Cineva întreba zilele trecute pe FB cine ce nick-uri avea pe mIRC, chestie care m-a aruncat în preistoria personală și relația mea cu netul și facturile uriașe care veneau la telefon și cum stăăăăăteaaaaaaai să te conectezi la dial-up-ul ala de-ți venea rău!

Scenă. Opt bărbați de culoare. În costume – pantalon și sacou – fără cămăși. Desculți.
Muzică.
Lumini.
Așa a arătat începutul de la OMMA, spectacol de dans imaginat de coregraful ungar Josef Nadj. Freamăt. Zbuciumat. Tribal. Visceral.

Apărut pe la mijlocul secolului trecut, circul contemporan a luat amploare în anii ’80, odată cu apariția companiilor mari care au pariat pe acest stil artistic, precum Cirque du Soleil.
Include multe elemente din teatru – mimă și pantomimă – acrobații, uneori magie, și aproape niciodată animale.
Pentru că e nu doar un festival de teatru, FITS include în program și spectacole de circ contemporan, și-mi fac un obicei din a încerca să ajung măcar la unul în fiecare an.

De ani de zile, la FITS, o categorie de evenimente care nu-mi lipsește niciodată din agendă este gospelul. Au fost ediții în care ne-am dus la chiar toate reprezentațiile, practic am făcut turul bisericilor și catedralelor din centrul orașului, acolo unde au fost concerte de gospel.

După o primă zi, în care am ales străzile festivaliere în „dauna” sălilor de spectacol, m-am îmbrăcat frumos și m-am dus să văd un spectacol de flamenco la Sindicate.
(Da, știu că-i zice Sala Ion Besoiu, dar pentru mine rămâne Sindicate, tot așa cum MyConti rămâne IBIS. Aia e!)
Am fost un pic îndoită, pentru că aveam de ales între asta și Cavalerul rușilor pe care l-am abandonat vineri fiindcă era prea mișto pe pietonală iar mie prea dor de hărmălaia aia. Și, chiar dacă rușii au fost ireproșabili pe scena TNRS, nu-mi regret alegerea.

Anul trecut, când FITS s-a întâmplat doar online, am experimentat o dubioasă formă de sevraj. După 11 ani de prezență neîntreruptă în Sibiul festivalier, lipsa acestei energii, și cu atât mai mult într-un context care ne-a secat pe mulți de bucurii, s-a simțit dureros de acut.
Cu atât mai mult cu cât Mark ne flutură zilnic pe ecrane amintirile din alți ani. A fost aproape o formă de masochism să mă uit anul trecut la poze din alte vremuri FITS-ești.

Nu știu alții cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat uneori să găsesc buluc de apeluri părintești ratate, mai ales de la mama. Avea obiceiul ăsta să sune până răspund sau măcar de suficiente ori încât să-mi producă un veritabil mini-infarct când ajungeam, în cele din urmă, la telefon și vedeam atâtea apeluri ratate.
– Ce e? Ce s-a întâmplat?
– Aaaa, nimic. Voiam sa te întreb ce faci/ daca ai idee de/ai vazut… [ceva total neimportant și care nu era, după nici un standard, vreo urgență]

E din nou acea perioadă din an în care Clujul îmbracă haine de sărbătoare cinematografică și tot centrul forfotește festivalier. Sunt aici pentru zece zile de filme și discuții despre industrie, articole, interviuri și Q&A-uri, dar, poate cel mai important, pentru a mă revedea cu oameni dragi pe care prea rar apuc sa-I văd acasă. Pentru că… agende și viață, știți cum e.

Așa sună, în traducere, o mostră faimoasă de microliteratură atribuită lui Hemingway, deși nu el este autorul.
În realitate, însă, acest citat sumarizează încă un trist record pentru România: cea mai mare rată a mortalității infantile din UE, aproape dublă față de media europeană. Mai pe concret de-atât: la fiecare șapte ore un bebeluș pierde lupta cu viața într-o secție de neonatologie cu dotări insuficiente.

De mâine, 15 mai, se va fi renunțat la purtarea măștii în exterior, alături de alte câteva măsuri care relaxează restricțiile impuse de pandemie. La mai bine de un an de când a început această oroare mondială, putem, în sfârșit, să revenim la o aparentă normalitate.
Iar dacă asta vi se pare stresant unora dintre voi, sunt aici să vă spun că e firesc și n-aveți nici un motiv să vă simțiți jenați de asta.