Când s-a produs cutremurul din Japonia eram prin ţară, încercând să (re) descopăr lucruri şi locuri frumoase. Ca fost externist, dar nu numai, am stors şi ultimele picături de internet, ca să pot afla ştiri din zonă, iar când am dat, în fine, de un TV, în celălalt salon al restaurantului în care ne-am oprit să mâncăm, am zăbovit des în faţa lui, în ciuda faptul că stăteam cam în mijlocul drumului.
Adrenalina unui breaking news nu se compară cu nimic din ce-am trăit, la fel şi satisfacţia că te-au citit/văzut/ascultat mai mulţi. Şi, bineînţeles, mândria lui “am dat-o primul”. Deci înţeleg frenezia unei redacţii de ştiri, aşa că pot să judec drept când spun că folosirea, chiar şi în contextul tragediei nipone, a cuvântului Apocalipsă (şi sinonime), e aberantă din toate punctele de vedere. Dar, în primul rând, din cel al responsabilităţii în faţa celor care citesc/privesc/ascultă.
Şi pentru că, de fapt, cladirile japoneze au rezistat bine la seism, pentru că tsunami-ul n-a reuşit să îndoaie determinarea niponilor de a continua şi de a răzbi aceste încercări, şi nici centrala aia nucleară n-a avut bunul simţ să explodeze corespunzător, a apărut chestia asta cu luna. Pardon, cu super luna! Vă rog, urmăriţi ştirea comentată de mai jos:
Că, vezi Doamne, luna e de vină pentru toate nenorocirile! “Blame it the Moon”, strigă isteric toată lumea!
Şi mai ce?! Şi asta (are zece minute, dar merită să aveţi un pic de răbdare):
Serios, dacă mai aud apocalipsă, cred că o să devin mai violentă ca un tsunami! Dă-o dracu’ de treabă! Oana, Pepe, Monica, Irinel şi Luna! Halal agendă publică! Doamna Tatoiu, cum comentaţi?!