Iniţial am crezut că Angelina Jolie şi Brad Pitt au făcut un cuplu mai mult pentru marketing şi publicitate, însă după şapte ani de la debutul (asumat) al acestei relaţii, aş zice că e pe bune. Cei doi au şase copii împreună, trei ai lor şi trei adoptaţi de Angelina, şi, recent, au lăsat să se înţeleagă faptul că la orizont s-ar putea vedea şi o căsătorie.

Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre o declaraţie a lui Brad Pitt care mi-a plăcut foarte tare, şi care se referă la faptul că nu-şi lasă copiii să caute pe net numele lui sau pe cel al Angelinei, în principiu pentru a nu-i expune la bârfele care se scriu despre ei. Astfel, copiii cuplului care sunt destul de mari să navigheze pe internet, au numele părinţilor lor blocate pentru căutări. Mai mult, Pitt a declarat că nici el şi nici Angelina nu practică sportul cu “să vedem ce s-a mai scris/spus despre noi pe internet” şi că au ajuns la performaţa de a ignora tot zgomotul care îi înconjoară.

Mi s-a părut foarte tare chestia asta, foarte responsabilă, de bun simţ şi foarte… normală.

(foto)

Începând de astăzi am plăcerea de a fi blogger oficial al spectacolului Cirque du Soleil în România, o serie de nouă reprezentaţii care încep pe 8 februarie, cu un singur spectacol, şi continuă până pe 12 februarie, cu câte două show-uri pe zi, ceea ce face ca Saltimbaco, cu 36.000 de spectatori, să fie cel mai bine vândut spectacol în sală din România. Cel puţin până în acest moment.

Sunt la sediul Events, organizatorul acestui turneu în România, unde febra pregătirilor se simte şi face abstracţie de codul portocaliu de afară. Sună telefoanele ca la … Gară, iar jurnaliştii vin să-şi ia acreditările. O parte dintre ei vor avea, ca şi mine, acces în backstage în ziua primei reprezentaţii, vor putea asista la repetiţii şi vor putea pune întrebări.

Apropo de asta, mi se pare foarte tare felul în care se pregătesc PRii Cirque du Soleil pentru întâlnirea cu presa, cerând fiecărui jurnalist detalii despre unghiul de abordare în aşa fel încât cei mai potriviţi oameni din staff să fie pregătiţi să răspundă fiecăruia la întrebări.

Toate tirurile cu echipamente au venit în România, 19 în total, dacă vreţi să vă faceţi o idee, iar la “locul faptei”, adică Romexpo, pavilionul central, se află echipa de producţie şi aproape 100 de voluntari care se ocupă, alături de organizatori, de bunul mers al lucrurilor.

Voluntarii sunt asiguraţi de Brigada de voluntari, un ONG care s-a specializat în genul ăsta de serviciu pentru marile evenimente din România. Am stat de vorbă un pic cu Ionuţ Tunaru, cel care coordonează activitatea lor la spectacolele Cirque du Soleil şi am aflat că voluntarii au între 18 şi 27 de ani, majortatea fiind studenţi, majoritatea fiind fete. Unii dintre ei au mai lucrat cu Events, la concertul Aerosmith.

Printre rolurile pe care aceştia le au în impresionanta producţie se află cele de translatori, asistenţi ticketing, garderobă, presă şi chiar plasatori – apropo, omuleţii cu tricouri verzi sunt acolo pentru voi, să vă ajute să vă găsiţi locurile.

Brigada de voluntari este o iniţiativă ce-i aparţine lui Ionuţ Tunaru care, în 2008, după Summit-ul NATO, a identificat această lipsă pe piaţa evenimentelor iar acum BdV participă la majoritatea evenimentelor mari din România. Tot de la Ionuţ am aflat că pentru Cirque du Soleil s-au cerut mai mulţi voluntari decât de obicei, şi chiar şi persoane din afara bazei de date, care, în acest moment, numără 400 de nume. La finele fiecărui eveniment, voluntarii primesc câte o diplomă ce atestă participarea lor şi cred că nu le prinde deloc rău la CV :)

Emerson Souza Neves, unul dintre protagoniştii show-ului, la machiaj.

Credit foto: Cirque du Soleil

Spuneţi-mi dacă vreţi să ştiţi lucruri despre acest turneu în România, despre Cirque du Soleil şi despre Saltimbanco. În această săptămână vor fi multe de văzut, multe de povestit şi, în consecinţă, multe de citit!

Premiez cea mai interesantă întrebare! :)

Aşa cum am promis, recomandările voastre au intrat pe lista de lectură iar acum vă povestesc de una dinre cele două, respectiv Căpitanii nisipurilor, roman scris de Jorge Amado, unul dintre cei mai cunoscuţi autori brazilieni. Volumul este publicat de editura Univers iar eu l-am primit prin amabilitatea reprezentaţilor editurii, cărora le şi mulţumesc pe această cale.

Pedro Glonţ, Cotoi, Vrăjitorul, Viaţă, Râpă, Şchiopu, Acadea sunt liderii unuii grup de aproximativ 100 de copii cu vârste între şapte şi 15 ani, toţi băieţi, care-şi duc viaţa pe străzile din Bahia, în Brazlia anilor ’30, întreţinându-se din mici jafuri, jocuri ilegale de cărţi şi joburi mai mult sau mai puţin ilegale.

Cartea surprinde şi urmăreşte existenţa acestor copii-bărbaţi care par că-şi fac viaţa după bunul plac dar, de fapt, sunt siliţi să trăiască la marginea societăţii şi a oraşului, dispreţuiţi de majoritatea locuitorilor “respectabili” şi cu prea puţini adulţi care-şi bat capul să-i înţeleagă: libertatea lor se sfârşeşte acolo unde începe dispreţul, teama şi indiferenţa celorlalţi faţă de ei.

Deşi poartă cuţite, vorbesc dur, se bat (capoeira), dacă e cazul, iar sexul nu are secrete pentru ei, Căpitanii nispipurilor au un cod al onoarei pe care îl respectă, au sentimente, temeri, speranţe şi, mai presus de orice, dorinţa de a fi acceptaţi şi iubiţi. Pentru că asta nu se întâmplă, unii dintre ei înlocuiesc sau răspund acestei nevoi cu altele: religie,  sete de răzbunare, amor fizic şi altele.

Mi-a plăcut mult cartea pentru tabloul viu pe care-l face Bahiei folosind culori şi umbre deopotrivă, fără ca acţiunea să aibă început şi sfârşit (începe când Căpitanii încep să fie percepuţi ca o problemă în ziarul local şi se sfârşeşte când eroii principali îşi găsesc câte un drum sau sfârşitul), dar cu un stil care o face greu de lăsat din mână, fiindcă, cumva, prinzi drag de protagonişti. Într-o anumită măsură, Căpitanii nisipurilor mi-a adus aminte de Peter Pan şi Copiii Pierduţi. Şi, da, Wendy există, de asemenea şi în cartea despre care vorbim, o cheamă Dora.

Există şi o ecranizare recentă, Capitães da Areia, dar cum nu cred că o să ajungă şi la noi, nu rămâne decât să-l căutaţi pe net, dimpreună cu subtitrarea, fiindcă filmul e în portugheză. Şi dacă nu, citiţi cartea. De fapt, ştiţi ce? Citiţi cartea oricum, pentru că o să vă amintească de vârsta aia în care am fi vrut, oricare dintre noi, să fim adulţi şi să facem orice vrem, oricând vrem. Acum ştim deja mai bine că nu e chiar aşa…