Bunică-mea iubea mult poezia lui Minulescu, aşa că acum, când pleacă în ultima călătorie, mi-am zis că i-ar plăcea să aibă cu ea o carte a autorului preferat. Am mers, aşadar, la librăria din cartier, am căutat pe rafturi, în ciuda faptului că vânzătoarea îmi spusese ca nema Minulescu (ce librărie respectabilă e aia, fără aşa un autor?!), şi am găsit un volum intitulat, ce potrivire!, Romanţe pentru mai târziu.
Presupun că tanti şi-a imaginat că sunt cel mai mare fan al poetului, de vreme ce vederea cărţii şi a titlului au fost suficiente pentru a-mi da lacrimile. Supracoperta era bagată între pagini, aşa că volumul s-a deschis la o poezie anume. Citiţi şi voi, mai ales ultimul vers, si sigur o să înţelegeţi de ce cred, cu sfinţenie, că nimic nu e întâmplător!
La poarta celor care dorm
Hei, cântăreţ!…
Opreşte-ţi truditul pas…
Nu ştii
Că-aici-i sfârşitul celor ce-au inceput, cei vii?…
Şi nu Ştii că-n gradina din dosu-acestei porţi
Începe, noua, lumea sfărşită de cei morţi?…
…………………………………………………………………………..
Esti obosit – se vede
Ce drumuri prăfuite
Bătătorişi, sărmane cercetator prin stele
De frumuseţi bizare şi armonii smintite?
Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele,
Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.
Vezi poarta-aceasta verde?
E poarta mea…
De vrei
să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei
Sub care zac tăcute parerile de rau,
De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc
Cu trupul lor pămantul grădinii,
Şi de porţi
Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi,
Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori…
…………………………………………………………………………………..
Bine-ai venit!
Priveşte ce tei bătrâni umbresc
Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!…
Şi ce miros de viaţă!…
Şi teii, ce parfum
De sânuri decoltate împraştie pe-alee –
Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc
În care se serbează orgiile de seară –
Cei morţi sunt înăuntru, iar viii sunt pe-afară!…
Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum
Grădina mea!…
Priveşte-i aleile de-aproape –
Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei
Verzi strofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape,
Nu flori, ci ochi…
Priveşte-i…
Nu sunt şi ochii Ei?…
………………………………………………………………………………………
Si-acum mai pleci?
Răspunde-mi, sărman cercetator
De frumuseţi bizare şi armonii smintite –
Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor
Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!…
Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân
Chitara cu trei strune, răspunde:
– Nu…
Rămân!…
La poarta lui Darly străjuieşte unui dintre cei mai bătrâni tei din oraş.
Somn lin!…