Stimaţi membri ai Academiei DreamTeamRo:
Chinezu, Claudiu, Make, Nicu, Ştefan şi Vlad,

Doamnă şi domnilor ceilalţi Câştigători,
Doamnelor şi domnilor ceilalţi şi-atât,
Domnişoarelor (pauză pentru chicotitul asistenţei),

Sunt extrem de onorată pentru distincţia pe care mi-aţi oferit-o astăzi, şi anume desemnarea #retroparty ca fiind evenimentul lunii ianuarie, asta deşi s-a desfăşurat în februarie şi se va mai vorbi despre chiar şi în martie.

Desigur, încă din fragedă onlainărie am visat că, într-o bună zi, mă voi afla pe această scenă virtuală şi voi primi un premiu la fel de virtual, oferit de membrii unei Academii care, pe vremea aia, nici măcar nu ştiau unul de celălalt. Au fost necesare multe twitturi si RT-uri ca să ducem hashtagul pe culmile lui Agregator şi să scoatem lumea la karaoke, dar am izbândit!

Doresc să dedic acest premiu tuturor chefliilor care au participat la #retroparty, dar, mai ales, lui Al Bano şi Rominei lui, dar şi lui Claudiu Ciobano (şi Alinei lui), fără de care ideea acestui film poate că n-ar fi încolţit în mintea mea.

Mulţumiri speciale Mădălinei Uceanu – coproducător, Mirunei Molodeţ şi lui Viorel Copolovici pentru coloana sonoră de execepţie, lui Rares Petrişor pentru coregrafia neasemuită – Rareş, you rule!, lui Sorin Grumăzescu pentru guest starring, Roxanei şi lui Alex Farca pentru a-şi fi jucat la perfecţie propriile roluri, domnilor BraniacRo şi Guşteru pentru imagine, echipei tehnice de la Silver Music, dar şi tuturor celorlaţi fără de care #retroparty nu ar fi avut acest uriaş succes. Am fost epici, băăăăăă!

PS că tot veni vorba de superlative… :)

Aseară, înainte să răcesc de tot şi să pot molipsi alţi oameni, m-am avântat spre AFI, dar mai ales spre IMAX, la invitaţia tizei Morariu de la Oxygen PR, întru vizionarea, în avanpremieră, a lui “I am number four”, adică numa’ pentru film, nu şi pentru pişcoturi, ca alţii, da? :))

Am stat lângă Piticu, adică am râs, şi el lângă mine, adică a avut cui cere o pastilă de măsea. O aşezare mutual benefică, zic.

Despre film, na, că asta vreţi să citiţi, nu? Filmul e mişto, poţi să te duci şi cu clasa (cum am făcut noi) şi cu gagica, chit că nu prea sunt multe faze romantice de “pup-o, bă!” (sic!) şi cu băieţii. Pe scurt, Numărul 4 e John Smith (Alex Pettyfer), un blonduţ ciufulit, înzestrat cu pătrăţele şi cu ceva talent, care e refugiat de pe planeta Lorien şi se fereşte de nişte dubioşi urâţi pe care-i cheamă mogadorieni.

Urâţi rău, cu un soi de branhii pe lângă nas, ochi răutăcioşi şi maaaare nevoie de vizită la dentist, mogadorienii ăştia îl vânează pe John, dar şi pe alţi opt tineri Lorieni cu puteri speciale care, împreună, formează Garda, şi pe care trebuie să-i kilărească neapărat în ordinea numerelor de pe tricou. Primii trei au fost rezolvaţi deja.

John e însoţit de Henri (Timothy “Ah!” Olyphant), mega-bunăciune gardianul lui, împreună cu care ajunge în Paradise, Ohio, acolo unde se şi petrece acţiunea filmului. Şi mai e şi un căţel, un beagle, despre care eu am zis de la început că e dubios, şi am avut dreptate.

Deşi mogadorienii se apropie de ei, John refuză să mai fugă din calea lor, întrucât s-a amorezat de Sarah. Şi cum lorienii cică se înamorează doar o singură dată şi gata (unlike humans, ouch!), poftim, problemă, cum să plece de lână ea? Mai ales că între timp începe să-şi dezvolte şi propriile-i abilităţi supranaturale – luminiţe albastre cu care buşeşte diverse – , îşi mai face un prieten şi ajunge şi  în atenţia poliţiei locale.

Long story short, filmul se termină cu un mare caft şi sânge de mogadorieni pe stadion. Dar cum seria urmează să aibă şase volume, sigur e cu “va urma”. Ceea ce nu e deloc un lucru rău. Mai ales dacă e văzut pe ecranul panoramic de la IMAX, ceea ce vă doresc şi vouă.

Au mai scris costin, marie jeanne, chinezu, corina, daniela… şi-or mai fi şi alţii, da’ n-am văzut eu, iertare!

Am căutat disperată un paracetamol. Lasă o folie, da’ măcar o tabletă! Nu găsesc. Ştiţi, eu am mereu paracetamol în casă. Mai ales când, de fapt, aş vrea un algocalmin. Acum, n-am. Am găsit Lanzap, nici nu ştiu la ce foloseşte. Oricum, nu arată ca o pastilă de răceală. Să iau? Nu iau.

Răceală.

Îmi simt capul cât o baniţă – nu ştiu de ce zic asta, de fapt. O baniţă are peste 20 de litri şi nu cred, totuşi, că-mi curge nasul chiar în halul ăsta. De fapt, am terminat deja un pachet de batiste. Capul e maaare şi greeeu (şi goool, că d-aia aberez acu’!), de parcă aş purta, pe post de turban, garnitura mea de pat, 200 x 200, cu cearşaf, învelitoare de pilotă, perne şi chiar puii lor, pernele mai mici. Şi, în vîrf, pe post de nestemată, Vlăduţ.

Sau, şi mai precis, domnul Sony, că turbanul se foieşte, îmi împinge capul când la stânga, când la dreapta, şi-mi mai şi trage câte una ba peste sinusuri, ici-colea între ochi, ba peste ceafă! Zbang! Aaaa! Nu e bine. Fără decibeli. Decibeli is bad.

Am luat vitamina C sub formă de portocală, ultima rămasă, şi lămâi tăiate bucăţele şi înecate în miere.

Şi nu mi-e somn, că am o carte care nu-mi place la citit, şi am chef de Cry-ul lui Jarabe de Palo, care zice ca vrea să plângă, da’ n-are de ce.  Ştiu eu de ce. N-are paracetamol!

Para-acetil-amino-fenol. Sau, pentru cine a mâncat patru ani chimie pe pâine, ca mine, C₈H₉NO₂