Marţi seara am fost, alături de alţi bloggeri, la dat zăpada. În consecinţă, ieri dimineaţă nu mă puteam mişca fără grimase de durere şi limite cu care nu mai vreau să mă întâlnesc vreodată. Gestul simplu al apucării unei căni a fost ridicat la rang de artă, la fel aprinsul unei ţigări… Pentru orice gest banal a trebuit să reinventez o serie bine studiată de mişcări.

Slavă Cerului, nu e o înţepeneală permanentă, o să treacă în vreo două zile – sper! – dar, dincolo de nervii provocaţi de imposibilitatea de a mă mişca şi durerile aferente, am învăţat două lecţii.

Prima: inima bate mintea, că am vrut să ajut cu zăpada deşi ştiam că frigul nu-mi face bine, iar uneori organismul bate mintea! Oricat de bine m-am simţit ajutând şi oricât de voioasă am fost pe chestia asta cand am venit acasă, n-a fost suficient să previn înţepeneala!

Sunt adepta principiului că o atitudine pozitivă e cel mai bun tratament pentru orice. Ei bine, nu de fiecare dată!

A doua: detest situaţiile pe care nu le pot controla, momentele în care aş putea fi dependentă de altcineva în afară de mine însămi şi, de asemenea, îmi e foarte greu să mă descurc cu limitele. Am învăţat, însă, că orice se poate învăţa. Că poţi să “construieşti” un set complex de mişcări cu care înlocuieşti un gest firesc, altfel, dar pe care tu nu-l poţi face acum. Am mai învăţat că pot să fac eforturi de voinţă şi să mă mişc, în ciuda durerii, ca să nu înţepenesc şi mai tare.

Sigur, mă ajută mult faptul că ştiu că o să treacă destul de repede. Dar, la o adică, e bine de ştiut că, dacă ceea ce a fost simplu devine complicat, pot găsi soluţii şi, în cea mai mare parte a timpului, pot chiar să-mi pastrez şi umorul (aproape) intact. Mă rog, mai mult autoironia!

Nu în ultimul rând, dacă nu eram sigură că o să am nevoie de reminder, când şi când, pentru lecţiile astea, n-aş fi scris pe blog despre ceva atât de personal :)