pr intre randuri

Month: October 2011

  • Politicienii români încurajează pedofilia

    Poate ştiţi, poate nu, dar senatorul Alin Popoviciu a propus ca pedofilii să fie condamnaţi la închisoare pe viaţă sau castraţi chimic, pentru a împiedica recidiva. O idee foarte bună şi care cred că ar trebui aplicată nu doar pedofililor ci tuturor violatorilor, în general.

    Ce a făcut comisia juridică a Senatului?! A respins propunerea aşa cum, de altfel, o făcuse şi Guvernul, detalii aici. Motivele ţin de oarece nepotriviri în legislaţie, paper work, birocraţie. Cine a mai avizat negativ propunerea? Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi pentru că, vezi Doamne, cf art 22 din Constituţie, chiar şi persoanele condamnate pentru săvârşirea unor fapte penale au dreptul de a li se respecta integritatea fizică şi psihică. Ca şi cum nemernicii care abuzează de copii (sau de femei) ar mai putea fi numiţi oameni, ca să beneficieze de vreun drept al omului!

    Una peste alta, respingerea acestei iniţiative nu face decât să încurajeze aceste fapte: Yey, Senatul e cu noi! Hai să mai siluim o victimă!

  • Liceenii revin pe ecrane!

    Nu ştiu dacă liceenii de azi mai au emoţii la română. Ca să fiu sinceră, nici eu nu prea aveam, am avut doar la Bac, la oral, fiindcă, deşi olimpică la materie, erau câţiva autori pe care nu i-aş fi dorit pe bileţel. Fireşte, mi-au picat doi dintre respectivii :)

    De fapt, mi se pare că nu prea mai ştiu multe despre liceenii din ziua de azi, par atât de diferiţi de cum erau noi, şi cred că la asta s-a gândit şi George Şovu, scenaristul primelor filme din seria Liceenii, şi de aia a scris un scenariu pentru Liceenii de azi. După acest scenariu, regizorul Adrian Popovici a făcut un film, iar filmul are o proiecţie în avanpremieră în cadrul RO-IFF, în seara asta, de la ora 19, la The Light Cinema.

    Fireşte blogosfera e invitată, dar cum locurile sunt limitate, pls DM, comentariu sau email ca să vă trec pe listă :)

    În rolurile principale: Ioana Blaj, Cristian Popa, Claudiu Bleonţ, Andi Vasluianu, George Potoceanu, Crina Semciuc, Iuli Verdeş, Diana Dumbravă, Dana Rotaru, Vlad Rădescu şi, ei bine, o apariţie-surpriză în rolul “dirigii”. Ne vedem diseară!

  • Obiceiuri pentru minte, inimă, literatură

    Nu ştiu cât de tineri dar, cu siguranţă, suntem neliniştiţi. Trăim pe fugă, n-avem stare, schimbăm joburi, locuinţe, maşini, telefoane, destinaţii de vacanţă, anturaje. Trăim azi, aici, acum şi cred că uneori, din viteză, uităm că, de fapt, toate obiceiurile noastre de azi se reflectă în viaţa noatră de mâine. La propriu, uneori.

    Ba, mai mult, tot din viteză, deşi, fireşte, ne preocupă bunăstarea personală, uităm, de fapt, să ne gândim la ceea ce contează cu adevărat, uităm să ne procurăm clipe de tihnă altfel decât între două apeluri pe mobil, ambele începând cu: „E urgent!???.

    Cred că e un obicei sănătos să mai iei, din când în când, câte o pauză şi să faci lucruri pentru minte, inimă şi literatură. Unul dintre multele pe care ar trebui să le practicăm. De aceea, în următoarele şase luni, în cadrul unei campanii care începe aici, printre rânduri, vă invit să aflăm şi să urmăm împreună care sunt obiceiurile sănătoase ce ne pot face viaţa mai bună.

    Alături de mine, provocându-vă cu acelaşi subiect, dar cu abordări diferite, fireşte, se află alte cinci bloggeriţe pe care ştiu că le apreciaţi şi, desigur, oricine ştie sau vrea să afle câte ceva despre

    #obiceiurisanatoase (pe Twitter, începând de azi!)

  • De ce n-am mers la Marşul Panaramelor

    “Fiindcă nu aparţin categoriei cu pricina” ar fi cel mai onest răspuns. Şi nici nu cred în manifestările de genul ăsta. Mai jos am scris şi de ce.

    ***

    Amploarea şi direcţia pe care a luat-o feminismul în ultima vreme mi se par aproape de isterie. Nu vreau să ţip “mi se cuvine jobul pentru că sunt femeie, altfel e discriminare”, e o tâmpenie. Jobul ţi se cuvine când eşti cel mai bun. That simple!

    În acelaşi context, mi se pare aproape jignitor faptul că se cheltuie bani pentru ca femeile să fie promovate în poziţii manageriale doar pentru că sunt femei şi trebuie să iasă bine socoteala nediscriminatorie. Singurele care pot să demonstreze şi să demonteze discriminările sunt femeile, şi nu umblând pe străzi ci chiar făcând lucruri grozave. Iar dacă sunt discriminate, tot ce au de făcut e să nu accepte. Daaa, ştiu că există situaţii şi situaţii iar uneori supravieţuirea ţine de acceptare. Chiar şi aşa, însă, mi se pare că tocmai această acceptare îi face pe bărbaţi să se creadă mai puternici (decât sunt).

    Şi mai e ceva, un soi de dublu standard. Femeile vor să fie admirate dar nu oricum, oricând şi de oricine şi vrem egalitate, dar să care el plasele când facem piaţa împreună, că d-aia e bărbat! Păi?!

    Adevărul e că bărbaţii nu sunt atenţi la detalii şi pentru ei atitudinea femeilor e aproape indescifrabilă, aşa că se ghidează după chestiile evidente. Ergo, dacă o femeie e îmbrăcată provocator pe stradă, pentru ei înseamnă că vrea să provoace şi vor reacţiona ca atare. De cele mai multe ori, cu o mitocănie, pentru că unii doar atât sunt în stare să producă! Iar pitecantropii de pe şantiere nu vor fi educaţi niciodată, forget about it!

    Abia cu violurile şi violenţa domestică e o altă situaţie, cu adevărat dramatică. Dar şi aici există lucruri concrete de făcut (vezi în foto de mai sus). Mai utile decât un marş…

    sursa şi mai multe foto de la marş

  • Respect, Steve Jobs!

    Am scris, acum vreo două luni, de ce îmi place Steve Jobs. Azi, încă două argumente:

    Cei care sunt suficient de nebuni încât să creadă că pot schimba lumea, sunt chiar cei care reuşesc să facă asta:

    Here’s to the crazy ones, the misfits, the rebels, the troublemakers, the round pegs in the square holes… the ones who see things differently — they’re not fond of rules… You can quote them, disagree with them, glorify or vilify them, but the only thing you can’t do is ignore them because they change things… they push the human race forward, and while some may see them as the crazy ones, we see genius, because the ones who are crazy enough to think that they can change the world, are the ones who do.

    Şi favoritul meu:

    Timpul tău e limitat, aşa că nu-l irosi trăind viaţa altcuiva. Nu trăi impovărat de dogme – e ca şi cum ţi-ai trăi viaţa cu alţii gândind pentru tine. Nu lăsa zgomotul făcut de opiniile celorlalţi să acopere vocea din interiorul tău. Şi, cel mai important, ai curajul de a urma ce-ţi spun inima şi intuiţia pentru că, uneori, ele ştiu cel mai bine ceea ce vrei tu să fii. Toate celelalte sunt pe locul doi. 

  • Cu 112 nu e de glumit

    tic-tac, tic-tac, aşa făcea secundarul de la ceasul vechi, cocoţat pe şifonier. Tic tac făcea şi inima mea, mică, mică, de teamă pentru tata, care era în pat, palid, transpirat şi sfârşit. Făceam ture între balcon şi dormitor, privindu-l neputincioasă.

    A venit?, întreba tata.

    Nu încă, răspuneam în cor, mama şi cu mine.

    Şi secundarul se mişca, ordonat, cuminte, tic-tac, iar minutele treceau. Nu mai ştiu exact cât am aşteptat, se întâmpla acum zece ani, cred că a fost în jur de un sfert de oră. Mai târziu am aflat că tata făcuse un preinfarct. A avut noroc că am ajuns la timp, mi-a spus medicul în ambulanţa care ne ducea, pe tata şi pe mine, la Urgenţă. M-am uitat urât la el, fiindcă eu simţisem cum trecuse fiecare secundă. “Noroc?! Ăsta e nebun! Cum să fie ajunsul rapid al ambulanţei o chestiune de noroc?”, mi-am zis, în gând, atunci.

    Acum aflu statistici înspăimântătoare: 3 din 4 apeluri la 112 sunt false urgenţe sau glume proaste. Asta înseamnă fie că linia e ocupată, fie că o maşină pleacă pentru o durere de cap exagerată ce nu necesită intervenţia unui medic de pe Ambulanţă, iar timpul de aşteptare al unui pacient care are CU ADEVĂRAT nevoie de asistenţă medicală specializată se măreşte considerabil. În unele cazuri, asta poate să însemne moarte.

    De aceea salut cu entuziasm campania Salvez.ro iniţiată de React şi Vodafone pentru educarea celor care consideră că poantele făcute la telefonul de urgenţă sunt amuzante. Apropo, pedeapsa în vigoare pentru apeluri false la 112 este închisoarea de la 3 la 5 ani, pentru că fapta se încadrează la terorism.  Personal, aş opta pentru o soluţie mai practică, gen muncă la greu în folosul comunităţii, fiindcă sunt sigură că unele specimene aparent umane doar aşa ar reţine că nu e bine să te joci de-a viaţa şi de-a moartea.

    Campania salvez.ro e bine făcută şi sper că o să aibă efectele scontate! Tot ce avem de făcut e să răspândim mesajul. Şi, fireşte, să nu sunăm aiurea la 112.

  • “N-am nimic”

    El şi ea în troleu, în faţa mea. Ea stă la geam. El priveşte absent, aiurea. Amândoi sunt tineri. El e mai sport, blugi şi un hanorac negru, simplu, ea e mai cochetă un pic, blugi, balerini, sacou şi o eşarfă la gât. În nici un caz genul piţi, pare mai degrabă o studentă cuminţică.

    Ea îi intinde mâna, el îi apucă un deget, ea se strâmbă, îi dă peste mână. El e mirat, nu ştie ce să facă. Ea îi întinde din nou mâna, el îşi aşază nedumerit mâna în palma ei. Ea îi dă iar peste mână. Tac amândoi, nici unul nu zâmbeşte, el priveşte în continuare sbsent, aiurea. Până la urmă ea zice, ia-mă de mână. El o ia de mână. Urmează următorul dialog:

    Ea: Ce ai?

    El: Nimic.

    – Chiar nimic?

    – Nimic.

    – Dar ai ceva. Ce ai?

    – Nimic.

    – Haaaai, spune-mi, ştiu eu că ai ceva! Ce s-a întâmplat?

    – Serios. Nu. S-a. Întâmplat. Nimic., zice el, punctând pauzele, uşor plictisit.

    – Ceva ai tu!

    – Sunt obosit.

    Linişte. Ea se uită pe geam, el priveşte în continuare, aiurea, absent. Ea dă să spună ceva, se răzgândeşte, tace.

    Însă e doar pentru scurt timp:

    – La ce te gândeşti?

    – La nimic.

    – Nu se poate să nu te gândeşti la ceva. La ce te gândeşti?

    – Serios, la nimic.

    – Bine, nu vrei să-mi spui. Bine.

    – Aveam un gol în minte. Un gol. Un gol mare. Sunt obosit. Nu mă gândesc la nimic.

    – Aha, deci eşti supărat. Pe mine? Dar de ce?

    N-am mers decât două staţii cu troleul, nu ştiu dacă duduia a continuat să-l aia la melodie pe tânăr după ce am coborât eu – înclin să cred că da! – dar mi-a fost milă de el şi ştiu sigur că eu n-aş fi avut răbdarea lui.

    Ce naiba posedă nişte femei să toace mărunt creiere de bărbaţi şi ce anume îi face pe aceştia din urmă să suporte asemenea tratament?!

  • Blogger american în vizită

    Zilele astea mă ocup, printre altele, de promovare pentru Romania International Film Festival – RO-IFF. Am scris şi eu, au scris şi alţii (şi le mulţumesc frumos), sunt filme faine, nu ezitaţi!

    Nu despre asta e vorba acum, însă, ci despre faptul că în juriul din acest an o avem invitată pe Melissa Silverstein, bloggeriţă influentă şi specialist social media în SUA, şi care a acceptat să-şi rupă o oră din program pentru a se întâlni cu câştiva bloggeri de pe la noi pentru a ne spune cum e cu blogosfera, influenţa şi bugetele la ei, acolo, în State. Nu fac asta pentru promovarea festivalului, nu are nici o legătura, e doar o ocazie care mi se pare prea faină pentru a fi trecută cu vederea.

    Am reuşit s-o conving pe Melissa, dar programul ei nu ne permite să ne vedem decât miercuri, la 11, şi nu mai mult de o oră aşa că vă rog, dacă vreţi să veniţi, să nu întârziaţi. Locul îl aflaţi pe mail, dacă îmi spuneţi mai jos că vreţi şi puteţi să veniţi, cu nume real şi adresă validă de mail. Aş mai vrea să adaug că, din pricină de timp scurt, nu pot participa decât max 15, hai, 18 persoane.

    Info Melissa aici, aici şi aici dacă nu mă credeţi pe cuvânt. Pe felia ei, chiar e tare!

    Thx.

    PS Întrucât unii îmi spun că sunt interesaţi dar nu pot ajunge, pls email cu întrebările.

  • Cum comentezi o sinucidere plină de viaţă?!

    N-am ezitat nici o secundă să spun “da!”, când m-a întrebat Cristina Bazavan dacă vreau să mă alătur ei în campania Citeşti şi dăruieşti iniţiată de Editura All, şi asta nu doar pentru că n-aş refuza-o pe Cristina sau pentru că îi am “colegi” de citit pe cei trei Cristiani, China, Şuţu şi Manafu, ci pentru că e o idee foarte foarte faină!

    Pe scurt, postul ăsta pe care tocmai îl citiţi valorează deja cinci cărţi pentru copiii din asociaţia Up Down, care are în grijă familiile şi copiii cu sindrom Down, şi fiecare comentariu la acest post înseamnă o carte în plus pentru copii. Aşa că… aţi înţeles ce aveţi de făcut :)

    Şi acum, să vă spun ce-am citit.

    ***

    Mi-am ales două cărţi, ambele din colecţia Strada Ficţiunii (adorabil acest concept şi dificilă alegerea mea, le-aş fi ales… pe toate!): Insomnia şi Mă sinucid altă dată. Cum, însă, în această campanie, nu vă pot povesti decât de una dintre cărţi (promit să scriu şi de cealaltă, totuşi), am ales-o pe a doua, fiindcă, în ciuda titlului, recenziile spun că e plină de umor, iar eu aveam nevoie de aşa ceva ca să-mi mut mintea de la dintele netrebnic. Booon!

    Pe scurt, istoria, povestită la persoana întâi, e aşa: Geri are un nume nefericit, o mamă defectă la cap, o familie plină de mătuşi defecte la cap care o freacă la melodie cu privire la jobul ei, la situaţia matrimonială şi la a fi în rândul lumii. De altfel, după o matură şi haioasă inventariere, eroina decide că are probleme “în trei domenii mari şi late: 1. viaţa amoroasă, 2. viaţa profesională, 3. alte zone ale vieţii” şi decide să-şi încheie socotelile cu lumea. Şi pentru că e Fecioară, totul e plănuit până la cele mai mici detalii, începând prin a scrie şi expedia multe scrisori în care spune destinatarilor tot ce crede cu adevărat despre ei. Auch!

    Ar putea părea dramatic dacă totul n-ar fi condimentat cu un umor nebun. Adică nu doar că am zâmbit pe alocuri ci chiar am râs. Geri îşi aminteşte întâmplări din copilărie pe care mama ei i le scoate pe nas chiar şi azi, dimpreună cu criticarea înfăţişării jobului, relaţiilor, ce să mai!, a întregii ei existenţe. Cu siguranţă, o mamă de genul ăsta e suficientă pentru a motiva o decizie de sinucidere. Dar pentru Geri asta nu e tot, nu!

    Povestea continuă cu eşecurile amoroase, chestii care chiar se întâmplă: un iubit ok dar foarte dezordonat şi îngălat care, după ce ea îi dă papucii (din acest motiv), se cuplează cu prietena ei cea mai bună şi scapă de obiceiurile rele, tipi cunoscuţi online care se dovedeau altceva decât ceea ce pretindeau că sunt şi, în fine, Ole, un dentist care părea perfect, dar care a părăsit-o pentru “exa” la scurt timp după ce se cuplaseră. Dezolant, nu?

    În fine, de parcă familia şi viaţa amoroasă nu erau suficient de nefericite, Geri îşi pierde şi jobulm iar eroina decide că singura şi cea mai fericită variantă e sinuciderea, una pregătită minuţios, până la cele mai mici detalii. Şi cu toate acestea, ceva merge greşit, iar sinuciderea ei ajunge să fie doar o tentativă nereuşită şi acum trebuie să dea cu ochii de toţi cei cărora le-a trimis scrisorile de adio…

    ***

    Mi-a plăcut cartea şi cum o carte ce vorbeşte despre motivele şi pregătirea unei sinucideri, despre scrisori pline de secrete şi de adevăruri, reuşeşte să fie amuzantă dar şi să te facă să zâmbeşti amar pe alocuri. Sincer, şi pe mine mă scot din sărite judecăţile de valoare ale celor mai în vârstă care pur şi simplu ştiu ei mai bine ce-i cu viaţa ta şi, mai ales, cum ar trebui să fie, şi aud, mult prea des, despre oameni nefericiţi la job sau despre nerealizări la capitolul Amor. Probabil că, dacă ar fi să fim oneşti, mai toţi ar trebui să ne punem “It’s complicated” la status…

    … ceea ce nu facem, nu? Şi nici nu mărturisim celor din jur TOT ce credem noi despre ei. Chiar aşa, cum ar fi?! :)

    Fireşte, faptul că nu ne iese totul perfect în viaţă, nu e, nu trebuie să fie niciodată, un motiv să renunţăm, nu atâta timp cât ne rămân capacitatea de a ne lua, noi înşine, pe noi, peste picior aka umor şi autoironie, şi prieteni care sunt cu adevărat prieteni. De sinucis, vedeţi bine, putem şi altă dată! :)

  • Intrigi de Curte la Corso

    Mereu mi-a plăcut istoria Franţei, toată partea aia descrisă aşa palpitant de Dumas – tatăl şi fiul, împreuna – în romanele de capă şi spadă. Noi aveam Stejarul din Borzeşti, ei aveau muschetarii. Nu-mi era greu de ales!

    Mă fascinau poveştile şi obiceiurile de la Curte, înspăimântătoarea Ecaterină de Medici, toate urzelile, uşile secrete, amantlâcurile şi toate aranjamentele politice, lupta pentru putere şi amestecul Bisericii în tot ce avea legătură cu bani şi influenţă.

    Toate astea, într-o vreme în care argumentele cele mai puternice ţineau (şi) de tăişul sabiei, emailurile funcţionau pe baza de poştalion şi porumbei călători, deci comunicarea nu prea excela. În schimb doamnele şi domnii aveau cele mai cele ţinute. Probabil dura vreo oră îmbrăcatul, dar rezultatul merita! Toate culorile, broderiile, gulerele înalte… îmi plăceau foarte tare, încă îmi plac!

    De aceea, Henry 4, filmul care rulează în seara asta la Corso, de la ora 20, în cadrul primei zile de RO-IFF, mă va avea, cu siguranţă, ca spectator. Şi, dacă vă face plăcere, vă invit şi pe voi:

    Henri ăsta, săracu, a avut o soartă destul de complicată. Rege al Navarrei, s-a tot sucit între religii doar-doar de-o face să fie bine pentru Franţa, a scăpat din masacrul nopţii Sf. Bartolomeu, a fost închis, a fost excomunicat, a avut-o drept soacră pe madam de Medici şi a mai fost şi primul umanist al lumii. Serios, n-are cum să-i fi fost prea uşor! Iar filmul e făcut după romanul lui Thomas Mann, nu după Dumas, aşa că e mai puţin romanţat. Dar nu lipsit de unele scene de… budoar :)


Notice: ob_end_flush(): Failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/printrer/public_html/wp-includes/functions.php on line 5471