July 23

Zece ani

Eu nu cred prea tare în “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” şi m-am ferit să cred ori să fac promisiunea asta în vreo două rânduri. Împreună, poate, în virtutea inerţiei, deşi nici asta nu pare că se mai întâmplă prea des şi multe perechi despre care aş fi zis că rămân sudate, s-au despărţit. Însă fericiţi?! Totuşi,  am în preajmă două cupluri care rezistă, şi rezistă, şi rezistă, întocmai ca-n reclamele alea la termopane. Aşadar, există speranţă, prieteni: se poate!

Unul dintre aceste două cupluri a împlinit, în weekend, zece ani de căsnicie, şi, dacă iubirea s-ar cota la bursă, eu aş cumpăra acţiuni la L&A, zău dacă nu! Aniversarea fu prilej de chefuială şi o nouă ieşire din seria Viaţa la ţară, leneveală semi-activă în curte şi trăncănit cu prietenii cei buni. Şi salăţi din grădina Angelei, şi păstrăv la grătar şi alte bunătăţi. Şi, desigur, frappe – asta e o gluma internă, dar n-am putut să mă abţin!

Dincolo de asta, însă, cei doi care au vrut să-şi reediteze promisiunea de a rămâne împreună într-o mică biserică din preajmă, unde ne-am strâns, (aproape) toată gaşca, sâmbătă la asfinţit, şi de unde se vedea Siretul şi oraşul din apropiere iar liniştea era parfumată şi aproape tangibilă.

Şi deşi eu sunt a mai cinică, recunosc că a fost minunat şi că mi-e drag de ei, fiindcă, în vârtejul ăsta nebun care ne duce de colo-colo şi ne umple vieţile cu stres şi zăpăceală, ce au ei e cu adevărat nepreţuit!

La mulţi ani, dragilor!

June 25

Viaţa la ţară

Mă gândesc uneori că mi-ar fi mai bine la ţară, cu un petic de pământ, o casă (nu vilă), un câine mare, dar nu neapărat rău, cât să sperie oamenii răi, da’ să nu muşte pe nimeni, două pisici (fiindcă nu cred că domnul Sony s-ar descurca să prindă şoareci), un rând de vie, cât să iasă nişte must, toamna, trei găini şi-un cocoş afurisit, nişte raţe, că-s simpatice, şi, poate, doi iepuri – din acelaşi motiv.

Mda, viaţa la ţară pare idilică. Linişte, tată, câtă vrei, program de voie, toate cărţile din bibliotecă, fructe şi legume proaspete, nişte lapte de la Coana vecină, nişte brânză de la Conul vecin, şi un mileu frumos de pus pe tv. Şi poţi să te deconectezi de la agenda zilnică şi poate să te doară-n fund de politică şi politicienii români. Sau nici acolo!

Însă nu e chiar aşa, fiindcă la ţară se munceşte de numa’: udă roşiile, taie nush ce plantă, hrăneşte puii, culege zmeura, fă ciorba, intră în beci, ieşi din beci, s-a uscat usturoiul, mergi şi cumpără altul, vezi ce vrea cutare, că e la poartă, şi asta e doar o mică parte fiindcă mereu îmi pare că ar fi ceva de făcut, de muncit, de robotit.

Din fericire pentru mine şi prietenii cu care am fost weekendul trecut la ţară, noi am fost musafiri, aşa că în loc să facem oricare dintre lucurile de mai sus, am cântat, am spus bancuri, am mâncat bunătăţi, ne-am împotmolit (unii din noi, mă rog) pe malul Siretului, iar alţii ne-am bălăcit în el (apă caldă ca-ntr-un lighean uitat la soare), ne-am jucat cu cei doi căţei care stăpânesc ograda, am mâncat vişine şi zmeură direct de la sursă, am jucat cărţi şi yams şi, în general, ne-am relaxat şi ne-am distrat…

… chiar şi când copilul din gaşcă, Miru, făcea instrucţie cu cei doi căţei pe la ore mai matinale decât le-ar fi fost unora pe plac, strigând, tare: Fetiţaaaaaa! Rostogoooool! Veniţi după mineeee!

Da. Aşa trebuie să fie finalurile de săptămână. Cu prieteni, cu râsete, departe de lumea dezlanţuită. În rest, mă mai gândesc cu viaţa asta la ţară. Zi, Teteo, că bine zici!