ci felul în care un ansamblu (în cazul ăsta El Banch, Compania Naţională de Balet din Chile) ajunge să funcţioneze perfect, ca un tot unitar. Nu e vorba neapărat de mişcările sincron, că din punctul ăsta de vedere am văzut şi elemente executate mai bine decât aseară, e vorba de încredere.

În partea a doua, Cantico, dansatorii se întrepătrund, precum iţele unei ţesături, mergând cu spatele din faţă şi din laterale. Trec milimetric unii pe lângă alţii, fără să se atingă totuşi. Ştiu că e şi un aspect ce ţine de nenumăratele repetiţii, de locul şi disciplina desăvârşită a fiecăruia, dar mie tot mi s-a părut special. De asemenea, una dintre balerine, aşezată pe umerii colegilor, se aruncă în spate, fără să se uite, deci, pentru a fi prinsă de alţi dansatori. Mişcarea în sine nu e mare lucru, dar ideea de a te arunca în gol cu conştiinţa faptul că cineva e acolo şi te prinde pentru ca spectacolul să continue fără nici o ezitare, m-a sedus.

Momentul meu preferat a fost, însă, o altă demonstraţie de încredere şi de echilibru în dansul cuplului Kana Nakao şi Cesar Sepulveda, absolut spectaculoasă!

Nu mai e, deja! vorba doar de dans. E vorba de mult mai mult, de echilibru, de încredere, de o pregătire fizică excepţională, despre a-ţi cunoaşte propriul corp şi matematica lui. Mi-nu-nat!

Noche Bach face parte din seria Întâlnirile JTI şi puteţi vedea spectacolul şi la Sibiu, pe 7 septembrie, la Cluj, pe 9 septembrie, şi la Timişoara, pe 11 septembrie. Dacă mai găsiţi bilete, nu e de ratat!