Fiindcă mă întreabă lumea ce şi cum, m-am gândit să scriu despre piatră şi tatuaj. Nu că m-ar deranja să răspund la ambele întrebări, dar s-o fac de prea multe ori la acelaşi eveniment nu e foarte fun. Aşadar…

Tatuajul. Reprezintă două inimi, una mai mare şi una mai mică. Poveste lui e legată de un medalion cu oarece încărcătură sentimentală pe care l-am pierdut şi regăsit, în Vamă, de vreo trei ori, motiv pentru care am decis să mi-l tatuez. Zis şi făcut, l-am tatuat, chiar atunci, în Vamă, pe principiul “Poţi să-l tatuezi? Tatuează-l!”. Apropo, nu doare, dar e un pic enervat, cam ca picătura chinzească, să te tot înţepe cineva/ceva şi tu să trebuiască să nu reacţionezi.

Întrucâtva amuzant, pe lângă faptul că tatuatorul (un zdrahon pletos) s-a tot chinuit să fie extrem de delicat, a fost că mi s-a spus că odată ce-ţi faci un tatuaj sigur o să mai vrei unul. Au avut dreptate, mai vreau unul :D

Piatra. E o piatră banală, are formă de inimă şi-o gaură proprie (adică nu eu i-am facut-o, aşa era piatra) prin care trece un şiret de piele cu ajutorul căruia o pot purta la gât. Eu am găsit-o şi pentru mine e o piatră preţioasă fiindcă îmi aminteşte constant că în vara aia (2008) am învăţat o lecţie importantă de viaţă. Mai în glumă, mai în serios, spun că e inima pe care o port la vedere: una de piatră, muhaha! :))

Azi n-am, din câte ştiu, nici o întâlnire programată, aşa că sper să termin seria post Biz SMS Camp – cred că-s ultima care mai scrie încă despre asta, dar viaţa e greu (!) şi cu adevărat complicat e să mă împart între obligaţiile profesionale şi plăcerea/relaxarea de a scrie pe blog!…

… iar asta mă duce spre o primă concluzie de la acest eveniment, şi anume că plăcerea de a scrie pe blog ar trebui profesionalizată şi ea cumva. Nu până la a deveni o corvoadă, desigur – dar, până la urmă, odată ce ne-am asumat, în faţa unui public (mic, mare, nu contează) că livrăm nişte postări, am face bine să nu mai lăsăm (prea multe) zile între ele. Deci, mai multă rigoare şi disciplină!

Social Media e 24/7 job. Publicurile nu dorm, iar dacă tu, companie o faci, e pe răspunderea ta.  Social Media nu înseamnă trei mesaje pe zi pe pagina de facebook şi contul de twitter, înseamnă interacţiune, înseamnă să urmăreşti ce se spune despre tine, companie, şi să reacţionezi. Şi nu doar online, şi nu doar în stil “ba p-a mă-tii de client” ci şi concret. De exemplu, cum aş zice şi aş tot zice eu că nu pot să-mi mut un cont BRD de la o sucursală la alta, iar BRD s-ar sesiza că are problema asta, s-ar destupa la minte şi mi-ar uşura viaţa.

(fireşte, BRD nu face asta şi de-aia am să mă şi mut la altă bancă. Apropo, recomandări?)

Da, Social Media înseamnă şi un buget, fie doar şi pentru unul (sau mai mulţi) oameni interni care se ocupă cu acest aspect al comunicării. Pe de altă parte, vorba lui Victor, se plătesc milioane (de euro) pe servicii de telefonie, pe convorbiri nesfârşite care, de multe ori, nu duc nicăieri. N-ar fi mai simplu, oare, ca în loc să dăm 100 de telefoane ca să aflăm ce dracu’ vrea clientul de la noi, să monitorizăm discuţiile care ne privesc, pe noi sau produsele noastre?

Majoritatea companiilor pe care le cunosc se bat cu caramida în piept că lor le pasă de client. Social Media e şansa lor de a demonstra asta şi nu-mi pot imagina ceva mai simplu, mai direct, mai eficient. Nu mai am mult până să consider că dacă nu eşti acolo, măi companie, nu-ţi pasă cu adevărat de clienţii tăi, orice-ai zice pe TV sau pe alte canale. Nu te mai feri, trage adânc aer în piept şi plonjează!

Trecerile din online în offline şi viceversa se fac natural, dacă mesajul şi motivaţia pentru care cineva ar face asta sunt corect formulate şi livrate. Atenţie, însă, nu aveţi prea multe ocazii de a greşi. Durata de viaţă a unui mesaj e scurtă, da, însă durata de viaţă a unei greşeli/percepţii/mentalităţi nu mai e aşa de scurtă! Măsuraţi de trei ori, tăiaţi o singură dată.

Tot apropo de asta, cea mai bună socializare online e… offline! Pentru că şi bloggerii sunt oameni (dar şi PRii, băi, nesuferiţilor!, şi PRii!) dar pentru că, în ciuda tuturor emoticoanelor din lume, nu s-a inventat încă nimic care să înlocuiască ciocnirea prietenească a două sticle cu bere, o strângere de mână sau un duet la karaoke. Şi bravo, Marta & Co, pentru că v-aţi uitat cu suficientă atenţie şi empatie spre lumea online şi aţi arătat că printul nu e mort, printul se transformă şi, mai mult, chiar poate să dea exemple de bună practică.

În fine, pentru că deja e un post lung, a fost, prima dată, cred, când bloggerii, agenţiile şi clienţii au cântat la unison. N-am fost chiar corul Scala – unii erau cam răguşiţi, dar e un foarte bun început şi un grozav exemplu că se poate!

Din nou, felicitări şi mulţumiri participanţilor şi sponsorilor Bancpost, Nokia, PepsiCo, Danone, Staropramen, gazdelor, bravo Biz şi, fireşte, #bauau!