Aproape de final cu serialul meu despre ce fel de oamni caută agenţiile importante de relaţii publice din România. Până acum am avut câteva doamne şi un domn – mă întreb, astfel stând situaţia, dacă meseria asta nu e mai de doamne, cumva?! :)

Astăzi ne povesteşte cum face recrutarea în agenţia pe care o conduce Imola Zoltan, Managing Partner la McCann PR. Imola este una dintre doamnele acestui serial pe care o cunosc şi o admir, de asemenea, pentru calmul (cel puţin aparent) cu care practică această meserie şi pentru că e, ei bine, o prezenţă foarte plăcută.
Iată ce mi-a spus ea despre cum ajung oamenii să lucreze la McCann PR:

Depinde foarte mult de pozitia pentru care facem recrutarea.

Daca angajam entry level, nu te poti baza pe experienta si incerci sa gasesti in ochii candidatului sclipirea de geniu care va face din el accountul perfect :)

Glumesc, desigur, dar ma bazez pe intuitie in astfel de cazuri si nu am dat gres de multe ori pana acum. Conteaza felul in care vorbeste, atitudinea la interviu si chiar felul in care se imbraca. Insa hotaratoare pentru o angajare pe perioada nelimitata este perioada de proba, care la noi in agentie este de 3 luni. In aceste 3 luni vad exact daca persoana este potrivita, are atitudinea corecta fata de munca, observ felul in care relationeaza cu colegii, daca isi asuma (si le duce la capat) cele mai plictisitoare taskuri, gen monitorizari, liste de presa, RSVP-uri, daca are idei etc.

Tot in perioada asta imi dau seama catre ce conturi sau specializare ar putea fi orientat. Nu e o munca usoara, mai ales pentru colegii mei cu experienta care isi asuma educarea unui astfel de invatacel.

Daca insa angajam om cu experienta, conteaza foarte mult clientii pentru care a lucrat si complexitatea proiectelor derulate; de obicei cerem si referinte. Oricum, daca omul este bun, se vede imediat.

Dar, ca multe alte agentii, si eu prefer sa imi cresc oamenii. Cum spuneam, nu e usor, dar la final, cred ca e mai bine.

Mai aştept un răspuns, la ultimul mail trimis către un manager de agenţie. Dacă vine la timp, îl pubic mâine. Dacă nu, o să citiţi un articol cu concluziile acestui serial :)

Vă povesteam, săptămâna trecută, şi i-am scris despre asta şi Cristinei, că l-am vizitat pe Adi Hădean la Camino, restaurantul unde găteşte şi unde, într-una din zilele petrecute la Cluj, la Festival, printre alte comedii, ne-a tentat c-o degustare de deserturi. Dar fiindcă promovez #obiceiurisanatoase, zic să începem cu felul 1.

Piaţa.

Camino e în Cluj, în Piaţa Muzeului, un loc în care nu mai ajunsesem până la această vizită, chiar dacă e la doi paşi de centru şi în drum e şi-un Petru. Piaţa asta a muzeului mi-a adus aminte de Lisabona fiindcă oricum nu are aer mioritic ci pare suspendată, aşa, atemporal, pitită între case vechi, cu măsuţe din ratan sau fier forjat şi cu ditai obeliscul în mijloc. Apropo, îi zice Obeliscul Carolina, este cel mai vechi monument laic din Cluj şi a fost ridicat în 1817 pentru a cinsti cum se cuvine vizita împăratului Francisc 1 şi a nevesti-sii, Carolina Augusta.

Restaurantul

Îi zic aşa pentru că aşa îi zic stăpânii lui, dar nu are nimic din aerul obişnuit al unui restaurant (în afară de meniu, poate) ci arată mai degrabă a bistro. Păstrează atmosfera boemă a spaţiului, cu tavan înalt, boltit pe care se văd urmele trecerii timpului. Adică e curat, renovat, dar pereţii au fost meşteşugit refăcuţi ca pentru a păstra patina vremii trecute. Camino îşi află întrarea printr-un gang, lat, ce te lasă să pătrunzi până spre curtea interioară, minunat decorată şi ea, cu măsuţe de fier forjat şi cu diverse dichisuri ori mesaje, de-ai senzaţia că e un loc de vizitat şi nu un restaurant. Şi, desigur, să nu uităm de mesajele inspirate gen:

Antreuri, supe şi dichisuri

Auzisem că la Hădean se mănâncă un super humus, cu seminţe prin el, şi nişte bruschete de te lingi pe degete, cu roşii, pastă de brânză ori cremă de-un peşte şi capere. Şi, ce să vezi, chiar aşa şi e. Te lingi pe degete, fiindcă roşiile mai alunecă de pe felia de pâine crocantă şi proaspătă, înnobilată şi ea cu seminţe şi arome de busuioc.

Pe supe doar le-am gustat (de la alţii), fiindcă îmi părea prea tentantă promisiunea medalioanelor din muşchi de porc tăvălit bine prin mirodenii, înconjurat de-o felie subţire de costiţă, cât să ţină zemurile şi gusturile adunate şi să frăgezească bine carnea. Care şi aia se topeşte în gură. Alăturea fripturii, sau cum să-i zic?, Hădeanul a pregătit o paleaşcă de cartof dat prin răzătoare şi amestecat cu diverse, cât să se ţină împreună şi să rezulte aşa, de-o porţie cât palma de cartof nici prăjit, nici copt, da’ şi prăjit şi copt. Grozăveniei îi zice roşti şi vine, cică, de la elveţieni. Neutră, însă, nu e, deloc, mai ales dacă-i adăugaţi nişte smântână şi-un damf de piper peste.

Am mai încercat, în altă zi!, nu săriţi!, gulaşul. Care e niţel altfel, normal, că doar nu era gătit de Şoni ci de Adi. Deci carnea e mărunţită bine, numa’ s-o vări în gură, de picant e picant, dar numai cât să poţi duce chiar de nu eşti fan picanterii la masă (eu nu sunt, prefer arome nu tării, să-mi dea lacrimile!), iar porţia vine însoţită de două… hai să le zicem găluşte, mai lunguieţe, ca-n poză, făcute de bucătarul la care tot fac referire aicea. Şi care se topesc în sos. Treaba asta o poţi mânca şi cu lingura şi cu furculiţa, da’ nu-i o ciorbă cu zeamă multă ci mai degrabă are consistenţa unei tocăniţe.

Desertul

Am mâncat desertul locului, o cremă de urdă, un pic duce, cu bucăţi de portocale prin ea, am gustat şi plăcinta cu mere şi desertul englezesc cu cremă de şampanie, zic sincer, şi mărturisesc cum că tate merită testate. Şi am avut parte (nu în aceeaşi zi!) şi de o degustare de deserturi, opt la număr şi cele mai multe cu ciocolată prin dânsele.

Ne-am băgat linguriţele prin ele, toţi mesenii, câţi eram, şi-am plescăit bucuroşi de-aşa festin nevinovat, căci, vezi, nu eram la masă, eram la degustare, când e musai să le încerci pe toate, ceea ce am şi făcut şi vă doresc şi vouă… dar cu ceva cumpătare, fiindcă la final ţi se poate apleca de la prea mult dulce.

Că aşa-i şi-n viaţă!