pr intre randuri

Month: April 2012

  • Twitterpated

    În caz că nu ştiţi ce-i aia, poftim:

    An enjoyable disorder characterized by feelings of excitement, anticipation, high hopes, recent memories of interludes, giddiness, and physical overstimulation which occur simultaneously when experiencing a new love. These feelings take over without warning, usually at odd times (such as at a check-out line), with or without the partner present, and make it difficult to concentrate on anything but romance. They interfere with work and safe driving, but should be experienced at least once in every person’s lifetime.

    Pentru o mai bună exemplificare, priviţi  clipul de mai jos! Pe mine mă binedispune de fiecare dată! Bocănilă rulz!

    laaa laaa laaaaaaaa :)))))

  • Despre strada Romilor din Feteşti

    Duminica trecută mi-am petrecut-o la Feteşti cu o parte din comunitatea romilor de acolo, într-o vizită organizată de Active Watch ca parte a promovării proiectului Profesionişti Romi (în domeniul medical), proiect care, citez de pe site, urmăreşte susţinerea accesului tinerilor romi la educaţie academică în domeniul medical şi combaterea abordărilor stereotipe cu privire la dezinteresul persoanelor de etnie romă pentru educaţie şi practicarea de profesii care necesită un înalt grad de calificare.

    Cu toate că încerc să-mi educ toleranţa, la fel ca majoritatea românilor sufăr de prejudecăţi în ceea ce priveşte populaţia de etnie romă. Nu e ca şi cum aş eticheta orice persoană de etnie romă cu care interacţionez ca fiind “rea”, însă, din nefericire, experienţele de până acum sunt mai degrabă de natură să nu încurajeze genul ăsta de interacţiune.

    La Feteşti am vizitat trei gospodării ale unor familii de etnie romă, ne-am plimbat pe strada Romilor şi, în fine, am asistat la un moment artistic susţinut de copii din aceeaşi etnie, elevi la Şcoala “Mihai Viteazul”, o scenetă foarte drăguţă şi bine interpretată şi dansuri ţigăneşti! Şi am cunoscut trei tineri ţigani (ei zic ţigani şi n-au o problemă cu asta) cu facultate şi masterate!

    Toţi cei cu care am vorbit ne-au spus că nu au cine ştie ce probleme în comunitate, copiii merg la şcoală şi nu sunt trataţi diferit faţă de alţi copii, au prieteni la fel ca oricare copil, indiferent de etnie. Ce nu mi-a plăcut, însă, şi chiar m-a scos un pic din pepeni este această stradă: Strada Romilor. Una pe care locuiesc îndeobşte oameni de etnie că, nu-i aşa?, ce ne-rom s-ar muta pe o stradă cu numele ăsta?

    Când l-am întrebat pe viceprimarul localităţii dacă nu i se pare aiurea a dat din umeri: e veche strada, oamenii nu se plâng, ar fi cheltuieli… Dar a dat din umeri şi când l-am întrebat exact câţi romi sunt în localitate, că tocmai ce s-a făcut recensământ! Omul de la Active Watch ştia, oficialul nu. Şi iată, stimaţi cititori, o primă problemă… Autorităţilor nu le pasă de integrarea romilor. Îi preferă adunaţi acolo, pe strada cu pricina, mai uşor de controlat, mai uşor de pus la punct. Oamenii, în schimb, mi-au spus că nu prea le place cum sunt priviţi în ocaziile în care trebuie să-şi arate actul de identitate şi, implicit, adresa.

    În definitiv, deşi e ţara plină de proşti nu am auzit de Strada Proştilor, nici măcar în Caracal! Şi nici de strada Curvelor sau a Şchiopilor, a Hipoacuzicilor, ori de Strada Maniacodepresivilor! Voi aţi auzit? V-aţi muta pe o stradă a cărei denumire indică faptul că aparţineţi unei anumite categorii? Eu cred că nu, dar viceprimarul din Feteşti e mai presus de preocupări din astea! Lui i-a plăcut să vină la întâlnirea cu bloggerii şi ziariştii şi să spună că ajută… Cum ajută, nu mi-e clar. Dar aşa ne-a spus. De teamă sau din politeţe, nu a fost contrazis de romii prezenţi, dar uliţa aia nici măcar asfaltată tot Strada Romilor se cheamă!

    Şi o chestie de care nu mi-am dat seama până la vizita asta: mulţi dintre romi sunt în cea mai tâmpită situaţie cu putinţă. Dorind să se educe şi renunţând, de bună voie, la cea mai mare parte a tradiţiilor etniei, sunt trataţi, de către alţi ţigani, mai tradiţionali, ca nemaifăcând parte din etnie, ca nişte paria. Inutil să spun că pentru români au in continuare eticheta de “ţigan”, aşa că, deşi integraţi… “teoretic”, nu sunt, de fapt, integraţi nici colo, nici colo, ci împinşi la marginea ambelor lumi, excluşi.

    Indiferent cât de educaţi, îmi e clar că nu există o egalitate a şanselor pentru că cei care aleg, dacă nu sunt destul de destupaţi la minte – şi mulţi nu sunt! – vor alege un ten mai deschis la culoare în dauna suspiciunii de a avea un ţigan în echipă. Şi pe undeva nu pot să nu pricep asta, pentru că romii care apar cel mai adesea la TV nu apar în posturi măgulitoare pentru etnie, iar apariţiile astea sunt mai tot timpul legate de niscaiva fapte cu iz penal!

    Şi atunci degeaba ne străduim să-i educăm pe ei (şi de ce ar pierde timpul cu educatul dacă oricum nu au aceleaşi şanse la angajare?!) atâta timp cât nu ne educăm pe noi să le acceptăm – atunci şi acolo unde este cazul – bunele intenţii? Oare nu cumva locuim şi noi pe o stradă care se cheamă “Strada Discriminatorilor”?!

    Şi, dacă tot nu prea suntem dispuşi să le acordăm un dram de încredere, doar pentru că aparţin unei anumite etnii, atunci de ce ne mai mirăm că cerşesc sau, şi mai rău, fură?! Ultima dată când am verificat supravieţuirea era la baza piramidei lui Maslow, iar nevoile de apartenenţă erau abia pe la mijloc…

    [polldaddy poll=6104267]

  • Sună-mă noaptea

    Bine, e un fel de-a spune. Sună-mă noaptea doar dacă nu ai încotro, bine? Altfel, ascultă la Olăraşu:

  • Concediată pe motiv de Facebook

    Acum un an, Kimberly Hester, o profesoară asistentă de la o şcoală din Cassopolis, Michigan, a postat pe contul ei de facebook fotografia unui colege… mă rog, de fapt asta e mult spus, fotografia reprezenta, de fapt, o pereche de pantoloni lăsaţi în vine şi vârful unor pantofi ce se vedeau ieşind de sub pantaloni. Contul lui Kimberly era vizibil doar de către prieteni, dar printre aceştia se afla şi părintele unui copil de la şcoala la care preda ea. Părintele a sesizat şcoala, iar managemenul i-a cerut lui Kimberly să-i acorde acces pentru a vedea pagina acesteia de Facebook, lucru pe care ea l-a refuzat în repetate rânduri.

    Problema a escaladat, ajungând la nivel de district, iar Kimberly a primit o scrisoare prin care i se spunea că dacă refuză în continuare să acorde acces la pagina ei de Facebook, autorităţile vor lua în calcul cea mai rea variantă şi vor proceda în consecinţă. Kimberly a refuzat din nou şi a fost trimisă în concediu şi apoi suspendată.

    Hester Kimberly a dat şcoala în judecată iar procesul are loc luna viitoare.

    ***

    În acelaşi timp, pe 23 martie, facebook a anunţat că va proteja intimitatea utilizatorilor săi chiar dacă asta înseamnă să meargă la tribunal, ca răspuns la din ce în ce mai frecventele cereri ale angajatorilor de a afla parolele de FB ale angajatilor – actuali sau potenţiali.

    Facebook takes your privacy seriously. We’ll take action to protect the privacy and security of our users, whether by engaging policymakers or, where appropriate, by initiating legal action, including by shutting down applications that abuse their privileges…

    Sunt mai mult decât de acord că parola oricărui cont personal de mail sau pe orice reţea socială e o informaţie care nici măcar nu ar trebui solicitată de angajator, cu atât mai puţin trecută la “impuse”, însă cazul Hester e un pic diferit fiindcă, din câte înţeleg, aici nu era vorba de solicitarea parolei ci de solicitarea de a vedea ce postează pe pagina ei. Nu e mai puţin o încălcare a intimităţii însă, pe de altă parte, cum ar putea să se protejeze un angajator (sau oricine, că tot veni vorba) de informaţiile false şi răuvoitoare publicate de angajaţi pe conturile lor, private sau nu?!

    Până la urmă, într-o epocă în care orice persoană cu acces la internet e un “publisher”, până unde e libertate de exprimare şi de unde poate începe abuzul?!

    foto

  • Dress code-ul: îl respectăm sau îl ignorăm?!

    După experienţa de la Premiile Gopo, la finele săptămânii trecute am fost la două evenimente, un party şi o lansare, ambele cu dress code: la party era cu temă, Made in China, iar pentru lansare am fost informate că trebuie să fim în fuste lungi, ca de prinţesă, scenariul fiind unul de poveste iar invitaţia pe măsură.

    Vineri, la party, nu s-a îmbrăcat toată lumea conform cerinţelor organizatorilor, cu toate că tema era mai mult decât generoasă la oferit idei, şi mă întreb la ce naiba te mai deranjezi să te duci la un Theme Party dacă îţi pui aceleaşi haine ca la orice party când, de fapt, ăsta e tot schepsisul şi distracţia?! Dar, ok, un party e un eveniment informal, intrarea s-a plătit, aşa că fiecare era întrucâtva liber să aleagă.

    Ieri, însă, la lansare, deşi majoritatea invitatelor au venit cu fustă lungă, au fost şi excepţii, fuste scurte şi chiar blugi. Sunt conştientă că s-ar putea să-mi pun în cap nişte doamne şi domnişoare din online, dar o s-o spun, cu speranţa că bunele intenţii se văd printre rânduri: mai ales atunci când ţinuta la un eveniment este indicată de organizator, ea ar trebui respectată! Dincolo de faptul că aşa respecţi pe cel/cea care, la rândul său, ţi-a arătat consideraţie invitându-te, mai există cel puţin un motiv pentru care spun asta.

    Când mergi la un eveniment de genul ăsta (dar e valabil şi pentru un concert la Ateneu, de exemplu), intri într-o poveste, într-un scenariu. E mai mult decât concert sau lansare, e o experienţă cu totul, iar experienţa asta e întregită de o sumă de detalii printre care, da, şi ţinuta spectatorilor/invitaţilor. Organizatorul, că de-aia e organizator, e creatorul poveştii, el ştie cel mai bine ce urmează să se întâmple şi cum tu, invitat, te poţi integra cel mai bine, în aşa fel încât experienţa ta să fie premium. E o poveste în al cărei personaj te transformi, şi doar aşa o trăieşti pe deplin! Remember Zonga Party şi ce drăguţ a fost că lumea s-a îmbrăcat conform indicaţiilor. Fără asta ar fi fost doar o petrecere, la fel ca oricare alta, şi nu una specială!

    Da, ştiu, ţinuta cu fustă lungă nu era o condiţie ci doar o indicaţie şi o rugaminte a organizatorilor şi, în definitiv, nu te întoarce nimeni din drum de la intrarea în Ateneu dacă eşti îmbracat(ă) ca la discotecă… deşi ar trebui!, ba chiar s-ar putea să-ţi placărespectivul concert. Totuşi, când e vorba de un eveniment, de un loc special, n-ar trebui să ne respectăm şi să-l respectăm pe deplin, inclusiv prin adoptarea unei ţinute adecvate sau indicate?!

    Poate greşesc, poate sunt prea conservatoare sau prea PR, fiindcă înţeleg ce va să însemne designul unui eveniment şi cât contează ca detaliile să se alinieze întocmai precum planetele, dar… Nu preferaţi şi voi prinţesele astea:

    în locul celor de mai jos? Ştiu, aceleaşi personaje doar ţinutele diferă. Sunt frumoase, sunt minunate, dar nu sunt din poveştile pe care le ştim! Sau, mă rog, din cele pe care le ştiu eu :)

    În fine, nu, nu haina îl face pe om. Dar, din când în cand, haina face personajul :)

  • Heidi şi Fabrica de Ciocolată!

    Bag seama că e al doilea sfârşit de săptămână consecutiv în care zburd pe-afară cu diverse trebi şi evenimente şi nu scriu pe blog şi de-acum ştiu că s-au strâns ceva poveşti şi veşti de dat, experienţe de povestit şi poate chiar niscaiva daruri printre rânduri. Dar să nu anticipăm! Până una-alta, azi vorbim de ciocolatăăăăă!

    Sâmbătă, Andreea, pe post de Charlie sau aşa ceva, ne-a băgat pe câţiva în bucătărie… dar nu în orice bucătărie ci în cea de la ChocoWorld, pentru un seminar ciocolăţesc, chestie pe care, iniţial, am vrut s-o refuz pentru că, se ştie, mie nu prea îmi place ciocolata. Am acceptat până la urmă, tentată de ideea de a-mi face eu, cu mânuţele astea două, propria tabletă de ciocolată şi praline cu orice combinaţii poftesc!

    Mai mult, după o  scurtă documentare pe net, am aflat că există o mulţime de motive pentru care consumul acestui dulce-amărui e sănătos şi cum pe mine mă preocupă obiceiurile sănătoase… ce să mai!, sâmbătă după prânz m-am dus la Chocoworld Heidi Concept Store din Pantelimon dimpreună cu alţi copii mari, ca să ne facem ucenici întru ciocolăţire!

    Din start, vreau să spun că mi se pare foarte mişto ideea celor de la Heidi de a oferi publicului o asemenea experienţă, iar lecţiile astea sunt o experienţă inedită şi pentru copii şi pentru adulţi, pentru că te introduc în lumea de ciocolată, cu informaţii multe şi îţi pun la lucru toate cele cinci simţuri – da, şi auzul, fiindcă nucile caramelizate se crănţănesc!:p

    Aşa am aflat istoria boabelor de cafea, de unde vin şi unde se duc, dar şi cum Coasta de Fildeş e cel mai mare exportator la nivel mondial. După ce sunt culese, boabele de cacao se usucă, prăjesc, mărunţesc, în fine, trec printr-o grămadă de aventuri ca să ajungă “masa de cacao” care, la rândul ei se împarte în pudră şi unt/ulei

    Ca să iasă ciocolată din treaba asta, se mai adaugă, în variate cantităţi, lapte praf, zahăr, vanilie şi lecitină, iar combinaţiile duc la cele trei tipuri principale de ciocolată: albă, neagră şi cu lapte.

    După ce am aflat toate aceste lucruri, ciocolata lichidă s-a turnat pe masa de lucru din granit şi a fost răcită şi plimbată de colo-colo:

    după care a fost turnată în forme…

    şi apoi decorată cu toate bunătăţile! Fiindcă mi-a fost greu să aleg între cireşe sau portocale confiate, nuci, alune de pădure şi migdale caramelizate, si multe alte fructe şi arome, de la lămâi la sare de Himalaya, boabe de piper roşu sau mentă, am încercat, pe cât posibil ca fiecare pătrăţică din ciocolata mea să aibă o altă combinaţie, motiv pentru care nu e nici pe departe cea mai drăguţă din lume:

    Serios, acum!, uitaţi şi voi din câte chestii aveam de ales:

    Pralinele, însă, realizate tot după sistemul “cu de toate” arată ceva mai îngrijit:

    Sunt umplute cu ciocolată cu rom şi sunt foarte bune! Parol! La fel şi ciocolata cu alune întregi sau pralinele cumpărate din magazinul ChocoWorld, la preţuri de fabrică, başca tabletele pe care le-am găsit la ofertă, 3+1 sau 5+1, numai bune de dăruit via Iepuraş, că tot vine Paştele, iar mama, cel puţin, e maaaare fan ciocolată, deci ştiu c-o să se bucure de “shoppingul” meu!

    Alţi colegi de ciocolăţit au făcut figurine iepureşti pe care le-au ornat singuri. De notat: toate figurinele de ciocolată Heidi se ornează manual!

    Mai multe detalii despre ce înseamnă, cum se desfăşoară şi cât costă un seminar la ChocoWorld by Heidi, dar şi info interesante despre ciocolată, găsiţi la ei pe site, aici şi cred că ar trebui să încercaţi experienţa asta fiindcă o să placă indiferent dacă sunteţi mari fani ciocolată sau mai degrabă nu prea, aşa, ca mine! Enjoy!

    PS Foto by me & Mihai


Notice: ob_end_flush(): Failed to send buffer of zlib output compression (0) in /home/printrer/public_html/wp-includes/functions.php on line 5471