Ieri seară am dat-o în filosofeli cu un domn şi, printre altele, am ajuns la un subiect “drag” mine, formula exclusivist fatalistă “pentru totdeauna”. Domnul zicea că e bine măcar să crezi că se poate, eu nu şi nu, fiindcă am fugit de această sintagmă de când mă ştiu. Mă rog, poate nu chiar de când mă ştiu. Când eram mică şi visam cai verzi pe pereţi, aveam o mulţime de scheme în cap, lucruri care urmau să fie bifate şi apoi păstrate întocmai şi asemenea… da, aţi ghicit, “pentru totdeauna”.

În timp, însă, formula asta a început să mă sâcâie, odată cu maturizarea. Ştiu că parte din acest proces, al maturizării, e să ne luăm angajamente durabile şi chiar îmi asum unele principii ce nu s-au schimbat de mulţi ani şi, probabil, nici nu se vor schimba. Dar în fiecare zi înveţi ceva nou, în fiecare zi, experienţele pe care le trăim, oamenii cu care interacţionăm îşi pun amprenta asupra noastră şi, da, ne (re)modelează. Nu brusc ci puţin câte puţin, şi e bine că e aşa, se numeşte evoluţie.

Aşa stând lucrurile, cum aş putea spune, asumat, convins, “pentru totdeauna”? Voi puteţi? Există ceva despre care puteţi spune, o mie la sută siguri, că nu se va schimba, nicicum, nicicând, pentru nici un motiv, în nici o împrejurare, că e “pentru totdeauna”?!

Să privim împreună, vă rog, următorul material didactic:

Acesta a fost un caz fericit.