Tata ascultă Europa Liberă, iar mama coace ardei capia – aşa am început, la nici 7 ani, primul jurnal dintr-o serie ce avea să ţină, cu mici întreruperi, vreo douăzeci şi ceva de ani.

Ştiam să buchisesc înainte de vremea şcolii, învăţând din cărţile de istorie pe care le avea tata în bibliotecă. Mă atrăgeau ca un magnet, mi se părea că toată ştiinţa lumii stă în semnele ordonate cuprinse între copertele groase, cartonate şi, când o să citesc ce scrie acolo, o să fiu deşteaptă ca tata, fiindcă el ştia să răspundă, vezi bine, la orice întrebare şi toţi copiii ăia mari, elevii lui, ascultau de el.

Nu pot să-mi imaginez viaţa fără litere, fie că le scriu, fie că le citesc. Nu pot să-mi imaginez cum mi-ar fi funcţionat mintea dacă n-aş fi ordonat-o, cât de cât, cu algebră, geometrie sau gramatică. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost viaţa mea dacă în loc să scriu acea primă propoziţie în bietul meu jurnal de la 7 ani, aş fi scris, dacă aş fi ştiut să scriu, Tată nu am, iar pe mama nu prea o interesează ce fac.

Azi am cunoscut copii care sunt în această situaţie, sau chiar mai rău, copii care, pentru părinţii lor, nu înseamnă cu mult mai mult decât un soi de animăluţ de casă. Abia mâine vă povestesc despre ei, trebuie să-mi adun un pic gândurile înainte să scriu.

Până atunci nu uitaţi să licitaţi darurile şi să vă înscrieţi la tombolă. Acum, după ce am fost la centru, chiar ştiu că orice bănuţ poate face diferenţa pentru aceşti copii.