Presupun că toată lumea a aflat deja: continuarea celebrului Sex and the City nu e nici pe departe ce ne-ar fi plăcut să fie sau măcar ceva ce ne-ar plăcea. S-a scris deja despre asta deja, nu mai e o vreo surpriză că recenziile au făcut praf noua producție. Și n-aș fi scris și eu dacă…

La puțin timp după ce am semnat actele, mi-am făcut cadou de casă nouă un soundbar asortat cu TV-ul. Are și subwoofer, prin urmare situația de sunet cere două prize. A treia e ocupată cu televizorul, a patra alimentează cutia cu net si cablu. Deci patru, plus un prelungitor, iar în casa nouă priza care ar fi trebuit să le alimenteze pe toate nu mergea!
Dar s-a reparat între timp, așa că am mai adăugat o jucărie media, pentru că de ce nu?
Introducing: Vodafone TV Mediabox!

Am primit de la Oana Botezatu o provocare și cea mai nouă adăugire în colecția #PeCuvânt, cea cu vorbe bine alese și parfumuri pe măsură. ÎMBRĂȚIȘARE vine cu aromă de cașmir, ceai de portocale și ghimbir. Provocarea era o poveste despre o îmbrățișare și am știut de când am citit bilețelul Oanei care e cea mai specială pentru mine. N-am avut prea repede răgaz să scriu, dar, încet-încet, se aliniază planetele. Și poate-mi revine și cheful de scris, pierdut undeva între deadline-uri, To Do List și Marte retrograd (sau ceva). Dar, până atunci, despre acea îmbrățișare.

Cineva întreba zilele trecute pe FB cine ce nick-uri avea pe mIRC, chestie care m-a aruncat în preistoria personală și relația mea cu netul și facturile uriașe care veneau la telefon și cum stăăăăăteaaaaaaai să te conectezi la dial-up-ul ala de-ți venea rău!

Scenă. Opt bărbați de culoare. În costume – pantalon și sacou – fără cămăși. Desculți.
Muzică.
Lumini.
Așa a arătat începutul de la OMMA, spectacol de dans imaginat de coregraful ungar Josef Nadj. Freamăt. Zbuciumat. Tribal. Visceral.

Apărut pe la mijlocul secolului trecut, circul contemporan a luat amploare în anii ’80, odată cu apariția companiilor mari care au pariat pe acest stil artistic, precum Cirque du Soleil.
Include multe elemente din teatru – mimă și pantomimă – acrobații, uneori magie, și aproape niciodată animale.
Pentru că e nu doar un festival de teatru, FITS include în program și spectacole de circ contemporan, și-mi fac un obicei din a încerca să ajung măcar la unul în fiecare an.

De ani de zile, la FITS, o categorie de evenimente care nu-mi lipsește niciodată din agendă este gospelul. Au fost ediții în care ne-am dus la chiar toate reprezentațiile, practic am făcut turul bisericilor și catedralelor din centrul orașului, acolo unde au fost concerte de gospel.

După o primă zi, în care am ales străzile festivaliere în „dauna” sălilor de spectacol, m-am îmbrăcat frumos și m-am dus să văd un spectacol de flamenco la Sindicate.
(Da, știu că-i zice Sala Ion Besoiu, dar pentru mine rămâne Sindicate, tot așa cum MyConti rămâne IBIS. Aia e!)
Am fost un pic îndoită, pentru că aveam de ales între asta și Cavalerul rușilor pe care l-am abandonat vineri fiindcă era prea mișto pe pietonală iar mie prea dor de hărmălaia aia. Și, chiar dacă rușii au fost ireproșabili pe scena TNRS, nu-mi regret alegerea.

Anul trecut, când FITS s-a întâmplat doar online, am experimentat o dubioasă formă de sevraj. După 11 ani de prezență neîntreruptă în Sibiul festivalier, lipsa acestei energii, și cu atât mai mult într-un context care ne-a secat pe mulți de bucurii, s-a simțit dureros de acut.
Cu atât mai mult cu cât Mark ne flutură zilnic pe ecrane amintirile din alți ani. A fost aproape o formă de masochism să mă uit anul trecut la poze din alte vremuri FITS-ești.

Nu știu alții cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat uneori să găsesc buluc de apeluri părintești ratate, mai ales de la mama. Avea obiceiul ăsta să sune până răspund sau măcar de suficiente ori încât să-mi producă un veritabil mini-infarct când ajungeam, în cele din urmă, la telefon și vedeam atâtea apeluri ratate.
– Ce e? Ce s-a întâmplat?
– Aaaa, nimic. Voiam sa te întreb ce faci/ daca ai idee de/ai vazut… [ceva total neimportant și care nu era, după nici un standard, vreo urgență]